Portret de compozitor: Dan Dediu

Saptamana aceasta a inceput cu Dan Dediu si nici ca putea incepe mai bine. Unul din cele mai vizibile si active pesonaje ale lumii culturale romanesti, Dan Dediu a fost omagiat de catre ansamblul APERTO in seara zilei de marti, 10 aprilie 2012, printr-un concert-portret gazduit de Muzeul National “George Enescu” in micul dar rafinatul Salon de Muzica. Printr-o coincidenta, cu o zi inainte tocmai fusesem pusa in situatia de a incerca sa ii sintetizez creatia in fata studentilor, lucru care mi-a pus la grea incercare capacitatea de condensare si schematizare, datorita timpului restrans. Norocul meu ca aceasta capacitate exista si a fost dobandita taman de la dumnealui, care mi-a fost (spre marea mea bucurie) profesor. Iata deci, o schita stangace de portret a compozitorului si omului Dan Dediu cu ajutorul unor cuvinte-cheie: 

(foto: Dan Piersinaru)

Versatilitate: Pe de o parte, muzica lui Dan Dediu este un colaj frenetic de imagini sonore extrem de puternice, de pregnante, fiecare cu un mecanism propriu de structurare si cu un alt tip de expresie, imagini juxtapuse sau suprapuse cateodata ajungandu-se la o hiperdensitate halucinanta, alta data la o simplitate surprinzator de eficienta. Acest colaj, de multe ori frizand suprarealismul, este de fapt o expresie a spontaneitatii gandului muzical. Pe de alta parte, conexiunea cu “postmodernismul” (in masura in care il putem defini) este extrem de vizibila prin multitudinea diferitelor comentarii la diferite stiluri si epoci, distorsionarea sau dezvoltarea de citate celebre. Iata o dovada a faptului ca nu trebuie neaparat sa iti propui sa ai un anumit stil – este de ajuns 1. sa ai talent, 2. sa fii sincer in momentul in care scrii muzica, si stilul se construieste de la sine. Caci stilul Dan Dediu nu este numai extrem de recognosibil, ba chiar il “mirosim” si in lucrarile studentilor si fostilor sai studenti (aici ma alatur si eu) – si ce dovada mai mare a pregnantei unui stil decat forta sa de influenta? Versatilitatea insa nu se rezuma la muzica, ci se extinde si la intreaga personalitate a omului Dan Dediu, care nu este numai compozitor, ci si profesor, pianist excelent (la fel ca si sotia sa, muzicologul Valentina Sandu-Dediu), rector al UNMB, director de ansamblu, director de festival, realizator de emisiuni TV, scriitor (va recomand cu cea mai mare caldura volumul sau “Radicalizare si Guerrilla”) si, nu in ultimul rand, tata. Se preconizeaza o viitoare dinastie Dediu. 

“Stie-Tot”: Dan Dediu este exact tipul de om pe care daca il intrebi daca s-ar putea face o conexiune intre structurile ritmice ale piciorului stang din muzica de dans a unui trib obscur din Africa Centrala si rotatia planetei Pluto, iti va raspunde ca tocmai a scris un articol pe aceasta tema. 


Labeling: un termen utilizat de insusi compozitorul Dediu pentru a defini de fapt modul in care este organizata nu numai aceasta imensa cultura, dar si muzica sa si a altora. O minte extrem de ascutita care analizeaza, sintetizeaza si imparte pe categorii, incercand mereu sa gaseasca noi si noi denumiri pentru o mai buna sistematizare – si acest lucru se poate observa in tipul de predare, in tipul de analiza muzicala, in tipul de scriere a vorbelor si a muzicii. Nu intamplator, compozitorul si-a organizat chiar propria creatie pe 5 zone stilistice si expresive distincte: “Stilistica” (recuperarea diverselor tehnici sau stiluri din marea traditie occidentala), “Visceralia” (expresia unor stari paroxistice ale omului), “Sacralia” (muzica sacra), “Personae” (lucrarile cu o dimensiune teatrala pronuntata, care se joaca cu personaje din mitologie sau din cultura, de la Don Juan la grifoni sau mandragore) si “Solaria” (infatisari sonore ale luminii). 





Energia: daca ii ascultati muzica sau daca macar ii cititi cateva titluri de lucrari (“Verva”, “Frenesia”, “Hyperkardia”, “Fulgor”, “Cartoon-Variations on a Theme by Mozart”, “Furia”) veti realiza ca omului Dediu nu ii prea place sa stea pe loc (lucru care se va confirma daca il veti cunoaste personal sau daca il veti vedea alergand pe holurile facultatii). Cu toate acestea, momentele de lirism, de contemplatie, de meditatie sonora sunt ravasitor de frumoase si de stranii – si poate si mai impresionante. 





“Rasu’ – plansu”: o caracteristica a romanului (asa cum afirma si compozitorul), alternanta intre ludic si tragic marcheaza intreaga creatie a lui Dediu; chiar ludicul apare impur, condus spre grotesc de multe ori, un zambet trist, in coltul gurii. As mentiona aici un personaj drag compozitorului, Pierrot, cel nascut la sfarsit de secol XVII in Commedia dell’ Arte, o expresie a acestui ras dureros al unui individ care cu greu se adapteaza la rautatea din jur. 

