joi, 29 octombrie 2009

It's a kind of magic: George Crumb


Strania lume sonoră a lui George Crumb a exercitat o fascinaţie extrem de mare asupra mea încă de la primele contacte cu muzica “contemporană”, fascinaţie dublată şi de întrebările pe care estetica acestui compozitor (pe nedrept minimalizat de către unii ca fiind “colorist” şi lipsit de profunzime) m-a facut să mi le pun. Poate crea muzica nouă, acest monstruleţ evitat pana şi de majoritatea docţilor şi semi-docţilor de astăzi, să creeze emoţie, să creeze bucurie estetica în cea mai pură formă a sa, aşa cum ar crea, de exemplu, o lucrare de Bach sau de Mozart? Răspunsul pe care mi l-am dat singură a fost, evident, un DA apăsat, altfel nu aş fi continuat, poate, drumul compoziţiei. Şi Crumb (n. 1929, Charleston, West Virginia) este unul din exemplele cele mai la îndemână. Un exemplu de redimensionare a categoriei estetice a Frumosului, fără a da senzaţia de “perimat”, “compromis” sau “hedonism muzical”. Asta nu înseamnă ca zbuciumul lumii moderne nu se găseşte şi în muzica sa, însă este ascuns sub o mască a serenităţii, a calmului oniric, a misterului şi a "naturalismului". De altfel, Crumb este considerat un compozitor “neo-romantic”, din cauza relaţiei speciale şi profunde care există între muzica sa şi Natură.


“Am considerat întotdeauna muzica a fi o foarte stranie substanţă, o substanţă înzestrată cu proprietăţi magice. Muzica este tangibilă, aproape palpabilă şi, totuşi, ireala, iluzorie”, spune compozitorul (în articolul “Music: Does it have a future?”). Într-adevăr, muzica sa are o proprietate magică (ce îl apropie pe Crumb, de exemplu, de Sciarrino, prin forţa sa aproape hipnotică). Limbajul său este unul mai mult expozitiv, nu dezvoltător. Ce înseamnă asta: tradiţia muzicii aşa-zis “clasice” – termen incorect de care însă se pare că nu putem scăpa –a fost (şi încă este, parţial) bazată pe dezvoltare: compozitorul scorneşte un motiv muzical pe care îl prelucreaza, îl dezvoltă, îl augmentează sau îl fragmentează şi din micul ou se naşte o întreagă piesă. Crumb, ca şi alţi compozitori ai secolului XX (Debussy, Messiaen), foloseşte cu predilecţie o tehnică extrem de comună în muzicile tradiţionale, orale: colajul de “obiecte”, de “personaje sonore”, momente ce revin, în mod obsedant, cu variaţii la un nivel relativ superficial, care nu modifică niciodată esenţa sau carcasa exterioară a gestului. Juxtapunerea, mozaicul, obsesiile, tehnica ecourilor, creatoare de spaţiu în muzică şi tăcerile suspendate, toate acestea sunt modalităţi de manipulare a percepţiei temporale a auditorului, scos din timpul vectorial, istoric şi iniţiat în spirala temporalităţii contemplative. În creaţia sa remarcăm cu uşurinţă preferinţa pentru suite sau forme variaţionale, pentru substructuri relativ scurte ce compun forme mai de amploare, tot o consecinţă a gândirii sale expozitive.

Însă ceea ce este cu adevarat o amprentă stilistică personală în creaţia lui Crumb este lumea sa timbrală, sonorităţile stranii, utilizarea non-convenţională a instrumentelor. Nu înţeleg atitudinea ignorantă a unor muzicieni profesionişti (“profesionişti”?) în legătură cu extinderea posibilităţilor instrumentelor. Nu este făcută pentru a “şoca” de dragul şocului sau a “inova” un material care ar avea, altfel, o substanţă uşurică – bineînţeles că mai există şi asemenea cazuri, însă ele nu trebuie să afecteze părerea generală. “Efectele”, cum sunt numite, sunt introduse în secolul XX deja cu un statut la fel de important ca sunetele propriu-zise sau ca ritmul; culoarea timbrala este un parametru muzical ce conţine posibilităţi infinite de EXPRESIE. O melodie, un acord cu un timbru schimbat îşi poate modifica total ethos-ul. Şi dacă asemenea posibilităţi există în corpul unui singur instrument (oricare ar fi el), de ce să nu fie exploatate?

