Despre insuportabila frumuseţe a sunetului

Ascuns, dintr-o regretabilă eroare organizatorică, printre alte două concerte, nemenţionat în programul de sală a festivalului Meridian - ediţia 2015, recitalul de flaut susţinut de polonezul Rafal Zolkos în data de 18 noiembrie în Sala “George Enescu” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti se numără, fără îndoială, printre cele mai remarcabile şi suculente manifestări de “muzică contemporană” din ultimul an. (Ghilimelele se datorează terminologiei total nefericite care nu şi-a găsit încă un înlocuitor potrivit – englezeasca sintagmă “art music” având, şi ea, problematica ei…). Un muzician încă foarte tânăr (născut în 1987), de o feroce versatilitate a culorilor şi stărilor expresive şi o rafinată virtuozitate, nebănuite poate sub aparenţa botticeliană, Rafal Zolkos s-a impus deja ca un nume care garantează profesionalism, talent autentic şi inteligenţă a interpretării – calităţi pentru care a şi fost recompensat în ultimii ani cu importante premii internaţionale, printre care râvnitul Prix de la Fondation Fritz Gerber (2015). Flautistul a studiat la Paris, Strasbourg (cu Mario Caroli), Berlin şi Zürich (cu Philippe Racine), iar faptul că s-a afirmat atât de devreme, în contextul unei concurenţe acerbe între rândurile flautiştilor europeni, spune multe. La Bucureşti a avut şi un showcase formidabil, unul dintre puţinele programe care, recunosc cu tristeţe, au meritat într-adevăr numele de “muzică nouă” din festival. Un program nu numai ofertant din punct de vedere al demonstrării unei tehnici impecabile, dar şi foarte inspirat ales, un şuvoi energetic întrerupt de momente de o extremă delicateţe. 

Lucrarea “Ektra” a lui Christophe Bertrand – un compozitor francez foarte talentat care şi-a pierdut viaţa la numai 29 de ani – a propus, foarte eficient, trei mecanisme repetitive de gesturi care se amplifică treptat, trei mici structuri incisive, bulgări cinetici foarte coloraţi. A urmat delicioasa “Irreversible” a lui Adrian Enescu, o lucrare în care adevăratul “star” este mediul electroacustic preîregistrat, un potpourri fascinant de influenţe şi citate din muzici tradiţionale (voci, şoapte, păsări electrice, didjeridoo-uri. tobe) peste care flautistul brodează din când în când comentarii acustice. Cele “Patru Melodii Armeneşti” ale lui Bruno Mantovani au adus un prim moment de “răgaz” liric în care flautistul ţese incantaţii nostalgice, luându-şi apoi zborul în jerbe luminoase. “Anamorphosen” de Gabriel Irany a adus-o pe scenă şi pe sensibila pianistă Mădălina-Claudia Dănilă, care a prezentat, împreună cu Zolkos, o suită de mişcări care au modelat spaţiul sonor în diverse alcătuiri formale, profitând şi de foarte expresiva voce a flautului bas. Cu următoarele două lucrări din program recunosc că am rezonat în mod deosebit de puternic, poate şi pentru că proprile-mi încercări componistice se desfăşoară în zone similare de expresie. Superba, pentru că nu pot spune altfel, “Canzona din Ringraziamento” a lui Salvatore Sciarrino este, pur şi simplu, lumină lichidă în stare sonoră, un tremur pur ce şerpuieşte la limita auzului şi a conştiinţei. Minimalismul foarte personal al lui Sciarrino cere o interpretare extrem de rafinată pentru a pune în valoare un asemenea tip de muzică, iar Rafal Zolkos a reuşit să facă din “Canzona” exact ce trebuia, adică magie fluidă în mişcare. “Figurile veneţiene” ale lui Dariusz Przybylski, un tânăr compozitor polonez de care, mărturisesc, am auzit prima dată cu prilejul acestui concert şi îmi propun să mai aud multe, a oferit un discurs la antipodul celui sciarrinean, un discurs aproape schizofrenic dar foarte simpatic în care s-au războit amical personaje muzicale din cele mai diferite: melisme virtuozistice alternate cu un bizar cântec tradiţional, melodii înjungheate de tongue-ram-uri percusive, sunete aproape demente care fie sar în salturi impresionante, fie rulează pe scari de pizzicato-uri sau game. Recitalul s-a încheiat cu o piesă de rezistenţă / piatră de încercare pentru orice flautist, “Carceri d’Invenzione IIb” de Brian Ferneyhough, compozitor care, ca şi în cazul lui Sciarrino într-o anumită măsură, se află “la mâna interpretului” care are puterea să îi creeze sau să îi distrugă o piesă prin modul de abordare al textului: evident, în cazul de faţă, a fost vorba despre o desăvârşită abordare interpretativă care a reuşit să transmită o surprinzătoare emoţie (dibace dosită în partitura hipercomplexă şi hipereterogenă) mai ales în ţipetele sfâsietoare din finalul lucrării.

De cronici (de multe ori, fals-) elogioase este plină critica românească muzicală. Sper că a mea va convinge măcar o fracţiune din public să-l descopere pe Rafal Zolkos şi să aibă grijă la perlele ascunse în manifestările de muzică nouă, sunt poate (prea) rare dar există - şi sunt cu atât mai preţioase.

UP (meditaţii pe marginea unui timpan)

 “GAME şi tinerii compozitori”, respectiv Bogdana Dima, Victor Filip, Irina Vesa, Paul Isăilă, Corina Tîrziman şi Bogdan Pintilie (în ordinea trecută în program) a fost un tur de forţă din partea domnului profesor Alexandru Matei, coordonatorul şi dirijorul ansamblului de percuţie GAME din Bucureşti (UNMB) care a lucrat asiduu, timp de o săptămână, cele 7 lucrări. Concertul din seara aceasta (22 martie 2014, Sala “Enescu” a UNMB) a materializat sonor stagiul de practică componistică din vara anului 2013, când tinerii creatori au fost provocaţi să conceapă, într-un timp foarte scurt, mici lucrări pentru ansamblu de percuţie. “A fost una din cele mai frumoase săptămâni din viaţa mea”, a mărturisit dl. Matei înainte de concert, nu înainte să adauge: “şi am îmbătrânit doi ani”. Şi pentru că nu pot să mă împiedic să-l vizualizez pe dl. Matei ca o Albă-ca-Zăpada ceva mai stresată, robotind cu sunetele  în jurul celor 7 “pitici” aflaţi la primul sau printre primele contacte cu percuţia solo, aş încerca să povestesc seara aceasta în felul următor:

Holy – “Kogainon”, trio de percuţii de Bogdana Dima (anul I, clasa prof. Doina Rotaru). Muntele sacru al dacilor este reprezentat printr-o formă de arc pornind de la o textură fină de sunete lungi care capătă treptat carnalitate şi culminează într-un dans pulsatoriu, poliritmic, a lemnelor şi membranelor, sfârşindu-se aşa cum a început: cu bolul tibetan, instrument ritualic de purificare.

Clocky – “Ceasuri în 5” (sper că nu greşesc titlul), de Victor Filip (anul II, clasa prof. Dan Dediu), din nou o încercare tripartită, începută cu mult haz şi har, din păcate rămasă la stadiul de potenţialitate nedezvoltată, schematică; lucrarea trece prin trei ipostaze ale timpului, pulsaţie dereglată, dilatare temporală şi dinamizare ritmică.

Thinky – “Planeta gândului liber”, duo-ul de percuţii al Irinel Vesa (anul IV, clasa prof. Nicolae Coman), o explorare a spaţiului temporal “pustiu însă nu dezolant”, după cum ne-a spus compozitoarea, din nou o lucrare sensibilă pe o idee foarte frumoasă şi ofertantă şi care ar fi putut fi dezvoltată mult mai mult (însă am fost înştiinţaţi că a fost doar un “trailer” pentru o lucrare mai amplă).

Darky – Paul Isăilă (anul IV, clasa prof. Livia Teodorescu) ne-a oferit un “Dark Ritual” misterios şi mai apoi energetic şi tensionat, o reflectare sonoră asupra “ritualurilor păgâne”. Incantaţia verbală “vitejească” a celui de-al patrulea percuţionist a fost salutată cu entuziasm de către public.

Lonely – “Verlore”, duo-ul Corinei Tîrziman se vroia un studiu asupra unui suflet “pierdut printre străini”, “neaparţinând de acel loc”, însă compozitoarea nu mi s-a părut deloc pierdută în drumul ei componistic, dovedind consistenţă formală, dar şi dramatică.

Droney – lucrarea lui Bogdan Pintilie (anul II, clasa prof. Mihai Măniceanu), “Labirint”, a constat într-un ostinato contruit cu ajutorul numerelor prime (2, 3, 5, 7) cu o evoluţie foarte lentă, comentată de timpanul solist. O transă muzicală excelentă ca idee însă care ar fi putut fi mult mai mult dezvoltată.