Tot cu Pierrot a inceput si concertul de marti seara – “Pirouettes pierrotiennes” pentru vioara, viola, violoncel si pian (2010), o lucrare care a alternat doua paradigme expresive: un “velocissimo” intonat in octave de catre toate instrumentele (aluzie poate la “Cvartetul pentru sfarsitul timpului” de Messiaen), un vartej de game si figuratii rapide si violente si un lirism neo-romantic, o tema superba, cantabila ce se naste dintr-o obsesie inframelodica de secunda. “Vreascuri”, urmatoarea lucrare, este o suita de trei piese pentru doua viori (scrisa la numai doi ani dupa absolvirea conservatorului, in 1991). Daca in prima piesa fiecare vioara avea paradigma ei (una cantabila, cealalta gestuala) iar in a doua cate una o bruia pe cealalta prin semnale obsedante, in a treia (cea mai virtuoza), cele doua instrumente ajung in sfarsit la un consens muzical, vorbesc aceeasi limba si se completeaza reciproc. O lucrare excelenta interpretata cu mare expresivitate de Ladislau Csendes si Diana Mos. “Cis-nodie” este o joaca pentru vioara solo, scrisa in 2009 in timpul cursurilor de vara de la Cisnadie (ICon Arts), o joaca fabuloasa realizata in timp ce compozitorul statea la masa cu Ladislau Csendes (caruia lucrarea este dedicata). Miniatura este o alternare de obsesii pulsatorice pe sunetul DO# (in notatia germana, Cis), un “ticait” de ceas innodat cu zburataciri nervoase ale viorii in franturi de figuratii sau de melodii stranii, resturi ale constientului, ale memoriei. Lucrarea, aparent inspirata de un ceas galagios care nu il lasa pe compozitor sa doarma, mi-a adus aminte de un spectacol vizionat de curand, absolut genial, al lui James Thierree, despre halucinatiile unui somnambul. In sfarsit, cea mai ampla lucrare din program, “Spheres”, cvartetul de coarde nr.5 (2009-2010), a fost prezentata, si ea, in prima auditie mondiala. Daca “Cis-nodie” a fost scrisa aparent in cateva ore, “Spheres” a fost conceputa pe parcursul a doi ani, o suita care pune la grea incercare virtuozitatea interpretilor si care a fost inspirata de trilogia “Sferelor” a filozofului german Peter Sloterdijk (n. 1947). Prima parte a suitei, “Bulles” (pornind de la ideea reprezentarii simbolice a persoanei), este o explozie disonanta, dramatica, (poate prea) densa ca informatie muzicala, structurata in jurul unor obsesii in secunde mari (pe coarde duble, absorbite mereu in unisoane) peste care se grefeaza din cand in cand stranii melodii consonante. Superba partea a doua a cvartetului, “Globes”, in care senzatia de circularitate a fost data de texturi eterofonice tesute din melodii repetitive inspirate de folclor sau pesrevuri. Partea a treia, “Baloons”, un colaj eterogen de tablouri centrate pe o idee muzicala unica (din nou, secunda obsedanta) se incheie cu o minunata secventa lirica, centrul “Sferelor”. Partea a patra reia, ca intr-o forma de palindrom, materialul partii a doua, de aceasta data adus recurent (“Globes en mirroir (Globules)”), iar ultima parte, “Ecumes” (“Spume”) sugereaza caleidoscopul lumii secolului XXI, o muzica vie, gestuala, extrem de diversa, lumi suprapuse desenate muzical cu nerv si talent.




Multe multumiri ansamblului APERTO, niste muzicieni impecabili care s-au daruit cu trup si suflet acestei muzici deloc usor de interpretat – nu numai din cauza dificultatii tehnice, dar mai ales din cauza eterogenitatii expresive. Initial un trio fondat in 1990 de Ladislau Csendes (vioara/viola/viola d’amore), Dolores Chelariu (pian/clavecin/orga) si Dan Avramovici (clarinete/saxofoane), un trio “deschis” (“aperto”) tuturor epocilor creatoare, de la Mozart la compozitorii contemporani, APERTO a aparut de aceasta data intr-o formula mai ampla: Adriana Maier, pian si Diana Mos, vioara (pe cat de frumoase, pe atat de talentate, doi bulgari de energie), Ladislau Csendes, vioara/viola si Marian Movileanu, viola (doua nume cu renume) si mai tanarul dar foarte talentatul violoncelist Mircea Marian.

Si pentru ca lui Dan Dediu ii place foarte mult sa utilizeze o tehnica pe care o numeste “tabla de materii”, prezentarea extrem de esentializata a materialului muzical folosit fie la inceputul lucrarii (“Grana”), fie la finalul ei (“Frenesia”), o sa incerc sa rezum si eu in cateva cuvinte tot continutul acestei postari:


Dediu, talent, verva, versatil, Pierrot, mecanism, caleidoscop, Aperto, virtuozitate, wow.

Pianul sonor

Daca nu stiti de Sambata Sonora, va invit sa intrati repejor pe net sa aflati. Este un proiect de suflet apartinand Anamariei Pravicencu si lui Octav Avramescu (asociatia “Jumatatea Plina”) care promoveaza muzica experimentala, muzica proaspata, muzica “altfel”, de fiecare data intr-o sambata seara. Un proiect nomad, care isi creeaza evenimentele in cluburi, sali de teatru si, mai nou, intr-un cadru mai “academic”: la Studioul de Opera al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, asa cum s-a intamplat in seara aceasta de 31 martie 2012. Un proiect care, in cei 3 ani de existenta, si-a creat un public fidel, pasionat si o anumita fascinatie pentru actul muzical purificat de snobisme, de prejudecati stilistice (sau de orice fel), de inhibitii si de pasivitatea caracteristica manifestarilor de tip “clasic”: la Sambata Sonora publicul participa la muzica oferita, se hraneste din ea, e curios, interesat si activ. Este vorba, asa cum declara si organizatorii, de un alt tip de ascultare si de un alt tip de atitudine.