Revenind, estetica straniului căutată de Crumb ţine de o regăsire a transei în cadrul muzicii “noi”. Ar trebui pusă mai mult problema recuperării consonanţei, într-un cadru nou, original, modern, fireşte; ar trebui pusă mai mult problema creării de timbruri în scopul “vrăjirii” publicului, a ascunderii sursei sonore; ar trebui pusă mai mult problema unei muzici participative, care să stimuleze emoţional publicul, nu numai intelectual; ar trebui pusă mai mult problema realizării unei transe recente, cu mijloacele ciuntite ale modernismului şi ale spectacularului, mijloace ce pot impresiona, câteodata, la fel de mult ca o incantaţie străveche.

Site oficial aici.

miercuri, 28 octombrie 2009

Concerte la Sala Radio

Se mai programeaza si muzica noua: iata trei creatori din trei generatii diferite, doua premiere absolute (Lucian Zbarcea, n. '84 (??) si Dan Dediu, n.'67)si o lucrare cunoscuta din repertoriul contemporan (Irina Odagescu-Tutuianu, n.'37).

Vineri, 30 octombrie, ora 19:00
ORCHESTRA NATIONALA RADIO
Dirijor: Horia ANDREESCU
Solista: Dana BORSAN - pian
Lucian Zbarcea - Suita de balet (p.a.a.)
Beethoven - Concert nr. 5 în mi bemol major pentru pian si orchestra op. 73
Mussorgski-Ravel - Tablouri dintr-o expozitie

Miercuri, 4 noiembrie, ora 19:00
RECITAL
Solisti: Dana BORSAN - pian
Gabriel AMIRAS - pian
Alexandru MATEI - percutie
Sorin ROTARU - percutie
J. Brahms - Variatiuni pe o tema de Haydn in si bemol major, op. 56b
J. Brahms - Sonata nr. 3 în fa minor, op. 5
I. Odagescu Tutuianu - Muzica pentru doua piane si percutie op. 51
B. Bartok - Sonata pentru doua piane si percutie op. 110

Vineri, 6 noiembrie, ora 19:00
ORCHESTRA NATIONALA RADIO
Dirijor: Radu POPA
Solisti: Adrian PETRESCU - taragot si saxofon sopran
Alexandru TOMESCU - vioara
Dan Dediu - Rain-Music, pentru taragot si orchestra (p.a.a.)
C. Saint Saens - Concertul nr. 3 pentru vioara si orchestra
R. Strauss - Poemul simfonic Don Juan
R. Wagner - Uvertura operei Tannhäuser

Sursa


PS by Sabina:
sa nu uitam si de intepreti, las ca sunt cei mai buni de la noi, dar prezenta lui Gabriel Amiras in sala de concert romaneasca e ceva ce n-ar trebui ratat, unde mai pui ca programul e "beton", adica, sa fim seriosi, sonata de Bartok? wow:), n-am auzit-o de f multa vreme in concert in Ro.

vineri, 23 octombrie 2009

Dialog despre muzica "noua"

Un excelent interviu cu Dan Dediu, pescuit tot de pe YouTube, in care un om foarte destept explica ce e cu "avioanele".









Clipe si sunete

Acum cativa ani, o echipa de la TVR Cultural, condusa de Oana Dragulinescu, a realizat o serie de videoclipuri menite a netezi perceptia publicului asupra muzicii noi si de a o promova in stilul caracteristic "omului recent": pastile scurte, pregnante, efervescente, energizante si atractive. Un gloss necesar aplicat unui segment "savant" de creatie muzicala, o (re)aducere a lui in vizorul unui auditoriu mai larg. Din pacate, ca orice lucru bun (unele videoclipuri erau chiar excelente) a avut si un sfarsit, insa cateva din ramase pot fi inca gasite pe internet si o sa incercam sa le adunam aici. Daca mai gasiti, dati de veste.





marți, 6 octombrie 2009

Listen to the world (and eat its food)