Happy – ultima lucrare din concert, tot a lui Bogdan Pintilie, care a arcuit, pe o schemă de ABA, cel mai haios moment din concert, cu fine influenţe de jazz şi multă bucurie energetică.

În ciuda faptului că lucrările au fost unele mai consistente, altele au rămas în stadiul experimentului sonor, iar inventivitatea ritmică ar fi putut fi mai “dezlănţuită” în general, sentimentul care s-a  conturat a fost unul de plăcere intensă şi sinceră, atăt a publicului, cât şi a muzicienilor participanţi, o plăcere construită pe un talent cert al noii generaţii despre care nu pot spune decât că aştept cu mare nerăbdare să aud ce va oferi pe viitor. Un viitor care “sună bine”!

Post (S)criptum:

Sper din tot sufletul ca studenţii clasei de percuţie UNMB, aceiaşi care au reacţionat atât de urât şi mârlănesc la ultimul concert GAME, în cadrul Festivalului Internaţional de Percuţie de acum o săptămână [EDIT: este vorba de concertul din 10 martie iar "aceiasi" se refera la doar cativa dintre studentii clasei de percutie, vad ca nu a fost clar, iim cer scuze], să fi avut cu adevărat un asemenea sentiment precum cel pe care l-am simţit cu toţii în această seară, de apartenenţă “familială” - mie cel puţin concertul mi-a transmis o coeziune de generaţie cum rar mi-a fost dat să văd, rezultatul unei munci intense de o săptămână în care, interpret şi compozitor, au comunicat, au modificat, au negociat, s-au înţeles, au făcut muzică împreună şi…s-au împrietenit. Sper că experienţa a fost reală pentru toată lumea. Sper ca studenţii clasei de percuţie (şi, fireşte, toţi ceilalţi colegi ai lor) să înţeleagă – poate nu acum, dar mai încolo – că proiectul GAME (pentru că GAME este mai mult decât un ansamblu, este un laborator continuu de învăţare, creaţie şi inventivitate atât în planul componistic, cât şi în cel interpretativ) nu merită batjocură, ci dimpotrivă. Pentru că este unic în forma în care ni-l prezintă Alexandru Matei, unic, frumos, onest şi, sper, foarte durabil. Ce face Alexandru Matei nu este din snobism, nu este din dorinţa de a chinui urechile oamenilor, este un act de prietenie pe care ni-l arată nouă, compozitorilor “în viaţă”, un act de colaborare de o generozitate ieşită din comun, un act prin care demonstrează că simte muzica făcută acum, o înţelege, îi place şi îşi doreşte din tot sufletul să o transmită mai departe, publicului, cu ajutorul unei echipe selectate cu grijă mai mult decât profesorală, părintească. Căci muzica se face cu sufletul, cu dăruire în orice limbaj (chiar unul care poate nu este foarte comod pentru unii – dar pe care alţii îl respiră prin toţi porii). Altfel, mai bine nu o faci J

Nu distrugeti Muzeul National al Taranului Roman!

UPDATE, 19.12.13 - Premierul se pare ca a fost fortat sa isi AMANE planurile de comasare. Iata ce comenteaza, cu tristete, dl. director general al MNTR pe Facebook:

 "Constat, cu regret, de aici, că domnul Prim Ministru nu a renunțat la ideea desființării Muzeul Taranului Roman. 

Eu nu știu cine s-a dus să se plîngă la domnul Președinte. Eu, în nici un caz. Că ne-am potrivit să avem o părere comună, în ziua de 17 decembrie 2013, este doar o întîmplare.
Îi asigur pe toți prietenii Muzeul Taranului Roman că, cel puțin, în ceea ce mă privește, nu am ce să negociez cu nimeni despre desființarea Muzeului. Cu domnul director Murariu discut frecvent și chiar avem proiecte comune, dar nici unul dintre ele nu va prevedea, vreodată, desființarea Muzeului Țăranului. Nu avem spații excedentare de împărțit cu nimeni (abia ne ajung alea pe care le avem). Nimeni dintre muzeografii celor trei muzee nu își dorește această manevră. Nu știu cine a fost acel cineva care l-a sfătuit pe domnul Ponta dar, cu siguranță, era cineva care nu știa nimic despre muzee și, probabil, nici despre instituții de cultură, în general. Și încă ceva: îmi pare rău că domnul Ponta ori nu și-a făcut timp să citească scrisoarea deschisă pe care i-am adresat-o, ori nu a înțeles-o. Am explicat acolo cum a ajuns clădirea Muzeului, construită special pentru Muzeul de Artă Națională, să devină sediu pentru muzeul PCR. Aluzia pe care a făcut-o în aceeași emisiune, că Muzeul nostru nu și-ar merita respectabilitatea pentru că a fost Muzeul PCR mi se pare că este o insultă la adresa instituției noastre. Îmi pare foarte rău, dar se pare că mai avem de luptat pentru a proteja Muzeul Național al Țăranului Român de cei care îi doresc sfîrșitul."

***

Preluam, de pe WebCultura, scrisoarea deschisa a directorului general al Muzeului National al Taranului Roman, dl. Virgil Nitulescu, adresata Primului Ministru, Victor Ponta. MNTR este un prieten vechi si drag al muzicii contemporane romanesti, gazduind festivalurile "InnerSound", "Tintea Muzicala" si "Saptamana Internationala a Muzicii Noi", precum si numeroase alte concerte si manifestari artistice. Pe langa faptul ca este un muzeu exemplar din toate punctele de vedere, MNTR este de mult timp unul din cele mai importante puncte de cultura din TARA, nu numai din Bucuresti, un loc care musteste de activitati creative. Va rugam, domnule Ponta, nu mai distrugeti cultura!!!

***

București, 17 decembrie 2013
Stimate Domnule Prim-Ministru,

Am fost informat cu privire la existența unui proiect de hotărâre a Guvernului care ar face ca, într-o primă etapă, Muzeul Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa” să treacă în subordinea Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și imobilul din Șoseaua Kiseleff nr. 3, care adăpostește Muzeul Național al Țăranului Român, în administrarea Muzeului Național de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. În etapa următoare, din câte am înțeles, ar urma ca, în termen de 90 de zile, Muzeul nostru să fie unificat cu Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”, pierzându-și așadar, personalitatea juridică, iar toate bunurile culturale care sunt adăpostite în clădirea noastră și expoziția permanentă să fie găzduite în imobilul muzeului în aer liber din Parcul Herăstrău.

Vă rog să îmi permiteți, domnule Prim-Ministru, să expun foarte pe scurt motivele pentru care o asemenea decizie ar fi total inoportună. Nu am să discut, aici, situația colegilor noștri din Muzeul “Antipa”. Muzeul nostru, care a fost înființat în anul 1906, sub patronajul Regelui Carol I (al cărui nume l-a și purtat, din 1915, până în 1948) a fost găzduit în clădirea în care se află acum, de la bun început. Clădirea, proiectată, inițial, de arhitectul Nicolae Ghica – Budești și terminată de arhitectul Grigore Ionescu (și care, acum, este monument istoric de importanță națională), a fost gândită, din capul locului, pentru a găzdui “Muzeul de Artă Națională”, inițiat de marele nostru muzeolog, istoric de artă și etnolog, Alexandru Tzigara – Samurcaș. Din păcate, cel mai mare muzeu al României, așa cum era în acel moment, a fost evacuat din clădire în 1953, pentru a găzdui Muzeul Lenin – Stalin, devenit, mai târziu, Muzeul de istorie a Partidului Comunist, care a ființat, până în decembrie 1989 în această clădire.

Între timp, Muzeul (rebotezat “de Artă Populară”) a fost, găzduit de Palatul Știrbey, de pe Calea Victoriei, până în anul 1978, când, prin decizia directă a lui Nicolae Ceaușescu, a fost desființat, prin unificare cu Muzeul Satului. Întregul patrimoniu al muzeului a fost înghesuit în niște condiții absolut improprii, Muzeul Satului, ca muzeu în aer liber, nefiind pregătit, în nici un fel, să primească acest patrimoniu și să îl îngrijească.

La începutul lunii februarie a anului 1990, după desfiiințarea fostului muzeu al Partidului Comunist, Muzeul nostru s-a întors în sediul care îi era destinat. Pentru patrimoniul său, care numără peste 90.000 de obiecte, s-au construit depozite speciale adecvate patrimoniului etnologic, potrivit standardelor internaționale. Totodată, într-un timp foarte scurt, o echipă excepțională de etnologi, sociologi și artiști, condusă de marele pictor Horia Bernea, a realizat o expoziție permanentă remarcabilă, fapt care a fost recompensat cu cel mai important premiu în domeniul muzeelor, din Europa. Astfel, în 1996, Muzeul Țăranului a primit Premiul pentru Muzeul European al Anului, rămânând, până în ziua de astăzi, singura instituție muzeală din România care a primit această distincţie.