“Ne place thrash, ne place cult. Numai asa putem exista, muzical. Suntem ascultatori. Orice fel de a face publica utopia unui concert in care ambitiile depasesc mijloacele e metafizica noastra. Va multumim. Mai avem inca multe de invatat. Fiecare SAMBATA SONORA apare si dispare ca un concurs aleatoriu de imprejurari prin care ne testam pasiunea. Increderea in muzicienii cu care colaboram e ceea ce ne salveaza de fiecare data. Le multumim. Vom fi acum impreuna cu cineva care ne poate arata cum e sa fii din nou in acelasi timp la inceput si prea departe.”

In seara aceasta am avut parte de un recital de pian inedit: este vorba despre pianista Liliana Burcea-Catuneanu care, in cadrul programului de studii post-doctorale MIDAS, a creat un concert-eveniment in care a prezentat, pe de o parte, ipostaze ale STUDIULUI modern si contemporan si, pe de alta parte, nume de referinta in creatia pentru pian in acelasi spatiu european si american. Marturisesc ca m-ar fi interesat chiar un recital dedicat in intregime studiului pentru pian – un gen muzical care s-a nascut din necesitati didactice, de a “lucra” o anumita problema tehnica. Din punct de vedere structural, studiul este un mecanism – o forma repetitiva bazata pe un anumit automatism si care porneste, in general, de la figuratia armonica. In mainile unor compozitori geniali, studiul a devenit, treptat, opera de arta, fapt muzical extrem de interesant. Frederic Chopin, Franz Liszt si, mai apoi, Claude Debussy sau Gyorgy Ligeti au realizat nu studii aride, ci bijuterii muzicale complexe si fascinante.

Din pacate, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre primele doua studii prezentate in cadrul acestui concert. “Etude II – Mesto (delirando)” (1986) de Jacques Lenot (n. 1945) s-a desfasurat intr-un limbaj post-bergian, intens cromatic dar structurat pe o gestica de tip romantic. Lucrarea coreencei Unsuk Chin (n. 1961), “Etude no.6 – Grains” (2000) a fost un colaj de gesturi pulverizate pe intreaga claviatura a pianului, unificate de o pulsatie obsedanta in registrul mediu. Din pacate, prospetimea si gratia initiala a acestor gesturi a fost treptat inghitita de o ariditate expresiva si de o redundanta a formei. In schimb, studiul lui Gyorgi Ligeti (1923-2006), “Touches bloquees” (“Taste blocate”, 1985) il consider a fi, alaturi de celelalte studii de Ligeti, printre cele mai fabuloase creatii pentru pian din secolul trecut. Un mecanism de pornire extrem de simplu – o mana blocheaza niste clape in timp ce cealalata mana canta game cromatice ascendente si descendente, rezultatul fiind siruri asimetrice, “schioape”, de sunete – genereaza o atmosfera ludica si extrem de expresiva. Din pacate, interpretarea acestui studiu a fost destul de imprecisa – este adevarat, insa, ca Ligeti cere o virtuozitate aproape inumana pianistilor care se incumeta sa ii abordeze operele (fiind si un admirator impatimit al lui Conlon Nancarrow, compozitor cunoscut mai ales pentru creatia sa incredibil de complexa pentru pianina mecanica). Prima parte s-a incheiat cu “Etude no. 12 – Hymne a l’amour” de americanul William Bolcom (n. 1938), o lucrare care a combinat gestualitatea contemporana cu influente din muzica de jazz si elemente de politonalism/polimodalism. O lucrare de o frumusete aparte, ghirlande armonice tesute peste un ostinato obsedant de patru sunete care a strabatut aproape intreaga piesa.

A doua parte a recitalului a continut trei piese – insa ce piese! “Eine kleine Miternachtmusik” (“A Little Midnight Music”, 2002) de George Crumb este o suita de 9 miniaturi care exploreaza, ca intreaga opera a lui Crumb, foarte multe dintre posibilitatile instrumentului si ale instrumentistului: pianistul scandeaza, loveste cu bagheta in interiorul pianului, ciupeste si mangaie corzile in glissando-uri stranii si se “joaca” cu obiecte sonore pe intreaga claviatura. O muzica superba si halucinanta, care a incorporat si elemente de blues sau citate celebre (“Till Eulenspiegel” al lui Richard Strauss, motivul wagnerian al lui Tristan, Debussy – “Children’s Corner” etc) . Au urmat doua pietre de incercare pentru virtuozitatea oricarui pianist: “Catenaires” (2006) de Elliot Carter (alt compozitor american, nascut in 1908 – care a scris aceasta lucrare la 98 de ani!): un perpetuum mobile foarte rapid, o expansiune frenetica a principiului figurativ care, dupa spusele pianistei, a reinnoit principiul de toccata. Ultima lucrare i-a apartinut lui Dan Dediu, “Rafale, Heathering Winds” (1997) si, recunosc, m-a impresionat poate cel mai tare din concert. Titlul, un joc de cuvinte pornind de la romanul lui Bronte, “Wuthering Heights”, sugereaza arhitectura insasi a piesei,  o vibratie a pianului intre doua extreme expresive – virtuozitatea frenetica, aproape violenta si tremurul delicat (note repetate asimetric, fulguratii figurative).

Pianista Liliana Burcea-Catuneanu a dat dovada de inteligenta muzicala, de talent, de versatilitate si sensibitate expresiva – toate sustinute si de o prezenta scenica extrem de placuta (militez, recunosc, pentru o campanie de promovare a muzicii secolelor XX si XXI realizata in exclusivitate de femei frumoase, ce forta incredibila ar avea...). Formatul concertului mi s-a parut inspirat – artista a prezentat, in cateva cuvinte, lucrarile interpretate, insistand asupra unor detalii sau efecte tehnice sau de structura muzicala. Din pacate trebuie sa mentionez si cele cateva neajunsuri ale acestei seri – altfel, remarcabile -, neajunsuri pe care, de altfel, nu le imput nimanu: acustica deficitara a studioului de opera, mai ales in partea din spate a salii, a facut ca vorbele si nuantele mai delicate ale Lilianei sa fie aproape inaudibile, fapt la care au contribuit accesele foarte frecvente de tuse, scaparile de diverse obiecte si, mai ales, grupul de copii sub 7 ani care fusese adus, in mod inexplicabil, la concert de niste parinti inconstienti, grup care a realizat un contrapunct permanent, nedorit si extrem de enervant intregului eveniment.