Back to reality, din inertia verii si, mai precis, de la un maret festival de muzica noua: Listen to the world! ISCM World Music Days. Festivalul a avut loc, in mod consecutiv, in orasele Visby, Växjö (nu ma intrebati cum se pronunta)si Gothenburg din Suedia, intre 24 septembrie si 4 octombrie 2009. ISCM este acronimul de la "The International Society for Contemporary Music", o retea ce cuprinde peste 50 de tari din toata lumea si care are ca scop promovarea si prezentarea muzicii contemporane asa-zis "culte". In fapt, eforturile societatii se concretizeaza in acest festival, World Music Days, un festival anual in care participa activ (prin lucrari selectate sau interpreti) toate tarile din ISCM. Prima editie a avut loc in 1923 (!) la Salzburg si, de atunci, cu o mica pauza intre '39-'41 (ehem), festivalul a existat cu obstinatie, in fiecare an in alta locatie. Tara respectiva se ocupa cu organizarea si strangerea fondurilor. Anul acesta a fost Suedia.



Acum ca am terminat cu informatiile plicticoase, trebuie mentionate urmatoarele: in primul rand, in Suedia e al naibii de frig, chiar atunci cand e soare. In al doilea rand, noi, participantii si delegatii tarilor membre, am fost imbuibati cu mancare in mod metodic si sadic de catre organizatori, aflati, in mod evident, intr-o conspiratie malefica impotriva brumei mele de silueta. In al treilea rand, felicitarile mele calduroase organizatorilor pentru designul afiselor si programelor, nu am reusit pana acum sa aflu cine a realizat fotografiile insa, in sfarsit, un festival de muzica, brrr, noua a avut o imagine vitala, tinereasca si atractiva, in comparatie cu sobrietatea plicticoasa si impersonala de pana acum. Totodata, publicitatea facuta festivalului a fost la inaltime, e adevarat ca suedejii au bani, cel putin fata de altii, dar iata ca salile au fost in general pline - sau chiar arhipline - si rar batea vantul printre scaune, cum se intampla de obicei.

In al patrulea rand, interpretarea lucrarilor a fost de la bine in sus, ceea ce este o performanta, chiar (sau ar trebui sa spun, "mai ales") pentru festivalurile de profil prestigioase, cum este ISCM-ul. Nu am participat decat la a doua jumatate de festival (si nici la toate concertele), deci nu am o viziune de ansamblu extrem de justa. Asa ca eu spun numai ce am vazut si auzit:
DR Vokalensemblet (ansamblul vocal al radio-ului din Danemarca), format din 18 cantareti, este extraordinar, voci de o calitate excelenta, o organicitate a ansamblului perfecta, o coeziune a programului ales rar intalnita (in festival). Au avut unul din cele mai bune concerte, din cele la care am asistat.
Percutionistul italian Fabrizio Spera a produs unul din cele mai interesante si haioase momente din festival, in special cu "Deconstructing IKEA", in care a cantat la (si a spart cu veselie) farfurii de la respectivul magazin. Un moment de virtuozitate care, insa, a depasit nota spectaculara, "de circ", si a fost chiar "muzica" - spre deosebire de alte evenimente.
Orchestra Sinfonica din Gothenborg, dirijata de Pierre-Andre Valade, profesionista, eficienta si muzicala, un alt concert bun din festival. La fel si ansamblul suedez Gageego!, dirijat de acelasi Valade.
Ensemble Orchestral Contemporain, ansamblu francez dirijat de Ludovic Perez, toti extrem de dedicati si talentati, unul din cele mai reusite concerte.
Kroumata, ansamblu de percutie suedez (infiintat in 1978), spectaculos de buni - dar, din pacate, lucrarile cantate nu i-au pus in evidenta (atat cum i-au pus, de exemplu, bis-urile).
Johan Berthling (contrabas) si George Kentros (vioara), doi interpreti suedezi preocupati de un nou gen de muzica, Genre X. Din nou, lucari inegale, insa, una peste alta, un experiment reusit si incitant.