Dacă s-ar da curs proiectului de hotărâre a Guvernului (care, oricum, în acest moment, nu respectă, în opina naostră) prevederile Legii muzeelor și colecțiilor nr. 311/2003 republicată, art. 18 și 34 și care nu a fost publicată pe pagina de internet a ministerului inițiator,
- s-ar desființa o instituție fundamentală pentru spiritualitatea românească, greșeală pe care a făcut-o (atunci, cu vădită intenție) numai regimul comunist,
- s-ar distruge o expoziție permanentă care a fost unanim apreciată de specialiști și de ghidurile turistice publicate în întreaga lume (vă putem pune la dispoziție aceste detalii),
- ar fi lăsat fără adăpost un patrimoniu de excepție (pentru că Muzeul Satului nu dispune de spații suplimentare de depozitare pentru a putea primi și obiectele pe care le gestionează Muzeul Țăranului),
- Muzeul “Antipa” ar primi un spațiu, oricum, inadecvat nevoilor sale,
- un număr imens de persoane care apreciază Muzeul Național al Țăranului Român (nu numai cei care fac parte din elita intelectuală a țării, de la membrii Academiei Române, profesorii universitari, artiștii etc.), precum și publicul obișnuit al muzeului, de la elevi și studenți, până la rezidenții străini în România, inclusiv, diplomații, vor fi extrem de nemulțumite de o asemenea măsură, care va elimina din viața publică a Capitalei un loc de cultură ce are o semnificație aparte pentru cel puțin câteva sute de mii de oameni (nu doar vizitatorii obișnuiți ai muzeului, așadar), care vin la Muzeul Țăranului pentru a lua parte la manifestări culturale dintre cele mai diverse: expoziții temporare, concerte, festivaluri de teatru și film, lansări de carte, conferințe etc.

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Vă asigur că poziția pe care o exprim în această scrisoare deschisă este conformă cu cea a întregului personal al Muzeului și că ea va rămâne aceeași, indiferent cine se va afla la conducerea instituției în viitor.
Sper că prin decizia pe care o veți lua, de a nu da curs inițiativei de desființare a Muzeului Național al Țăranului Român, veți dovedi că ascultați vocea rațiunii, respectând dreptul fundamental la cultură al cetățenilor și punând preț pe identitatea culturală a românilor.

Cu deosebit respect,

Dr. Virgil Ştefan NIŢULESCU
Directorul general al Muzeului Național al Țăranului Român

ISCM 2013 @ Košice: The Good, the Bad and the Hope

Câteva gânduri despre ISCM NewMusic Days 2013, unul din cele mai importante evenimente de profil, organizat de Societatea Internaţională de Muzică Contemporană, care anul acesta a înglobat trei festivaluri preexistente: “Ars Nova Cassoviae” – Košice, “Melos-Ethos” – Bratislava şi “Wien Modern” – Viena. În calitate de compozitor selectat şi delegat ARFA, am participat numai la primul calup, cel din Košice, unde am avut bucuria să îi am alături pe compozitorii Octavian Nemescu şi Adrian Pop. Aştept(ăm) cu nerăbdare impresiile celui din urmă care, în calitate de delegat oficial al Secţiunii Româneşti, va participa la întreaga aventură.

Cele trei zile de festival la care am participat mi-au lăsat un gust, ca de obicei, foarte eterogen – am înghiţit o aspirină amară rău în prima seară, dar mi-am dres papilele cu câteva arome foarte interesante în următoarele două seri, unele dulci, altele puternic condimentate. Greu de spus dacă lucrările au fost din ce în ce mai bune sau pur şi simplu a intervenit o oarecare obişnuinţă a urechilor mele…cred că, pe de o parte, amândouă ipotezele sunt valabile; pe de altă parte, e adevărat că din primul concert la care am asistat nu mi-a plăcut nicio piesă (asta eufemistic spus…) iar din ultimul m-am îndrăgostit de toate. Una peste alta, m-am uitat fugitiv peste aspectul cantitativ şi am văzut următoarele: am asistat la 7 concerte care au cumulat 41 de lucrări de muzică camerală şi orchestrală. Din cele 41 mi-au plăcut 16, asta însemnând aproape 40%.....nu e rău! Este un procentaj tipic pentru festivalurile de muzică nouă (spuneam acelaşi lucru şi în cronica din 2009 a aceluiaşi festival ISCM) şi, sper eu, pentru orice tip de festival de arte noi, mai ales pentru unul de tipul ISCM-ului care are obligaţia de a include câte o lucrare din partea fiecărei secţiuni (respectiv, ţări) şi organism afiliat. Un procedeu care lasă loc, fireşte, şi la lucrări mai puţin bune sau chiar proaste.

Problema este că muzica nouă, care îmi este mie atât de dragă, când este bine făcută (mă refer şi la lucrarea propriu-zisă, şi la interpretare), are un impact formidabil, greu egalat. Este exact muzica timpului nostru şi ne loveşte în moalele capului fie cu rafinamente inedite, fie cu o forţă energetică fabuloasă. Când este prost făcută, impactul este la fel de puternic: îţi vine să muşti pe cineva, să-ţi baţi copii nenăscuţi şi sa spargi măcar o cărămidă din perete. Vai şi amar de amărâtul care are ghinionul să stea lângă tine în sala de concert! De ce spun asta: cel mai mare câştig al timpului nostru este libertatea de a face orice; după aventurile avangardei, după restricţionările diferitelor curente şi mentalităţi “la modă” într-un anumită perioadă (serialism, serialism integral, hipercomplexitate, conceptualism, purism stilistic etc.), ai în sfârşit libertatea, în calitate de compozitor, de a alege ce vrei din toate căştigurile şi experimentele secolului trecut şi a le combina într-o manieră personală. Din păcate exact această libertate mult prea permisivă lasă loc imposturii, câteodată neglijabilă, câteodată absolut feroce. Pe de o parte avem muzici abstracţioniste, hiper-complexe, pur gestuale care, în cel mai fericit caz intră în categoria alcătuirilor sonore care nu sunt încă muzică, aşa cum minunat s-a exprimat compozitorul Adrian Pop: sonorităţi fascinante sau materiale extrem de interesante…cu care s-ar putea face ceva dar care sunt numai expuse. Logica muzicală este foarte greu de cuantificat şi definit, câteodată poate însemna construcţie formală pe tipul “clasic”, narativ, cu climax şi tensionări rezolvate; alteori poate însemna radicalizarea unei idei, fentarea permanentă a orizontului de aşteptare sau a arhitecturii “tradiţionale”; alteori poate însemna muzică ambientală sau de transă în care poţi – şi trebuie – să te pierzi; alteori înseamna colaj dement, şi aşa mai departe. Punctul de legătură este acel ceva indefinibil, care cumulează starea (afectul), ideea (conceptul) şi care pe tine, auditor, te convinge. Atunci putem vorbi de muzică şi nu de “instalaţie sonoră” (nu am nimic împotriva celor din urmă, chiar mă fascinează, însă mi-aş dori să fie categorisite şi prezentate ca atare). Pe de altă parte avem muzicile hiper-simpliste, care nu numai că par a nu fi acumulat nimic din căutările ritmice şi armonice ale secolului XX, dar par a sugera o anumită dereglare cerebrală a celor care le-au scris, sau, şi mai rău, ignoranţă şi o lipsă totală de talent. La ambele categorii de muzici se adaugă o proastă gestionare a timpului, care ţine din nou de misterioasa logică muzicală.

Însă, precum spuneam, căutătorul de perle are toate şansele să găsească nişte exemplare extrem de strălucitoare, mai ales printre atât de multe muzici. Aşa că o sa înşir în continuare observaţiile şi aspectele pozitive ale experienţei mele slovace:

1. Concertele alcătuite pe baza unui concept (fir roşu, lucrări din aceeaşi zonă estetică/stilistică) au prins mai bine decât celebrele adunături de muzici organizate pe principiul alternanţei (una diafană, una energetică sau dură).

2. Interpretarea a fost în general la înălţime – aşa cum spuneam şi în cronica mai veche, se căntă de la bine în sus ceea ce e teribil de frumos pentru un compozitor…i-am remarcat în mod particular pe următorii: violonistul & violistul sloven Milan Pal’a (care mi-a cântat minunat o piesă, genul de interpret care poate cânta game şi tot te fascinează) şi pianistul belgian Daan Vandewalle (o tehnică şi dedicaţie incredibile); Piano Duo, din Slovacia (Miki şi Nora Skuta, soţ şi soţie); ansamblurile THReNSeMBle, VENI ensemble şi VENI Academy, dar şi cvartetul FAMA şi Orchestra Filarmonică din Košice. Hai că până la urmă i-am enumerat pe toţi, ce să-i facem, toţi sunt buni, unii mai profesionişti, alţii mai inimoşi. Oameni care cântă cu drag şi pasiune. Din păcate, programe inegale (FAMA, prinzător de urechi, după parerea mea; Filarmonica, din contra – toate piesele excelente).