Nu vreau sa inchei intr-o nota negativa. Concertul a fost o adevarata bucurie si le multumesc inca o data organizatorilor Sambetei Sonore si Lilianei Burcea-Catuneanu pentru efortul depus si pentru calitatea muzicii daruite.

Gyorgy Ligeti: Touches bloquees

George Crumb - A Little Midnight Music

Elliot Carter - Catenaires

Haendel, Harnoncourt, despre cum se naste un compozitor si despre fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.
Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului.)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .
Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau veneam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana. Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste  "Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si suflteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:)  )

Atelier de muzică nouă la Muzeul „George Enescu”

Muzeul Naţional „George Enescu” a găzduit, pe 9 februarie 2012, un Atelier de Muzică Nouă al cărui program a inclus lucrări ale studenţilor Universităţii Naţionale de Muzică. Nu pot să nu îmi exprim admiraţia şi recunoştinţa pentru această instituţie care, parcă sfidând criza economică şi culturală, pune la dispoziţia compozitorilor şi interpreţilor români elegantul salon de muzică; cu atât mai mult cu cât, de această dată, concertul a fost dedicat studenţilor – pe care nu foarte multe instituţii şi operatori culturali îi sprijină.

A fost impresionant să observ, de asemenea, cât de bine a fost promovat acest concert, graţie organizatorilor săi, şi în special prin eforturile compozitoarei Diana Rotaru, cadru didactic asociat şi profesoara studenţilor participanţi la acest concert. Sala Muzeului Enescu a fost neîncăpătoare pentru publicul venit să asculte lucrările din program. O dovadă în plus că muzica nouă este ascultată şi apreciată, că are un public solid şi bine constituit şi că depinde doar de noi, iubitorii săi, să o facem din ce în ce mai cunoscută. O surpriză foarte plăcută a reprezentat-o prezenţa în public a compozitorilor Doina Rotaru, Carmen Cârneci, Nicolae Coman şi a altor personalităţi.

Interpreţii care au contribuit la reuşita acestui concert sunt binecunoscuţi iubitorilor de muzică contemporană, ei înşişi promotori activi şi neobosiţi ai acesteia. Ana Chifu (flaut), Valentin Ghita (oboi), Constantin Urziceanu (clarinet) şi Maria Chifu (fagot) au interpretat lucrările tinerilor compozitori cu talent, introspecţie şi o mare generozitate, tratând piese solo de 1-2 minute şi lucrări de ansamblu, mai ample, cu aceeaşi seriozitate cu care tratează în mod obişnuit lucrări ale repertoriului universal, în diferitele orchestre ale Capitalei. Alături de aceştia, interpreţi invitaţi au fost Octavian Moldovean (flaut), Corina Ciuplea, Alexandru Niţescu (violoncel), Lidia Ciubuc, Marius Cezar Iancu, Mihai Murariu, Corina Alexandra Tîrziman (pian). Cu toţii merită felicitări şi aprecierea noastră sinceră pentru efortul şi dăruirea cu care s-au implicat în acest eveniment.

Mihai Murariu si Maria Chifu

Organizat sub forma unui workshop de compoziţie, concertul a fost constituit din două părţi, prima cuprinzând, majoritar, piese solo, iar partea a doua – duo-uri. Cei nouă compozitori participanţi, studenţi în anii II şi III, sunt Irina Vesa, Corina Alexandra Tîrziman, Roland Sandor, Marius Cezar Iancu, Alexandru Mihalcea, Lidia Ciubuc, Diana Vulcu, Andra Iacobet şi Alexandru Sima. Unii dintre ei au, deja, în palmares, premii de compoziţie şi participări la importante concerte şi workshopuri. Pe câţiva îi cunosc personal, pe unii i-am cunoscut abia cu ocazia acestui concert; m-am bucurat din tot sufletul să pot să îmi reîntâlnesc / cunosc colegii întru muzică, să le pot asculta lucrările şi urmări evoluţia.

Irina Vesa este studentă în anul II la clasa profesorului Nicolae Coman; autoare a trei piese din cadrul workshopului (Attempt to Escape the Earth’s Atmosphere, Messier-Messiaen şi Secundă, secunde), Irina a câştigat premiul I la Concursul de Compoziţie Paul Constantinescu din 2011 şi se află pe un drum foarte promiţător în compoziţie. „Atunci când compun nu pornesc neapărat de la o idee fixă – exterioară muzicii; nu îmi propun să redau prin muzică ceva anume (cel puţin, nu de obicei). Acel ceva exprimat prin muzica mea îmi este mie revelat deodată cu naşterea şi evoluţia acelei muzici”. Sensibilitatea şi cultura solidă (pe care am remarcat-o şi cu alte ocazii) o recomandă pe Irina Vesa ca pe una dintre „vocile” componistice cele mai sonore din prezent şi din viitorul foarte apropiat.

Corina Alexandra Tîrziman, anul II la clasa profesoarei Mihaela Vosganian, este, în acelaşi timp, şi o foarte talentată interpretă la pian; creaţia ei componistică va avea mult de câştigat de pe urma acestui atu. Virtuozitatea, vivacitatea, pregnanţa ritmică şi o puternică forţă de sugestie – iată câteva dintre trăsăturile lucrărilor ei. În workshop, a fost prezentă cu două lucrări – Parody (pentru clarinet solo) şi Opposite Twin Gloves – Sonata pentru flaut şi pian (cu mănuşi) – o lucrare spectaculoasă şi excelent interpretată de Octavian Moldovean (flaut) şi compozitoarea însăşi, la pian (într-adevăr, cu mănuşi!)