Din pacate, entuziasmul pentru interpreti nu l-am impartasit si in audierea lucrarilor selectate. Daca proportia de barbati frumosi in Suedia este cam de 80%, cam aceeasi proportie a fost si cea a lucrarilor mediocre, sub-mediocre si "Dumnezeule ce a fost asta" din festival. Cu toata problematica gustului, a esteticilor alese, a diferentelor de "stil local", dintr-o perspetiva cat mai obiectiva, daca au ramas o mana de lucrari pe care le-am audiat cu placere si as dori sa le re-ascult. In rest, am remarcat anumite tendinte, caracteristice, de altfel, pentru festivaluri de acest gen. Pe de o parte, neconcordanta titlurilor si a notelor din program cu produsul sonor - discordanta intre titluri gen "Liniste" sau "Pace pe pamant" si lucrari care bubuiau in mod expresionist sau, invers, intre impersonalitatea distanta a unei piese intitulata "Violenta" au fost chiar haioase. Multe concerte au schimbat ordinea lucarilor din program, insa, datorita notelor de program intersanjabile, aplicabile la "orice", publicul nu isi prea dadea seama. Multe piese au suferit de boala "inceputului bun care dezamageste strasnic", multe de "pompierism orchestral"(hai sa facem tambalau, daca tot avem cu cine). Insa cea mai trista?bizara?problematica? mi s-a parut neutralitatea care a dominat festivalul. Este clar ca dupa o perioada de explozii de curente, de inventii, de daramari de tabu-uri, cum a fost secolul trecut, era natural ca muzicienii creatori sa fie derutati, sa se cuminteasca, sa nu stie incotro sa o ia si sa paseasca pe cai deja-batatorite. Aceasta este, poate, explicatia insipidului si a lipsei de originalitate sau curaj, a nestatorniciei stilistice sau estetice in aceeasi lucrare.

Insa, asa cum prin multe buruieni scapa si cate o floare, asa, din muzici care au trecut pe la ureche sau au brutalizat-o in mod barbar, au ramas unele de o calitate excelenta, mostre ale unui talent real (da, mai exista si asa ceva). Si anume:
Juste Janulyte, compozitoare lituaniana de 27 de ani, a avut o lucrare fascianta pentru ansamblu vocal, repetitiv-minimala, obsedanta si extrem de rafinata in sonoritati: Aquarelle.
Simon Steen-Andersen, danez nascut in '76, a dat dovada de o inventivitate muzicala si timbrala impresionanta in Ouvertures, concert pentru Gu-zheng amplificat si orchestra, o lume grotesca, distorsionata insa fascinanta. A beneficiat si de un solist genial, chinezul Liu Le. Excelenta lucrare.
Hugo Ribeiro, compozitor portughez, nascut in '83, a dedicat lucrarea sa unui mare autor conremporan - Letter for Kundera - si a facut-o cu talent si rafinament, printr-o lume onirica, bizara, a muzicilor suprapuse si a delicatetii consonante amestecate cu zgomotul.
Yannis Kyriakides (Cipru/Olanda, 1969), un show audio-vizual foarte bine facut, dedicat lui Solomon V. Shereshevskii: mnemonist S. , o muzica repetitiva, energica, un mecanism care a antrenat atat sonoritati acustice, cat si electronice.
Daan Jenssens (Belgia, '83 - an rodnic pentru compozitori de muzica noua, dupa cum se vede), ...nuit cassee, pentru viola si patru instrumente, calm, frumos, simplu dar eficient, muzica "simtita", cum se zice in argoul confratilor.
Jesper Nordin, suedez ('71), forta quasi-rock in Undercurrents, inventiv timbral, obsesii violente si coerenta componistica. Foarte bun.
Ivo Nilsson, tot de-al lor ('66), o lucrare-show pentru sase percutionisti care cautau sunete cu ustensilele unui compozitor: capsatoare, hartii rupte, scoch, foarfece si chiar o cadenta a lampilor de birou. Putin cam lung, putin cam Cage insa foarte rafinat timbral si a iesit din randuri (singura lucrare buna din concertul Kroumata...): Toccata (fara nici o legatura cu genul muzical, ci cu verbul "toccare", "a atinge").
Jenny Sunesson, tot Suedia ('73), The Great Destroyer: lucrare dedicata "sotului englez" si muntelui de nervi care vine cu el. Un exemplu de "experimental bun". Din aceeasi categorie, Erik Bunger cu Variations on a theme by Blind Willie Johnson (frumoasa piesa, desi lunga cat o zi de post).
Alte lucrari bune: Dariusz Przybylski (Polonia, '84), ....et disiderabunt mori..., pentru cor mixt; Balasz Horvath (Ungaria, '76), Looking back, o lucrare interesanta si bine facuta, in doua parti, cea de-a doua fiind recurenta (citirea de la coada la cap) primei parti, piesa inspirata de revolutia maghiara din 1848; Jesper Koch (danez, '67), The Snow Queen, dupa basmul lui Andersen, frumos, poetic, desi lipsit de o mare originalitate, un narativism foarte placut.