Milan Pal'a 

 3. Lucrările care mi-au mers mie la suflet tare de tot au fost:

THReNSeMBle, VENI ensemble

Octavian Nemescu (ISCM Romănia) – Concentric (1969) pentru ansamblu cameral şi bandă – ce bucurie să pot include selecţia secţiunii oficiale române, o lucrare mult mai proaspătă decât multe recente scrise de tinerii compozitori din festival; atmosferă post-apocaliptică care încearcă să recreeze Babel-ul din efemeride ale memoriei colective, muzici care se suprapun şi intersectează.

Chieko Doi (Japonia, candidatură individuală) – Splicing (2008) pentru trei flaute piccolo – care, culmea, începe cu registrul grav al piccolei, adăugând şi voce pentru extra-distors; haioasă şi cu talent scrisă.

Piano Duo

Juraj Beneš (Slovacia) – Intermezzo No.3 (1987) pentru două piane – cum poate o piesă de 17 minute să nu te plictisească? Dacă e bine scrisă, expresivă, frumoasă, cu procesualităţi dozate cum trebuie.

György Ligeti (Ungaria) – Drei Stücke für zwei Klaviere (1976) – recunosc că nu m-a dat pe spate, cam aridă şi previzibilă, însă măiestria şi talentul care îi prisoseau lui Ligeti sunt evidente şi aici, într-o lucrare ceva mai puţin inspirate decât alte minuni de-ale sale pentru pian.

VENI Academy

Louis Andriessen (Olanda) –Workers Union (1975) pentru “orice grup de instrumente care sună tare” – înălţimile sunt alese de interpreţi, cât mai disonante, dar controlul ritmic şi dialogurile responsoriale sunt geniale; un fel de post-stravinski ca rezultat sonor, o radicalizare a “Dansului Adolescenţilor” din “Sacre du Printemps”, cu un permanent joc de acorduri disonante/clustere.

Krešimir Seletković (ISCM Croaţia) – NO music (2009) pentru ansamblu – cumva pe aceeaşi linie ca Andriessen, deşi totul scris meticulos, o energie fantastică, joacă de ritmuri asimetrice şi un final foarte haios (şi dureros pentru urechi mai sensibile) numai cu fluiere.

Martin Burlas (Slovacia) – 7^th Day Record (1993) pentru ansamblu nespecificat – din nou, aceeaşi linie, minimalism mai pronunţat şi evidentă direcţia rock din cariera compozitorului; o maşinărie dementă care e pusă în funcţiune, o “tocare” de neoprit; cumva, o radicalizare a ideii lui Andriessen.

Daan Vandewalle

Alvin Curran (SUA) – Inner Cities 5 (1999) pentru pian solo – venerabilul compozitor american a colaborat mult cu Vandewalle, existând un întreg ciclu de “Inner Cities”; între muzică şi performance, genial început de recital cu o aparentă “ştergere de clape” care se tranformă într-o explozie de energie frenetică, ecouri din diverse muzici, percuţii pe pian şi aparente improvizaţii virtuoze.

György Ligeti (Ungaria) – Studiul nr. 13, “L’escalier du diable” (1988 – 1994) pentru pian solo – virtuozitate şi viteză diabolică; Ligeti este un maestru al scriiturii pentru pian în secolul XX, ce mai poate fi spus. Chapeau.

Milan Pal’a

Denis Bosse (ISCM Flandra) – Flou sifflé (2008) pentru violă – imaginaţie timbrală debordantă însufleţită de un simţ al umorului de cel mai bun gust: interpretul fluieră şi cântă în acelaşi timp, ţâţâie nemulţumit, pocneşte din buze, în acelaşi timp modulându-şi coardele violei pe sonorităţi la limita audibilului alternate cu explozii dure energetice.

Henrik Strindberg (ISCM Suedia) – The 5^th String (2009) pentru vioară solo – fără Bruce Willis, dar cu o inventivitate de maestru, atât din punct de vedere formal şi al logicii muzicale, dar şi din cel al folosirii instrumentului (pe armonicele naturale).

Filarmonica Slovacă de Stat din Košice

Igor Stravinski (în program scrie Rusia/SUA, ha) – nu mai e nevoie de nicio prezentare, zic. Greeting Prelude (1955), o miniatură orchestrală bazată pe celebra melodie “Happy Birthday” şi, dun, dun, dun, The Rite of Spring (1913), lucrarea care a schimbat faţa muzicii culte şi feţele publicului prezent la premieră (unul din cele mai mari scandaluri din istoria muzicii). Chiar dacă nu a fost interpretată formidabil, e un mamut visceral de o genialitate atât de mare încât intri în transă de la primul acord bubuit în tutti.

Josef Gresak (Slovacia) – Amebae (1972) pentru orchestră – unul din cei mai importanţi compozitori slovaci, care era să cadă pradă uitării pentru că şi-a inventat propria notaţie (cel puţin aşa spune nota de program). O lucrare neoclasică scrisă cu mult farmec şi meşteşug.

Victor Cordero (ISCM Elveţia) – Herbst (2007) pentru orchestră de coarde şi harpă – o foarte frumoasă şi rafinată reprezentare a  timpului elastic.

Isao Matsushita (Japonia JFC) – A Shining Firmament (2008) pentru orchestră - superb început, superbă şi continuarea, o măiestrie în orchestraţie tipic japoneză (dacă mă gândesc la Joji Yuasa sau Toshio Hosokawa, cu ale sale “caligrafii” sonore) şi un limbaj delicat cumva post-impresionist.

Au fost, fireşte, şi multe alte lucruri bune în alte lucrări, exemplele de mai sus mi-au părut că şi-au atins cu adevărat scopul şi au fost cele mai solid articulate. Nu am trecut anii naşterii pentru că muzica bună nu are vârstă – unii sunt maeştri consacraţi şi răsconsacraţi, alţii sunt doar “pe cale să”. Ce contează? Şi dacă la unele concerte am avut des senzaţia că se aplaudă forţat “hainele cele noi ale împăratului”, la altele mi-am înroşit palmele cu un entuziasm de care mă bucur mereu: este colacul de salvare al compozitorului de muzică nouă despre care Dan Dediu spunea într-un interviu, nu mai ştiu pe unde, că are vocaţie de martir. Mi-aş dori de la festivalurile ISCM, ca de altfel de la toate festivalurile de profil, o mai buna gestionare a valorilor - ca să-i respectam pe “martiri” J. Compozitorul Zygmunt Krauze spunea că îşi doreşte de la peisajul muzicii contemporane o mai mare toleranţă. Toleranţă stilistică, estetică, DA. Dar nu valorică.

Diana Rotaru, vajnic reprezentant ARFA, compozitor răsfăţat de o interpretare minunată, recunoscător ISCM-ului pentru îmbogăţirea muzicală şi gastronomică (belly got bigger)

Meridian 2011: impresii fugitive

S-a incheiat inca o editie a festivalului “Meridian – Zilele SNR-SIMC”. Cu bune si cu rele, a fost un eveniment important si ii dorim sa infrunte mai departe situatia financiara extrem de defavorabila si sa continue sa promoveze muzica noua romaneasca si internationala. In calitate de compozitor cantat, m-am simtit si mandra, si bucuroasa sa particip activ in acest festival, ca sa nu mai pun la socoteala faptul ca am avut niste interpreti exceptionali. In calitate de spectator, mi-a parut rau ca nu am ajuns la toate concertele, din lipsa de timp, insa voi incerca sa schitez un foarte scurt inventar al impresiilor mele.

 PRO:

 -Concerte variate si repartizate intr-un mod echilibrat – unul sau doua pe seara. Mi se pare extrem de potrivit pentru un festival care dureaza o saptamana si are un buget si foarte restrans.

-Fuzionarea cu alte arte, un trend sincretic care prinde din ce in ce mai mult si la public, si la muzicienii implicati. Anul acesta a fost vorba de trei evenimente: micro-spectacolul KALON, pe muzica Maiei Ciobanu (fiind vorba de fapt despre concertul sau de percutie si mediu electroacustic) si coregrafia impresionanta a Loredanei Nicola. Scurt dar dens si impresionant, KALON a implicat un grup de 5 dansatoare tinere foarte expresive care au interactionat cu o scenografie minimala dar foarte eficienta.

Un al doilea caz a fost colaborarea intre ansamblul Traiect (condus de Sorin Lerescu) si ansamblul Inter-Art (condus de Mihaela Vosganian) – mai precis, a fost vorba despre doua lucrari interpretate coregrafic (Mihaela Vosganian – dramatica “Sempre un altra ciaccona” pentru vioara si banda si Sorin Lerescu – hieratica “Phonologos III” pentru orga), doua momente interesante care i-au adus in prim plan pe talentatii dansatori Alina Lazar si Emil Rengle, precum si pe dansatoarea si coregrafa Liliana Iorgulescu, un nume de referinta pe scena artelor contemporane.