Octavian Moldovean si Corina Tîrziman

Roland Sandor este student în anul II la clasa profesoarei Doina Rotaru. Venind din lumea muzicală a Clujului, Roland a fost prezent în concert cu două lucrări: Metricasimetric (pentru oboi solo) şi Întins, un duo pentru flaut şi pian.

Marius Cezar Iancu, anul II la clasa profesoarei Livia Teodorescu-Ciocănea, excelent pianist, la rândul său, este autorul a trei piese din program: Un câine în oraş (pentru fagot solo, în impecabila interpretare a Mariei Chifu, o lucrare curajoasă, cu un puternic impact vizual, despre care compozitorul notează – „este o piesă care încearcă să reflecte lumea văzută prin ochii unui câine. Totul este distorsionat şi agitat, lumea văzută cu o teamă de necunoscut”), Încotro (singura piesă din program pentru cvartet instrumental, aducându-i pe scenă pe toţi cei patru interpreţi principali – Ana Chifu, Valentin Ghita, Constantin Urziceanu şi Maria Chifu) şi, în partea a doua a concertului, Duo. Cezar a participat şi în calitate de interpret în acest concert, interpretând la pian câteva dintre piesele colegilor săi.

Maria Chifu

Alexandru Mihalcea, anul II la clasa profesorului Nicolae Coman, este un participant constant la workshopuri şi o prezenţă activă în viaţa componistică bucureşteană. A câştigat mai multe premii de compoziţie, în cadrul concursurilor Paul Constantinescu şi Ştefan Niculescu. Deopotrivă un excelent chitarist, Alexandru Mihalcea are o preferinţă pentru zonele „sumbre” ale mitologiei; piesele din program s-au intitulat 13 (pentru flaut solo, în minunata interpretare a Anei Chifu; compozitorul notează: „Un număr rău famat în conştiinţa colectivă, un pas întru superstiţie printr-o cinetică matematică ce cochetează cu ideea lui Fibonacci şi a aproximării perfecţiunii imperfecte naturale”), Mecanism, Portretul unui demon. El mai este şi autorul piesei Bolgia pe care am ascultat-o cu ocazia unui alt workshop şi care demonstrează aceleaşi calităţi expresive, precum şi un program estetic deja foarte bine conturat.

Ana Chifu

Lidia Ciubuc, o prezenţă delicată şi distinsă, excelentă pianistă, este studentă în anul III la clasa profesoarei Livia Teodorescu-Ciocănea; de asemenea un participant activ la viaţa muzicală bucureşteană, fiind prezentă la numeroase workshopuri şi concursuri. A avut două lucrări în acest concert – Distinto pentru oboi şi fagot (despre care notează că reprezintă „o tratare expresivă a unui dialog perceptibil de burlesc şi jovialitate) şi Caractere în evoluţie pentru pian solo, interpretată de compozitoarea însăşi, cu graţie şi expresivitate şi cu certe virtuţi tehnice.

Lidia Ciubuc si Corina Tîrziman

Diana Vulcu este studentă în anul III la clasa profesoarei Doina Rotaru; un temperament puternic, dublat de o sensibilitate feminină – ce se răsfrâng în plan componistic, Diana explorează cu tenacitate planul timbral, după cum o dovedeşte şi lucrarea În mijlocul furtunii care a câştigat, anterior acestui workshop, un important premiu de compoziţie; cealaltă piesă cu care a fost prezentă în concert – Karikature – pentru oboi solo – se înscrie în aceeaşi zonă a incursiunii în timbral, cu valenţe expresive remarcabile. Excelentă interpretarea lui Valentin Ghita!

Valentin Ghita

Andra Iacobet, o altă voce componistică în devenire, studentă tot la clasa profesoarei Doina Rotaru în anul II, a participat în acest workshop cu două lucrări – Marriage pentru flaut şi pian, în excelenta interpretare a Anei Chifu şi a Lidiei Ciubuc – colega sa (admir extraordinar colaborarea dintre participanţii la acest workshop şi generozitatea cu care s-au sprijinit unii pe alţii) şi Grotta Azzuro pentru clarinet solo, o lucrare despre care compozitoarea notează: „A luat naştere în urma unei călătorii în Italia (Napole) şi reflectă această impresie pe fondul specificului locului: azuriul apei, legănarea bărcilor şi mişcarea ondulată a valurilor”. Constantin Urziceanu a oferit o interpretare expresivă, dublată de un sunet cald, inconfundabil, deja, şi care reprezintă marca sa distinctivă. Muzica românească se poate mândri cu interpreţi foarte talentaţi, iar Constantin Urziceanu este în primele rânduri.

Constantin Urziceanu

Last but not least, Alexandru Sima, student în anul II la clasa profesoarei Doina Rotaru, un explorator curajos al unor zone componistice particulare, are, la rândul său, un program estetic bine conturat, în care elementul timbral joacă un rol fundamental; piesa Atavism pentru flaut solo şi Duo-ul pentru clarinet şi pian, deşi reduse ca dimensiuni, posedă reale calităţi, construcţie solidă, expresivitate şi forţă de sugestie – virtuţi pe care tânărul compozitor le-a demonstrat şi cu prilejul participării la alte evenimente, inclusiv pe scena Ateneului Român.