Dupa cum se vede, in general, lucrarile cele mai interesante au fost, in majoritate, cele ale tinerilor. Vive la jeunesse! - poate generatiile urmatoare vor scoate muzica din impasul in care se afla.



Si, in ultimul si cel mai important rand:
Ajungand la festival dupa concertul Norbotten NEO (ansamblu suedez dirijat de Petter Sundkvist), am ratat o excelenta piesa romaneasca selectata in festival, pe care insa o stiam din alte auditii. Este vorba de unul dintre cei mai importanti si originali compozitori romani la ora actuala, Octavian Nemescu , preocupat de recuperarea ritualului si, implicit, a functiilor originare ale muzicii - sacralitate, magie, catharsis si arhetipuri. Lucrarea Spectacol pentru o clipa (SPECTACLE pour un INSTANT) este un ciclu de implozii sonore maxime, cinci condensari ale exprimarii muzicale in cateva secunde fiecare, o reactie la "avalansa informationala" de astazi care ascunde o "necomunicare", o izolare aproape autista a individului in sine insusi - dupa cum ne spune si compozitorul in nota din program. O lucrare care se pare ca a avut un succes foarte mare in festival, asa ca putem sa fim mandri ca am fost reprezentati intr-un mod excelent.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Aurel Stroe

Ieri s-a implinit un an de la ......sa-i zicem marea trecere.
La Busteni a avut loc un concert comemorativ, cu Trio Contraste (Ionut Bogdan Stefanescu, Sorin Petrescu, Doru Roman) si Daniel Kientzy.
Astazi are loc un simpozion in cadrul carora se prezinta comunicari inspirate din creatia lui Aurel Stroe.
Pana voi reveni cu detalii, am sa reiau aici un text scis de mine acum un an, cand aflam de moartea Maestrului.


Aurel Stroe
Din generatia de aur a muzicii contemporane romanesti am cunoscut personal mai multi compozitori, dar numai trei dintre ei mi-au influentat in mod direct gandirea muzicala si pasiunea pentru creatie: Myriam Marbe, Tiberiu Olah si Aurel Stroe.
Despre disparitia lui Myriam voi scrie alta data, despre Olah am mai scris...si iata ca, din pacate, Aurel Stroe se alatura cercului muzicienilor disparuti.

Ce a insemnat Aurel Stroe pentru mine?
Mult, mult mai mult decat s-ar crede.