Al treilea moment spectacular l-a constituit non-spectacolul duo-ului Irinel Anghel – Sorin Romanescu, “Meeting on the Moon”, un eveniment care face parte din seria “Guitar Hands on a Singing Body”(concept vizual, Raluca Ghideanu). Recunosc ca acesta din urma m-a impresionat cel mai mult, in ciuda unor lungimi in partea mediana, a fost un moment care a reusit sa realizeze ce si-a propus si anume, sa ne transporte intr-o alta dimensiune. O mentiune speciala merita si foarte simpaticul robotel cantator Dorothy.

-Lucrari bune si foarte bune din care voi selecta cateva, din amintire: mi-a placut lucrarea pentru flaut solo “...e nel tempo si disperdre” de Paolo Rotili, interpretata exceptional de Ana Chifu, o lucrare ce pune la incercare atat virtuozitatea, cat si inteligenta interpretului, desi (cam prea) tributara stilului lui Salvatore Sciarrino.

M-a impresionat talentul ucraineanului Volodymyr Runchak din piesa pentru pian “Homo Ludens” (interpretata cu aplomb de Marianna Humetska), foarte “simtita” si simpatica. M-a reimpresionat minunata “Echos 2” pentru vioara si sintetizator de Stefan Niculescu, o lucrare de o forta incredibila, prezentata de aceasta data intr-un vesmant eterofonic de catre Marius Lacraru (in concertul ansamblului Archaeus). M-a socat eficienta cu care un (aparent) simplu ostinato poate crea un univers incredibil – in “Trommelbass” de Myriam Marbe (pentru trio de coarde si percutie) si m-au uluit talentul si forta vizuala ale lui Dan Dediu in “Hyperkardia III. In memoriam Schnittke e Denisov” (care a scos sange din degetele foarte talentatilor membri ai ansamblului Profil, dar rezultatul a fost pe masura efortului).

 -Tiberiu Soare! un dirijor absolut exceptional, de o eficienta si mobilizare rara in situatii “de criza” si care, dupa cum a remarcat cineva, inca mai creste de la concert la concert – adica, nu am vazut tot!

CONTRA:

 -Prezenta, ca de obicei, jenant de mica a publicului – insa nu ma refer la publicul in general amator de arte noi sau de muzica noua, ci in mod special la cei care ar trebui sa fie direct interesati de contactul cu interpretii, in primul rand, si cu muzica colegilor/viitorilor lor colegi, in al doilea rand, adica de studentii de la compozitie. No comment.

 -Numarul mic de repetitii – evident, un rezultat al bugetului foarte, foarte redus, insa e o problema. De care nu vom scapa prea curand. Si care s-a simtit, pe alocuri. Trebuie neaparat sa scapam cumva de concerte incropite, de concerte facute pe fugareala si cu ochii pe ceas.

 -Din pacate, ca orice festival de pe lumea asta, si “Meridian”-ul a inclus compozitori care trebuia sa fie inclusi, e o regula nescrisa si, in fond, perfect justificabila, insa nu imi pot inchipui ca anumite criterii de valoare, care totusi cladesc o anumita reputatie pentru un astfel de eveniment, sunt structura pe care acesta continua sa existe, nu pot totusi sa primeze in alcatuirea programului. Ma jenez sa dau nume (ehem, antepenultima si penultima piesa din concertul “Traiect”, ehem).

 Doresc sa inchei prin a multumi si pe aceasta cale, minunatilor interpreti care sunt Irina Ungureanu, Ana Chifu, Maria Chifu, ansamblul Profil si Tiberiu Soare, precum si organizatorilor festivalului (in frunte cu Sorin Lerescu). Pentru tot.

Balada micului producator de avioane 2.0

Receptarea muzicii noi, “contemporane” (termen in general adoptat dar nu si adaptat la specificul acestui tip de muzica) este de ceva vreme o problema care starneste discutii interminabile si mai putin solutii practice. Si daca acceptam, fireste, ca in tipul de societate in care traim in prezent, in care sistemul de valori s-a modificat atat de mult - traumatic pentru o anumita categorie sociala si benefic pentru altele – muzica asa-zis “culta” nu-si mai gaseste importanta de alta data, nefiind un mod de a crea un profit rapid si sigur, se pune o problema. O problema de supravietuire a unui grup de muzicieni, fie ei compozitori, fie ei interpreti, fie ei muzicologi, care au, cel putin teoretic, dreptul de a-si urma pasiunea.

Fara prea multa gargara: nu conteaza ca nu este vorba de un tip de muzica “popular”, pentru ca nici nu trebuie asa ceva, nu cere nimeni imposibilul. Este un tip de muzica ce ARE publicul ei, numai ca acesta este, din varii motive, foarte redus, si acest lucru ameninta disparitia treptata atat a promovarii muzicii, cat si a bucuriei muzicienilor de a o face, blazarea accelerata fiind un simptom vizibil si “audibil”, din pacate, chiar in putinele concerte de acest gen. Daca am cazut de acord ca exista amatori de muzica noua, putem cadea de acord si ca exista un public ipotetic, destul de solid, iar energia supravietuitorilor ne-blazati ar trebuie sa se focalizeze pe creearea si atragerea ACESTUI public.

In urma unui brainstorming in mediu virtual, la care au participat atat compozitori cat si interpreti, unii mai mult, altii mai putin, unii cu care am cazut de acord, altii a caror parere le-am apreciat-o oricum, am ajuns la niste concluzii pe care o sa imi permit sa le insirui aici, adaugandu-mi si modesta contributie. Si v-as ruga, pe toti cei care ati fost miscati de macar o lucrare scrisa dupa 1950 (sau p-acolo), ba chiar si pe cei care ati fost frustrati rau de o lucrare din aceeasi categorie, sa va adaugati opiniile in comentarii.



Acestea fiind zise, “burta supta, mars la lupta” (ca sa citez dintr-o carte a copilariei) – iata la ce concluzii am ajuns (ma voi referi, deocamdata, strict la spatiul romanesc):

1. IMAGINE

In cazul muzicii noi, cea mai perceptibila problema este lipsa unei imagini atractive. Culorile sunt sterse, aspectul - decrepit, anacronic. Si situatia se extinde de la general la detaliu, de la afisul care promoveaza un concert de muzica contemporana, un text trist si antipatic, cu acelasi font si fundal pentru orice eveniment, la lipsa unoi sali adecvate unui tip modern de spectacol, la frigiditatea concertului in sine, de la interpretii apretati la publicul plictisit de cand se aseaza pe scaune. Muzica asta e o muzica vie, care ne reprezinta, proaspata, abia scoasa de pe plita – la propriu, de multe ori, daca ne gandim la rapiditatea cu care se incropesc niste evenimente. De ce nu ar fi si imaginea ei la fel de dinamica?

a. Publicitate

Majoritatea participantilor la discutie au cazut de acord ca o publicitate agresiva, incitanta, moderna, inedita este ceea ce lipseste cel mai mult. Design adecvat la eveniment, afise peste tot, fluturasi peste tot – nu numai unde cresc muzicieni, public poate rasari de oriunde. Specialisti in publicitate si design, nu incropeala, daca nu sunt fonduri (si nu sunt...), exista prieteni, exista relatii, se pot gasi solutii. Internetul este cea mai vizibila vitrina, cea mai rapida si eficienta metoda de publicitate. In plus, mai exista o forma foarte simpla de promovare: trasul de maneca. Studentule la compozitie, cand te paste dorul de un concert de muzici stranii, ia-ti si amicul, promite-i o bere dupa si promite-i ca, daca nu o sa ii placa, macar o sa aiba o experienta inedita. Sau: ai un compozitor preferat? vorbeste de el pe net, posteaza-i niste muzici, in mod sigur se va gasi cineva compatibil cu gustul tau care probabil ca nu a auzit de acel compozitor.

Aici am ajuns la o trauma acuta a culturii romanesti: compozitorii nostri cei mai buni, cei mai inovatori, de care ne mandrim cel mai mult, nu sunt cunoscuti in afara din cauza lipsei de publicitate, lipsei de inregistrari, lipsei de partituri editate promovate in strainatate!

b. Concertul in sine

Structura de tip scena-public si atitudinea pe care o au, atat muzicienii, cat si publicul fata de ideea de concert este perimata, anacronica, un mit care s-a demonetizat de mult si care, in mod clar, nu mai functioneaza. Simpla punere in scena a unui eveniment muzical intr-o sala in care se mai fac “n” asemenea evenimente, toate pe acelasi tipic, creeaza prejudecati: stim deja, ca public, la ce sa ne asteptam, stim ca trebuie sa fim cuminti, sa avem grija sa nu tusim, sa nu aplaudam intre piese si, cel mai mult si mai mult, stim la ce fel de muzica sa ne asteptam. Propunerea:

-spatii non-conventionale de concert: pentru multe muzici, un club ar fi mult mai adecvat ca loc decat Ateneul; un muzeu, o expozitie, un parc, un lift (am participat personal la asa ceva), o...fabrica dezactivata, un camp, etc etc. (evident, mediul sa nu dauneze, pe cat posibil, calitatii auditive...). In plus, de ce sa nu recunoastem, mersul la concert este un ritual de socializare, un cadru inedit ar plusa interesul.