Nu pot încheia aceste impresii fără a readuce în prim-plan cei unsprezece interpreţi, fără de care acest concert nu ar fi putut avea loc. Cei care sunt încă studenţi au colaborat şi şi-au sprijinit colegii; cei care sunt, deja, interpreţi consacraţi, au făcut o adevărată demonstraţie de profesionalism şi de dăruire; muzica românească le datorează, deja, enorm, şi sper ca exemplul lor să fie urmat de cât mai mulţi interpreţi, care să includă în repertoriile lor lucrări ale tinerilor compozitori. Cred, mai mult ca oricând, că muzica românească are un prezent, mai ales un viitor (dovadă fiind compozitorii ale căror lucrări le-am putut asculta în acest recital-atelier) şi un cuvânt important de spus în cultura universală – la a cărui rostire trebuie să participăm cu toţii.

Veronica Anghelescu

Pentru Contemporania

A Little Crumb for Christmas

Craciun Fericit! a venit si timpul nevrozelor de sezon, a alergaturii dupa cadouri si a abuzului de sarmale. Iata ceva sa va descreteasca fruntile si sa va aminteasca de magia care ar trebui sa domine aceasta perioada.

A Little Suite for Christmas, A.D. 1979 a fost scrisa de George Crumb cu gandul la superbele fresce ale lui Giotto din Capela Arena din Padova (1305-1306). Cele 7 miniaturi sunt adevarate bijuterii muzicale, concepute in stilul extrem de personal al compozitorului - colaj de obiecte muzicale, extinderea posibilitatilor timbrale ale pianului, joc de registre, fragmente de scari pentatonice sau de hexatonii (gama in tonuri).

1. The Visitation este o reprezentare sonora a clopotului, instrument sacru predilect, in diferite ipostaze: ciorchini hexatonici, franturi melodice pregnante, clustere (acord din secunde mici) stranii in grav. Printre bataile clopotelor, cantece de pasari in registrul acut.

2. Berceuse for the Infant Jesu, un cantec de leagan bimodal ce suprapune un ostinato obsedant cu o melodie pentatonica, un leitmotiv ce revine obsendant in creatia compozitorului.

3. The Sheperd's Noel creeaza un spatiu pastoral in care cantece de pasari in ritmuri diverse isi raspund unul altuia, fie ele cromatice, fie hexatonice.

4. Adoration of the Magi - un palindrom imperfect (ABCAB) in care franturi pentatonice se succed si se suprapun pe o melodica "primitiva" dar jubilatorie ce aminteste de folclorul copiilor.

5. Nativity Dance sintetizeaza elemente din partile precedente, intr-o scriitura eterogena si exuberanta ce reflecta o bucurie imensa a momentului sacru.

6. Canticle of the Holy Night suprapune trei lumi sonore diferite, intr-un palimpsest misterios: o obsesie lenta in corzi ciupite, o melodica fragmentata, discontinua si un citat deformat, un colind englez din secolul XVI ("Coventry Carol") cantat cu efectul de "harpa eoliana" (clapele apasate silentios si glissando pe corzi cu cealalta mana) si in pizzicato pe corzi.

7. Carol of the Bells - colinda jubilatorie a clopotelor readuce ecouri din prima parte, creind un nou tip de clopot, prin suprapunerea a 3 sau 4 scari pentatonice diferite.

Auditie placuta!

Meridian 2011: impresii fugitive

S-a incheiat inca o editie a festivalului “Meridian – Zilele SNR-SIMC”. Cu bune si cu rele, a fost un eveniment important si ii dorim sa infrunte mai departe situatia financiara extrem de defavorabila si sa continue sa promoveze muzica noua romaneasca si internationala. In calitate de compozitor cantat, m-am simtit si mandra, si bucuroasa sa particip activ in acest festival, ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca am avut niste interpreti exceptionali. In calitate de spectator, mi-a parut rau ca nu am ajuns la toate concertele, din lipsa de timp, insa voi incerca sa schitez un foarte scurt inventar al impresiilor mele.

 PRO:

 -Concerte variate si repartizate intr-un mod echilibrat – unul sau doua pe seara. Mi se pare extrem de potrivit pentru un festival care dureaza o saptamana si are un buget si foarte restrans.

-Fuzionarea cu alte arte, un trend sincretic care prinde din ce in ce mai mult si la public, si la muzicienii implicati. Anul acesta a fost vorba de trei evenimente: micro-spectacolul KALON, pe muzica Maiei Ciobanu (fiind vorba de fapt despre concertul sau de percutie si mediu electroacustic) si coregrafia impresionanta a Loredanei Nicola. Scurt dar dens si impresionant, KALON a implicat un grup de 5 dansatoare tinere foarte expresive care au interactionat cu o scenografie minimala dar foarte eficienta.

Un al doilea caz a fost colaborarea intre ansamblul Traiect (condus de Sorin Lerescu) si ansamblul Inter-Art (condus de Mihaela Vosganian) – mai precis, a fost vorba despre doua lucrari interpretate coregrafic (Mihaela Vosganian – dramatica “Sempre un altra ciaccona” pentru vioara si banda si Sorin Lerescu – hieratica “Phonologos III” pentru orga), doua momente interesante care i-au adus in prim plan pe talentatii dansatori Alina Lazar si Emil Rengle, precum si pe dansatoarea si coregrafa Liliana Iorgulescu, un nume de referinta pe scena artelor contemporane.

Al treilea moment spectacular l-a constituit non-spectacolul duo-ului Irinel Anghel – Sorin Romanescu, “Meeting on the Moon”, un eveniment care face parte din seria “Guitar Hands on a Singing Body”(concept vizual, Raluca Ghideanu). Recunosc ca acesta din urma m-a impresionat cel mai mult, in ciuda unor lungimi in partea mediana, a fost un moment care a reusit sa realizeze ce si-a propus si anume, sa ne transporte intr-o alta dimensiune. O mentiune speciala merita si foarte simpaticul robotel cantator Dorothy.