Cum m-a influentat Stroe?
As incepe prin a povesti prima noastra "intrevedere".
Eram la Busteni si nu incepusem inca Conservatorul. De fapt, abia ma hotarasem sa urmez compozitia, examenul era programat pentru anul urmator. Aveam deci putin peste 18 ani. Imi descopeream atunci pe langa dorinta de a scrie muzica si pasiunea pentru munte. Ma pregateam sa fac prima excursie spre varful Omu, ceea ce reprezenta o piatara de hotar in devenirea mea, mi se parea ca odata ajunsa acolo orice alte culmi vor parea secundare si ca voi deveni, in sfarsit, eligibila pentru statutul montagnarda (de-as fi stiu eu atunci cat de departe sunt de acest termen... :-) ).
Intamplarea a facut sa ne intalnim prin oras chiar cu Aurel Stroe, pe care eu il cunosteam doar din auzite. Cand a aflat despre excursia la Omu s-a luminat instantaneu si ne-a spus: vin si eu cu voi, imi face mai multa placere decat sa merg singur.
Asa ca primele ore alaturi de compozitorul Stroe au fost de fapt petrecute langa iubitorul de munte Aurel Stroe.
Ne-a povestit o gramada despre camarazii sai de drumetie, bineinteles si infricosatoarea istorie a prietenului care s-a urcat pe unul din Acele Morarului fara sa se asigure si a fost dus acasa in rucsac..... ne arata toate culmile, toate vaile, si desi mergea destul de greu inca de atunci, sprijinit in baston (am mers de dragul lui cu cabina pana la Babele), se simtea ca pe munte se simte cel mai bine, ca acolo isi desfasoara lupta sa cu materia (caci ideile nu-i prezentau nicio dificultate.... )
N-am sa uit niciodata cu cata placere a baut ceaiul cu esenta de rom si cu cat drag a mancat ciorba aia gri, ce parea facuta din pietricele. Mai tarziu am inteles ca dragostea de munte e cea care l-a influentat in tot ce a gandit si a compus, si sunt convinsa ca mult mai importante decat teoria informatiei si catastrofele lui Rene Thom erau pentru Stroe pietrele acelea vesnice, care odata invinse, realizeaza comuniunea dintre spiritul si trupul omului. Ne povestea despre lupta cu muntele, despre respectul pe care trebuie sa-l avem fata de natura. Fara sa vreau, il puteam descoperi pe Stroe in interioritatea sa doar prin simpla observatie, si dupa ce l-am cunoscut si in mediul Universitar, pot spune cu mana pe inima ca Stroe omul muntelui mi-a deschis multe porti, ca nu l-as fi inteles in expunerile sale daca nu ar fi existat acea zi, in care am urcat prima data pe unul din cele mai inalte varfuri din tara alaturi de una dintre cele mai luminate minti ale Romaniei.
Asa am reusit sa-i inteleg mai tarziu precizia de bisturiu si logica impecabila din spatele compozitiilor sale, dar si scanteia de geniu, talentul uluitor, solutiile inedite si un soi de libertate a simtirii pe care numai omul sigur pe el si care a fost acolo sus o are.

Au trecut apoi doi ani in care m-am transformat alaturi de Olah, in care am simtit muzica din interior, libera de orice teorii adiacente, ani care m-au adus la o perceptie aproape dureroasa a fenomenului compozitiei. Cu cateva lucrari in buzunar, l-am intalnit apoi pe Stroe in postura de dascal. Nu mi-a fost profesor la Conservator, insa la cursurile de vara din Busteni am fost in mai multe randuri, fie toamna devreme, fie in miezul verii. In camaruta inghesuita de la Maison Française ne strangeam cativa studenti pasionati, si din cand in cand, compozitori consacrati ce doreau sa sa ii mai arate ce au lucrat sau pur si simplu sa se afle in preajma sa.
Pentru ca simpla aparitie a lui Stroe iti facea rotitele sa se invarteasca mai repede. Avea un discurs cu totul si cu totul original, o placere a explicatiei si o nemaipomenita patrundere a ideilor, completate de o capacitate de sinteza uluitoare. Firile mai timide se pierdeau in fata sa, dar daca aveai destul curaj sa intri in dialog, descopereai o persoana deloc condescendenta, preocupata de rezolvarea misterului adus in discutie si nu de catalogarea pregatirii academice a interlocutorului.
Si cum timiditatea nu e punctul meu forte:), m-am decis sa ii arat in mai multe randuri ceea ce am lucrat.
De fiecare data spunea ceva frumos, pozitiv, si apoi, cand totusi insistam, punea degetul pe partitura exact in locul unde ma simtisem nesigura. Invariabil. Nici macar nu are vreo importanta daca suna bine sau nu momentul respectiv, intuitia sa diagnostica hiatusul gandirii . Ceea ce m-a facut sa sutin intotdeauna ca dincolo de exceptionalele sale inovatii in ceea ce priveste teoriile care pot sta la baza unei compozitii muzicale, atunci cand scria muzica, Stroe era pur si simplu un urias talent. Cum altfel ar fi gasit el puntile intre paradigme incomensurabile ( :D ) ? (termenul hit al generatiei 2003 )
Inchei aici, pentru ca nu vreau sa devin nici mai sentimentala decat sunt in mod obisnuit, si nici sa intru in sabloane. Nu vreau sa scriu mai mult decat imi face bine....refuz sa ma gandesc acuma ca nu mai exista nici Olah, nici Stroe, nici Myriam, nici Vieru, nici Stefan Niculescu, nici Dan Constantinescu.
Refuz sa ma gandesc ca am devenit, din nou, orfana.....