-moduri non-conventionare de prezentare (adaptata la tipul de public); daca unii simt nevoia prezentarii verbale a unor muzici, fapt necesar unui public “neofit”, sa incercam sa facem aceasta prezentare sa transmita punctele forte ale muzicii, incadrarea ei intr-un anumit context, mesajul pe care vrea sa-l transmita; nu laude excesive aduse “marilor maestri”, nu explicatii savante asupra structurii, lucruri care pe un non-muzician nici nu il intereseaza (cu exceptii). Cine sa faca prezentarea? aici nu am cazut de acord, insa as miza pe cel mai carismatic dintre participanti, ca e compozitorul sau interpretul sau muzicologul, nu conteaza.

-structurarea inteligenta a concertului, care nu ar trebui sa reprezinte o adunatura de piese, ci sa aiba un fir rosu, conducator: o idee comuna sau chiar lipsa unei idei comune – si colajul poate fi un tip de organizare, insa trebuie facut inspirat.

-interdisciplinaritatea - sau sincretismul - nu este numai un truc (“daca nu va place muzica, va place poezeaua sau balerinul, na”), ci, de multe ori, o necesitate in tipul de perceptie de tip “surfing” caracteristica omului de azi. Diversitatea atrage atentia si diferitele arte se pot completa reciproc in mod foarte fericit. In aceeasi categorie intra spectacolele multimedia sau de muzici electronice.

-integrarea muzicii noi in "muzica": intotdeauna, muzica noua a fost Cenusareasa, izolata intr-un colt, fie el festival, fie serie de concerte. Lucrarile de muzica noua trebuie inserate in mod firesc SI in concerte si festivaluri “normale” (ha!), ar beneficia ambele tipuri de muzica pe seama acestei alaturari. Cu cat mai pur suna un Mozart pus langa un Xenakis, si cu cat mai frenetic, mai carnal un Xenakis pus langa un Mozart cu atat mai energizat ar fi publicul dupa o asemenea alaturare.

c. Banul

Nu ma refer numai la sponsori. Cand va duceti la magazin, nu cumparati cele mai ieftine produse, decat daca sunteti in criza financiara acuta. Pentru ca stiti, si v-ati ars de multe ori, cu vorba “cat dai, atata face”. Asa si cu muzica. De multe ori, organizatorii fac greseala gratuitatii, doar-doar o veni cineva. Fals: puneti publicul sa dea o suma, cat de mica, pe bilet, pentru ca perceptia asociaza iremediabil gratuitul cu gratuitatea.



2. CONTINUT

Poate cel mai important aspect. Asa cum a precizat foarte bine Sabina in cronica la Kagel: “ce oferim, aia se recepteaza”.

a.Muzica

Unii spun ca muzica ar trebui sa se schimbe, sa se adapteze la public. N-as fi de acord intru totul, desi inteleg motivul acestei cereri. Exista, intr-adevar, compozitori neinteresati de receptare, pretentiosi, hiperconceptualisti, dar isi au si ei publicul lor (!) si au, deci, dreptul la existenta. Pot fi evitati, de catre non-fani. In plus, exista o asemenea avalansa de stiluri, personalitati, curente, incat a mai spune la ora actuala ca nu iti place muzica noua e ca si cum ai spune ca nu iti place branza. “Pai care branza nu-ti place, dom’le, telemeaua? casul? Roquefort? swaitzer-ul? cu gauri? fara? cu mucegai? alb, albastru, verde? fara?” “Nu stiu, dom’le...branza”.

Da, trebuie facut un pas catre public, dar unii il fac deja de mult, daca ne gandim numai la muzica fusion, care combina genuri, la sincretism, la noua consonanta, la postmodernism.

Ce este insa ingrijorator este ca, din cauza diversitatii muzicale si a variatelor tipuri de relatii, nu mai exista o filtrare a muzicii daruite unei audiente ci se aplica principiul Lapusneanu: prost da’ mult. Nu de CANTITATE, ci de CALITATE avem nevoie. Aceasta este una din cele mai mari probleme ale situatiei muzicii noi actuale, si nu numai la noi. Un festival nu inseamna o celebrare a muzicii vii si a contactului cu publicul (contact muzical fireste ), ci o ingramadeala paranoica si psihotica de diverse lucari dintre care 80% sunt maculatura. Mentalitatea “nu trebuie nimeni suparat, trebuie toti implicati in eveniment” este pur si simplu comunista in sensul cel mai rau si peiorativ. Toti isi au locul, evident, dar nu toti deodata! Nu este concurs de popularitate, nu este comparare a punctajului. Se organizeaza concerte maraton, bunaoara, inaintea Festivalului Enescu, toti compozitorii ingramaditi laolalta. Ce poate percepe un auditor, chiar si unul inarmat cu Red Bull si cu pasiune pentru “avioane”? Cantitatea in exces nu numai ca anuleaza componentele, dar provoaca si numar redus de repetitii, precum si atacul de cord al interpretului, caruia i se pun 20 de lucrari in brate si i se dau 3 zile sa le studieze.

Pe scurt: lipsa unei selectii in prealabil, selectie bazata in primul rand pe valoarea si in al doilea rand pe compatibilitatea lucrarilor intre ele (daca sunt prezentate in acelasi concert), si cu interpretii respectivi, va anula si lucarile foarte bune strecurate printre multele mediocre sau de-a dreptul proaste.

b.Interpretarea

Truism clasic: o simfonie de Beethoven am ascultat-o, macar fragmentar, in viata, ca muzica de fundal la reclama pentru deodorant. Stim, in consecinta, “cam cum” ar trebui sa sune. Limbajul tonal ne este inoculat in minte din frageda copilarie, fiind cel mai intalnit la ora actuala (o alta problema...), se canta cel mai mult lucrari clasice si romantice, ca sa nu mai vorbim de enorma masa a muzicii “de divertisment”, integral tonala si cu forme foarte simple si repetitive. Deci: daca ascultam o simfonie de Beethoven cantata exceptional, poate nu ne dam seama.

Dar daca auzim o simfonie de Beethoven cantata prost, fals, cu decalaje, cu alte note, in doru’ lelii, eventual citita la prima vedere de jumatate de orchestra, dintre care unii mai si rad in barba de un banc auzit acum 3 ore, ne dam seama. Ne dam seama ca e ceva in neregula, ca muzica asta nu trebuie sa sune asa, ca am dat un ban sau o ora din timpul nostru degeaba, si ne revoltam.

O lucrare de muzica noua, mai ales in prima auditie, nu are aceleasi sanse. Mai e nevoie sa detaliez?

Dragi interpreti, nu putem exista fara voi. Ramanem cu muzicile in sertar, fara bani de bere si cu sufletele rupte ca nu ne auzim sunetele pictate cu atata migala si, de multe ori, dragoste. Incercati sa acordati si unei lucrari de muzica “contemporana” acelasi respect pe care il acordati unei sonate clasice. Incercati sa intrati in universul muzicii respective, incercati sa intelegeti ce a vrut omul ala sa spuna, sa va spuna, cum ati putea sa o puneti in valoare, chiar daca nu o iubiti foarte mult. Cum ati putea sa va puneti pe VOI in valoare cand o cantati. Iar daca simtiti un sentiment de repulsie, sau nu intelegeti, va rog, nu cantati muzica respectiva. Nu faceti nimanui un bine, ba din contra. Iar daca sunteti un “veteran al muzicii noi”, o cantati de ani de zile si ati ajuns sa inganati, plictisit si blazat, niste note, ca “merge si asa”: aduceti-va aminte CE v-a facut sa iubiti aceasta muzica la inceput, si daca nu va aduceti aminte, sau nu mai vreti sa va aduceti aminte, va rog. Lasati-l pe altul.