-Lucrari bune si foarte bune din care voi selecta cateva, din amintire: mi-a placut lucrarea pentru flaut solo “...e nel tempo si disperdre” de Paolo Rotili, interpretata exceptional de Ana Chifu, o lucrare ce pune la incercare atat virtuozitatea, cat si inteligenta interpretului, desi (cam prea) tributara stilului lui Salvatore Sciarrino.

M-a impresionat talentul ucraineanului Volodymyr Runchak din piesa pentru pian “Homo Ludens” (interpretata cu aplomb de Marianna Humetska), foarte “simtita” si simpatica. M-a reimpresionat minunata “Echos 2” pentru vioara si sintetizator de Stefan Niculescu, o lucrare de o forta incredibila, prezentata de aceasta data intr-un vesmant eterofonic de catre Marius Lacraru (in concertul ansamblului Archaeus). M-a socat eficienta cu care un (aparent) simplu ostinato poate crea un univers incredibil – in “Trommelbass” de Myriam Marbe (pentru trio de coarde si percutie) si m-au uluit talentul si forta vizuala ale lui Dan Dediu in “Hyperkardia III. In memoriam Schnittke e Denisov” (care a scos sange din degetele foarte talentatilor membri ai ansamblului Profil, dar rezultatul a fost pe masura efortului).

 -Tiberiu Soare! un dirijor absolut exceptional, de o eficienta si mobilizare rara in situatii “de criza” si care, dupa cum a remarcat cineva, inca mai creste de la concert la concert – adica, nu am vazut tot!

CONTRA:

 -Prezenta, ca de obicei, jenant de mica a publicului – insa nu ma refer la publicul in general amator de arte noi sau de muzica noua, ci in mod special la cei care ar trebui sa fie direct interesati de contactul cu interpretii, in primul rand, si cu muzica colegilor/viitorilor lor colegi, in al doilea rand, adica de studentii de la compozitie. No comment.

 -Numarul mic de repetitii – evident, un rezultat al bugetului foarte, foarte redus, insa e o problema. De care nu vom scapa prea curand. Si care s-a simtit, pe alocuri. Trebuie neaparat sa scapam cumva de concerte incropite, de concerte facute pe fugareala si cu ochii pe ceas.

 -Din pacate, ca orice festival de pe lumea asta, si “Meridian”-ul a inclus compozitori care trebuia sa fie inclusi, e o regula nescrisa si, in fond, perfect justificabila, insa nu imi pot inchipui ca anumite criterii de valoare, care totusi cladesc o anumita reputatie pentru un astfel de eveniment, sunt structura pe care acesta continua sa existe, nu pot totusi sa primeze in alcatuirea programului. Ma jenez sa dau nume (ehem, antepenultima si penultima piesa din concertul “Traiect”, ehem).

 Doresc sa inchei prin a multumi si pe aceasta cale, minunatilor interpreti care sunt Irina Ungureanu, Ana Chifu, Maria Chifu, ansamblul Profil si Tiberiu Soare, precum si organizatorilor festivalului (in frunte cu Sorin Lerescu). Pentru tot.

Frumosii Ingeri Negri

41 de ani au trecut de cand George Crumb a pus pe hartie ultima nota din celebrul sau cvartet “Black Angels” si sfredelitorul sau inceput inca mai face pielea gaina ascultatorilor. Socanta dar si miraculos de frumoasa, lucrarea a fost scrisa in timp ce se desfasura razboiul din Vietnam. Crumb a incercat, poate intuitiv, poate voit, sa reprezinte sonor pe de o parte, polaritatea Bine-Rau, tradusa in simbolistica cea mai clara si accesibila, Dumnezeu-Diavol si, pe de alta parte, ideea de anarhie, de revolta, de distrugere asociata cu imaginea lui Lucifer, “ingerul negru”.



Aceasta polaritate este transferata, din punct de vedere structural, intr-un experiment: jocul cu doua numere, 7 si 13, pe aceleasi conotatii simbolice (7 – echilibru, calm, pozitiv, 13 – rebeliune, corupere a perfectiunii, negativ), aceste doua numere fiind utilizate obsesiv atat in macrostructura (13 sectiuni grupate in 3 parti mari), cat si in detaliu (numarul de repetitii a unei figuri, numarul de sunete dintr-o melodie sau dintr-o melisma, intervalica etc.). Printr-o coincidenta stranie, lucrarea a fost terminata in data de vineri 13, anul 1970. O data care i-a fost norocoasa lui Crumb, avand in vedere ca “Black Angels” a devenit una din cele mai cunoscute si cantate lucrari ale secolului trecut.



Voi lua pe rand, extrem de schematic, fiecare pol in parte. Raul, asociat cu simbolistica demonica, este simbolizat prin ideea de distorsiune, mai ales timbrala. La inceput, bunaoara, toate coardele canta in registrul lor supraacut, foarte aproape de calus (tehnica se numeste “sul ponticello” si creeaza un sunet metalic), in tremolo foarte rapid si glissando. Crumb isi numeste acest personal sonor “insectele electrice”, o sonoritate “de masa” foarte apropiata timbral de muzica electronica, iar efectul de roi dement de insecte care se apropie si se departeaza este creat prin socurile dinamice – de la fff (violenta maxima) la ppp (delicatete maxima). Un alt exemplu: tema celebrului imn latin “Dies Irae” (folosita pana la refuz in toate mega-productiile hollywoodiene) apare in doua situatii, de ambele dati distorsionata timbral (o data prin presiunea foarte mare de arcus, care duce sunetul pana la granitele zgomotului si a doua oara prin pizzicato-uri). In afara de distorsiune, remarcam folosirea obsesiva a intervalului de triton sau cvarta marita, un interval care era evitat in perioada medievala si renascentista pentru sonoritatea sa “prea disonanta” si instabila, fiind poreclit “Diabolus in musica”.