3. PREJUDECATA

Siii, aici ne impotmolim nitel. Caci, daca am reusit sa construim, ipotetic, un concert ideal, alcatuit din piese diverse si extrem de bine facute, interpretate cu daruire si entuziasm de muzicieni profesionisti, ne lovim de zidul impenetrabil al prejudecatii.

a.Educatia

“Daca nici muzienii nu inteleg muzica asta, cum s-o inteleaga publicul?” se spune in mod frecvent. Da. Just. Dar de ce nu o inteleg muzicienii? sa fie oare numai vina muzicii? sau si vina lor? Majoritatea participantilor la discutie a cazut de acord ca educatia muzicala, cel putin la noi, este cel mai important factor de DISTRUGERE al mediului muzical cult (nu numai “contemporan”!). Lasand la o parte multele probleme care afecteaza si muzica “clasica”, sa fim foarte constienti de faptul ca muzicienii, si aici ma refer in special la interpreti, dar nu numai la ei, sunt dresati in liceele de muzica sa urasca muzica noua, si aici putem sa multumim selectiei bizare care se face in alegerea cadrelor didactice. Nu este vorba, de fapt, numai de muzica noua, ci de orice muzica este altfel. Intoleranta fata de Celalalt, vorba lui Boia. Da, sistemul tonal este exceptional, si a dat nastere la extrem de multe capodopere, si poate va mai da, si da, trebuie studiat in amanunt pentru a ne putea bucura de toate subtilitatile pe care le ofera. Dar asta nu inseamna sa ne inchistam in el, si, din pacate, asta se intampla in momentul de fata. Cum sa pretinzi unui tanar muzician sa asculte muzica noua cand el rade la muzici tibetane, sau africane, sau non-temperate? Sa nu mai vorbim de programa educatiei muzicale in scolile si liceele de alt profil, unde se insista in mod inutil pe exact ce nu le trebuie unor non-muzicieni si deloc pe ceea ce le trebuie: cum sa asculte o muzica, cum sa se bucure de ea deplin. Si astfel ajungem la urmatoarea problema:

b.Ascultarea

Un factor determinant, si unul pe care se insista mult prea putin, este diversitatea modurilor de ascultare a muzicii. Muzica gregoriana te transpune, te transfigureaza, o asculti hipnotic. O fuga de Bach o asculti focalizandu-te pe tema care fuge necontenit de la o voce la alta, de la o tonalitate la alta, se ascunde in fundal sau iese in fata. O sonata de Mozart o asculti potrivit formei atat de celebrate, tema intai face loc temei a doua, se ciondanesc in dezvoltare pentru a fi reimpacate de repriza. Un Wagner il asculti apreciind uluitoarea complexitate ritmica, cum se topeste un acord intr-altul, si in altul, si in altul. Jazz-ul se asculta altfel. Funk-ul se asculta altfel.

Ei bine, si muzicile noi – la plural, ca prea sunt diverse – se asculta ALTFEL. Focalizat pe detaliu sau pe suprafete, apreciind juxtapunearea de blocuri sau intersectarea de texturi, jocul de timbruri sau cel al disonantelor. Nu vreau sa insist aici, acum, insa promitem sa detaliem diferitele tipuri de ascultare in post-urile urmatoare. Insa acesta este un detaliu esential al receptarii muzicilor noi.

c.Eticheta

Unul dintre aspectele care m-a izbit si continua sa ma contrarieze foarte mult este importanta pe care publicul pare sa o dea etichetei lipite pe o anumita categorie muzicala. De multe ori m-am intrebat de ce nu apreciaza mai mult un amator de death metal o muzica de, bunaoara, Iancu Dumitreascu, o descatusare similara de energii. Multa vreme am pus aceasta discriminare pe baza absentei PULSATIEI. “La inceput a fost ritmul”, ne invata toate manualele, si se pare ca asa e....pulsatia ritmica, caracteristica de altfel muzicilor de transa, pare a atrage mult mai mult decat lipsa ei. Pare a fi indispensabila, hipnotica, carnala, impregnata in esenta noastra. Dar, pe langa faptul ca exista si numeroase muzici noi bazate pe pulsatie, am avut recent revelatia similaritatii unor anumite tipuri de muzica, populare in randul unui auditoriu destul de larg, cu muzici noi, lipsindu-le insa eticheta. Asta sa fie, oare, problema? Eticheta? Stampila de “muzica savanta”, “pretentioasa”, pe care ne-au lipit-o de frunte? Si ne intoarcem la punctul 1....


1. IMAGINEA....


Multumim tuturor celor care au participat la brainstorming!
In ordine alfabetica:
Sebastian Androne
Mario Caroli
Ana Chifu
Adriana Dumitrache
Adrian Mihai Hasna Preda
George Kentros
Serban Marcu
Octavian Moldovean
Diana Rotaru
Ana Cristina Silvestru
Sabina Ulubeanu
Cornelia Zambila

British Pills

Pastile englezesti. Le-am incercat marti, 25 ianuarie, la "Tinerimea Romana". Vreo 20 de lucrari scurte si foarte scurte - intre 5 si 1 minut - de compozitori britanici de toate varstele: de la maestrul Harrison Birtwistle (heptagenar) la tanara Helen Grime (29 de ani). Micro-muzicile au incadrat, ca o mandala cu aroma de ceai, singura piesa mai extinsa din concert, trio-ul lui Simon Bainbridge (15 minute).

Mod de administrare:

Cand? - in cadrul stagiunii de concerte organizate de British Council in colaborare cu UNMB si Muzeul National George Enescu. Primul concert a avut loc pe 21 decembrie 2010, urmatoarele vor avea loc pe 22 februarie si 29 martie (mai multe informatii pe www.britishcouncil.ro/britishcomposition).
Cum? - prin intermediul ansamblului Profil (director artistic Dan Dediu); in cazul concertului de marti, au (in)cantat Diana Mos, Petru Nemteanu (vioara), Marian Movileanu (viola), Alexandru Dutulescu (violoncel) si Adriana Maier (pian).

Efecte:

Starnirea curiozitatii, admiratie pentru "profili", ca tare-s buni, contactul cu o cultura muzicala foarte diferita de a noastra ca ethos si conceptie, motiv de a bea o bere cu prietenii compozitori dupa concert. Convingere ca Jonathan Harvey ("ff", forta, dramatism, directie muzicala perceptibila) este intr-adevar unul dintre cei mai mari compozitori ai momentului. Descoperirea lui Joe Cutler ("Jiggadybox", un mecanism in dezmembrare, talent, ludic, joaca reusita) si a lui Piers Hellawell ("A White Room", repetitie delicata). Reascultarea muzicii lui Philip Cashian, invitat doi ani la rand la cursurile de vara ICon Arts de la Cisnadie, un binevenit contact cu muzica noua dedicat tinerilor. Respect pentru structurarea logica din muzica lui Simon Bainbridge, sesizabila si la auditie.

Contraindicatii:

Gust destul de fad al pastilelor, usoare stare de plictiseala/dezinteres, balansare fragila a lucrarilor intre expresie frusta, directa, sincera, necomplicata (majoritatea lucrarilor au fost comandate pentru a fi destinate interpretilor tineri si foarte tineri!) si generic, simplism, banalitate sau chiar infantilism componistic - uneori, chiar in cadrul aceleiasi lucrari.



Bonus:

Pachetului i-a fost atasat o discutie in cadrul UNMB, in aceeasi zi, intr-un cadru relaxat, intre doi compozitori englezi prezenti - Philip Cashian (sef de catedra la Royal College din Londra) si Simon Bainbridge) - si compozitori romani (studentii lipsind aproape cu desavarsire la eveniment, au luat cuvantul nume respectabile: Livia Teodorescu, Bogdan Voda si Dan Dediu). Dupa prezentarea lucrarilor ce urmau a fi cantate in seara respectiva, s-au atins probleme interesante, despre care s-a mai discutat si se va mai tot discuta:

- problema identitatii nationale in muzica - exista? se simte? raspuns clar: da! - nu e vorba numai de influenta traditiei (culte sau orale), ci chiar, as adauga, de structurarea limbajului, de muzicalitatea lui, de comportamente specifice, de viziunea specifica asupra lumii, de istorie, etc etc. Cum suna muzica franceza, rafinata, armonica, delicata, cum suna muzica germana, complexa, axata pe dezvoltare, pe tensiune, cum suna muzica romaneasca.... cum suna, iata, muzica britanica, ethos-uri atat de diferite, gusturi atat de diferite...e oare posibila globalizarea in aceste conditii?
- ce e englez la muzica engleza? o folosire structurala a liniei melodice, spun ei; complexitatea rimica, spune Dan Dediu; o usoara impersonalitate cerebrala, zic eu. Oricum, au o expresivitate total diferita de a noastra.
- ne-am linistit, si studentii lor sunt la fel de dezinteresati de traditia muzicala ca si ai nostri. Numai ca alor nostri le displace ce s-a scris din secolul XX, ai lor refuza si "vechiturile". Mi-a placut ca Bainbridge a ascultat, inainte de a incepe sa isi scrie trio-ul, "Arhiducele" lui Beethoven. Se invata de oriunde, oricat de modern ai fi.
- s-a cazut de acord ca prejudecata "cerebralitatii excesive a muzici noi, o, atat de rece si inexpresiva" este atat...o prejudecata. "Compozitia e nebunia ascunsa in grile matematice" spune Dan Dediu, completat de Cashian - "compozitia nu este o stiinta, ci o treaba foarte dezordonata" - si de Livia Teodorescu - "compozitorul ordoneaza haosul" [citatele sunt aproximative, am si eu o varsta...]
- se poate invata compozitia? sau este un "dar divin"? raspuns: da! daca este vorba de tehnici studiate, de exercitii stilistice, extrem de utile (!) in gasirea unei voci proprii. Talentul, in schimb, ori il ai ori...nu.
- sunt compozitori care se axeaza pe detaliu sau pe combinarea de suprafete/volume. Cine are dreptate? toti, sunt moduri total diferite de gandire.