Binele, in schimb, este asociat muzicii religioase pe filiera catolica – imnul gregorian, calm, hieratic. Aici avem din nou de a face cu distorsionarea unui citat celebru: este vorba despre inceputul din liedul lui Schubert, “Fata si Moartea” (iata si simbolistica thanatica) care este transformat intr-un fel de coral gregorian in sectiunea intitulata “Pavana Lachrymae”. Tot in sfera Binelui intra si muzicile “primitive”, de fapt sugestia lor, prin segmente extrem de aerisite si bizare timbral, pe o melodica aproape “naiva”, cu fragmente de incantatii, de scandari soptite in care cei patru cordari intoneaza numere in diferite limbi (de la germana la japoneza si pana la Swahili).



Reintoarcerea la muzica asa-zis primitiva este un crez artistic extrem de puternic al lui Crumb. Cam incepand cu perioada Barocului, muzica e condusa de acumulari de tensiune care duc spre un final implacabil, cadenta finala: este vorba despre o forma narativa a muzicii, subscrisa timpului linear, occidental, unidirectional (A-->B) si a unei ascultari eminamente teleologice, a asteptarii unui final, a unei rezolvari (a unei Apocalipse, la scara mai mare, filozofica). Crumb afirma ca acest tip de forma narativa a inceput de mult sa se erodeze si ca trebuie sa ii ia locul formele simple, clare, non-evolutive, motiv pentru care toata opera sa este conceputa in suite, “snopuri” de miniaturi. Complexitatea la Crumb se intalneste in microstructura, in analiza detaliului, lucrat, mai ales din punct de vedere timbral, cu o precizie de bijutier. Macrostructurile sunt, in general, insa, extrem de accesibile si unui prim nivel de perceptie a ascultatorului, un fapt extrem de benefic avand in vedere ca ne aflat in epoca vitezei, a scanarii in graba a informatiei de pe internet, o epoca in care claritatea si pregnanta sunt vitale. Tot in legatura cu muzica “primitiva”, sunt evidente influentele timbrale; “Black Angels” include, de exemplu, o sectiune numita “Sounds of Bones and Flutes”, in care interpretii simuleaza sonoritati de flaute traditionale (se canta pe coarde cu partea de lemn a arcusului) si de percutii delicate (coardele sunt lovite cu partea de lemn a arcusului, interpretii emit si zgomote percutante cu limba, tongue clicks). La un mod mai general, Crumb are o afinitate clara pentru temporalitatea de tip oriental, pentru timpul circular, non-evolutiv, ceea ce se reflecta si in structurarea muzicii sale. Precum am mai spus, muzica lui Crumb nu intra in marea categorie a muzicii narative, evolutive, ci in cea a muzicii expozitive (in care sunt prezentate personaje sonore si lasate sa “fiinteze” intr-un mod extrem de natural). In schimb, compozitorul foloseste, pe filiera initiata de Debussy si continuata de Stravinski si Messiaen, juxtapunerea si suprapunerea de obiecte sonore pregnante si foarte diverse din punct de vedere timbral – pe scurt, o constructie de tip mozaic. Aceste obiecte-personaje nu creeaza intre ele neaparat tensiuni asa cum o face muzica clasica sau romantica, ci pur si simplu coexista, ceea ce da un feeling de static structurilor lui Crumb. Tipul asta de forma e foarte vizibil pe partitura chiar si pentru ochiul unui nespecialist.



Revenind la opozitia Bine-Rau, aceasta poate fi de fapt cel mai bine rezumata de cele doua momente solistice din cvartet. Primul dintre acestea, sectiunea a 4-a, este numit “Devil Music”, subintitulat “Cadenza accompagnata”. In orice concert, momentul cadential este o explozie de virtuozitate a interpretului solist, o explozie de multe ori improvizata, deci construita cu ajutorul intuitiei si a posibilitatilor tehnice – pe scurt, nu neaparat foarte coerenta. Si aici, tema viorii, “Vox Diabolo”, este eterogena, distorsionata (presiune foarte mare de arcus), un mozaic de mici obiecte sonore (gesturi muzicale), exploatandu-se registrul grav al viorii. Zigzagarea tumultoasa a viorii este acompaniata de scurte insertii ale unui “Dies Irae” foarte distorsionat. In contrast perfect, sectiunea a 10-a se numeste “God-music” – muzica Divinului. Solo-ul apare de aceasta data, foarte omogen si calm, la violoncel in registrul acut (!), pe sunete armonice – care sunt un efect extrem de “pur” ca sonoritate, tema (“Vox Dei”) fiind acompaniata de un coral de pahare de cristal (ceilalti trei interpreti). Nu intamplator, subtitlul acestei sectiuni este “Aria” – moment de “respiro” intr-o opera, in care actiunea ingheata si unul dintre personaje isi demonstreaza tot virtuozitatea, dar intr-un mod mult mai...cantabil (sic), mai fluent. Momentul din cvartet este, daca mi se permite un mega-cliseu (dar nu-mi vine in minte ceva mai adecvat), dumnezeiesc de frumos.



Se mai poate vorbi pana la infinit despre “Black Angels”, se pot scrie tomuri intregi (s-au si scris). Eu sper numai ca v-am starnit putin curiozitatea si ca veti asculta aceasta – cu adevarat – capodopera a secolului trecut. Si ca un detaliu amuzant: atasez si un filmulet in care solistul celebrului cvartet Kronos povesteste ca motivul pentru care acest ansamblu s-a format a fost...faptul ca el s-a indragostit de “Black Angels” si vroia neaparat sa cante aceasta piesa si nu avea cu cine. Inca un detaliu amuzant: debutul cvartetului, “Noaptea insectelor electrice” (“Night of the Electric Insects”) apare pe coloana sonora a filmului “Exorcistul”.