Si asa mai departe.

Mari compozitori romani

Asa-zisa "generatie de aur" (Stefan Niculescu,. Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol vieru, Myriam Marbe) ne-a parasit treptat. Iar muzica acestor maestri - formatori, revolutionari, intemeietori de scoala - e mult prea putin cunoscuta in lume. Incercam sa reparam aceasta nedreptate inserand, putin cate putin, mostre din talentul lor urias. Am inceput cu Stefan Niculescu, din care puteti sa audiati cateva fragmente muzicale aici, si sper sa continuam cat de curand si cu ceilalti.

Listen to the world (and eat its food)

Back to reality, din inertia verii si, mai precis, de la un maret festival de muzica noua: Listen to the world! ISCM World Music Days. Festivalul a avut loc, in mod consecutiv, in orasele Visby, Växjö (nu ma intrebati cum se pronunta)si Gothenburg din Suedia, intre 24 septembrie si 4 octombrie 2009. ISCM este acronimul de la "The International Society for Contemporary Music", o retea ce cuprinde peste 50 de tari din toata lumea si care are ca scop promovarea si prezentarea muzicii contemporane asa-zis "culte". In fapt, eforturile societatii se concretizeaza in acest festival, World Music Days, un festival anual in care participa activ (prin lucrari selectate sau interpreti) toate tarile din ISCM. Prima editie a avut loc in 1923 (!) la Salzburg si, de atunci, cu o mica pauza intre '39-'41 (ehem), festivalul a existat cu obstinatie, in fiecare an in alta locatie. Tara respectiva se ocupa cu organizarea si strangerea fondurilor. Anul acesta a fost Suedia.



Acum ca am terminat cu informatiile plicticoase, trebuie mentionate urmatoarele: in primul rand, in Suedia e al naibii de frig, chiar atunci cand e soare. In al doilea rand, noi, participantii si delegatii tarilor membre, am fost imbuibati cu mancare in mod metodic si sadic de catre organizatori, aflati, in mod evident, intr-o conspiratie malefica impotriva brumei mele de silueta. In al treilea rand, felicitarile mele calduroase organizatorilor pentru designul afiselor si programelor, nu am reusit pana acum sa aflu cine a realizat fotografiile insa, in sfarsit, un festival de muzica, brrr, noua a avut o imagine vitala, tinereasca si atractiva, in comparatie cu sobrietatea plicticoasa si impersonala de pana acum. Totodata, publicitatea facuta festivalului a fost la inaltime, e adevarat ca suedejii au bani, cel putin fata de altii, dar iata ca salile au fost in general pline - sau chiar arhipline - si rar batea vantul printre scaune, cum se intampla de obicei.

In al patrulea rand, interpretarea lucrarilor a fost de la bine in sus, ceea ce este o performanta, chiar (sau ar trebui sa spun, "mai ales") pentru festivalurile de profil prestigioase, cum este ISCM-ul. Nu am participat decat la a doua jumatate de festival (si nici la toate concertele), deci nu am o viziune de ansamblu extrem de justa. Asa ca eu spun numai ce am vazut si auzit:
DR Vokalensemblet (ansamblul vocal al radio-ului din Danemarca), format din 18 cantareti, este extraordinar, voci de o calitate excelenta, o organicitate a ansamblului perfecta, o coeziune a programului ales rar intalnita (in festival). Au avut unul din cele mai bune concerte, din cele la care am asistat.
Percutionistul italian Fabrizio Spera a produs unul din cele mai interesante si haioase momente din festival, in special cu "Deconstructing IKEA", in care a cantat la (si a spart cu veselie) farfurii de la respectivul magazin. Un moment de virtuozitate care, insa, a depasit nota spectaculara, "de circ", si a fost chiar "muzica" - spre deosebire de alte evenimente.
Orchestra Sinfonica din Gothenborg, dirijata de Pierre-Andre Valade, profesionista, eficienta si muzicala, un alt concert bun din festival. La fel si ansamblul suedez Gageego!, dirijat de acelasi Valade.
Ensemble Orchestral Contemporain, ansamblu francez dirijat de Ludovic Perez, toti extrem de dedicati si talentati, unul din cele mai reusite concerte.
Kroumata, ansamblu de percutie suedez (infiintat in 1978), spectaculos de buni - dar, din pacate, lucrarile cantate nu i-au pus in evidenta (atat cum i-au pus, de exemplu, bis-urile).
Johan Berthling (contrabas) si George Kentros (vioara), doi interpreti suedezi preocupati de un nou gen de muzica, Genre X. Din nou, lucari inegale, insa, una peste alta, un experiment reusit si incitant.

Din pacate, entuziasmul pentru interpreti nu l-am impartasit si in audierea lucrarilor selectate. Daca proportia de barbati frumosi in Suedia este cam de 80%, cam aceeasi proportie a fost si cea a lucrarilor mediocre, sub-mediocre si "Dumnezeule ce a fost asta" din festival. Cu toata problematica gustului, a esteticilor alese, a diferentelor de "stil local", dintr-o perspetiva cat mai obiectiva, daca au ramas o mana de lucrari pe care le-am audiat cu placere si as dori sa le re-ascult. In rest, am remarcat anumite tendinte, caracteristice, de altfel, pentru festivaluri de acest gen. Pe de o parte, neconcordanta titlurilor si a notelor din program cu produsul sonor - discordanta intre titluri gen "Liniste" sau "Pace pe pamant" si lucrari care bubuiau in mod expresionist sau, invers, intre impersonalitatea distanta a unei piese intitulata "Violenta" au fost chiar haioase. Multe concerte au schimbat ordinea lucarilor din program, insa, datorita notelor de program intersanjabile, aplicabile la "orice", publicul nu isi prea dadea seama. Multe piese au suferit de boala "inceputului bun care dezamageste strasnic", multe de "pompierism orchestral"(hai sa facem tambalau, daca tot avem cu cine). Insa cea mai trista?bizara?problematica? mi s-a parut neutralitatea care a dominat festivalul. Este clar ca dupa o perioada de explozii de curente, de inventii, de daramari de tabu-uri, cum a fost secolul trecut, era natural ca muzicienii creatori sa fie derutati, sa se cuminteasca, sa nu stie incotro sa o ia si sa paseasca pe cai deja-batatorite. Aceasta este, poate, explicatia insipidului si a lipsei de originalitate sau curaj, a nestatorniciei stilistice sau estetice in aceeasi lucrare.

Insa, asa cum prin multe buruieni scapa si cate o floare, asa, din muzici care au trecut pe la ureche sau au brutalizat-o in mod barbar, au ramas unele de o calitate excelenta, mostre ale unui talent real (da, mai exista si asa ceva). Si anume:
Juste Janulyte, compozitoare lituaniana de 27 de ani, a avut o lucrare fascianta pentru ansamblu vocal, repetitiv-minimala, obsedanta si extrem de rafinata in sonoritati: Aquarelle.
Simon Steen-Andersen, danez nascut in '76, a dat dovada de o inventivitate muzicala si timbrala impresionanta in Ouvertures, concert pentru Gu-zheng amplificat si orchestra, o lume grotesca, distorsionata insa fascinanta. A beneficiat si de un solist genial, chinezul Liu Le. Excelenta lucrare.
Hugo Ribeiro, compozitor portughez, nascut in '83, a dedicat lucrarea sa unui mare autor conremporan - Letter for Kundera - si a facut-o cu talent si rafinament, printr-o lume onirica, bizara, a muzicilor suprapuse si a delicatetii consonante amestecate cu zgomotul.
Yannis Kyriakides (Cipru/Olanda, 1969), un show audio-vizual foarte bine facut, dedicat lui Solomon V. Shereshevskii: mnemonist S. , o muzica repetitiva, energica, un mecanism care a antrenat atat sonoritati acustice, cat si electronice.
Daan Jenssens (Belgia, '83 - an rodnic pentru compozitori de muzica noua, dupa cum se vede), ...nuit cassee, pentru viola si patru instrumente, calm, frumos, simplu dar eficient, muzica "simtita", cum se zice in argoul confratilor.
Jesper Nordin, suedez ('71), forta quasi-rock in Undercurrents, inventiv timbral, obsesii violente si coerenta componistica. Foarte bun.
Ivo Nilsson, tot de-al lor ('66), o lucrare-show pentru sase percutionisti care cautau sunete cu ustensilele unui compozitor: capsatoare, hartii rupte, scoch, foarfece si chiar o cadenta a lampilor de birou. Putin cam lung, putin cam Cage insa foarte rafinat timbral si a iesit din randuri (singura lucrare buna din concertul Kroumata...): Toccata (fara nici o legatura cu genul muzical, ci cu verbul "toccare", "a atinge").
Jenny Sunesson, tot Suedia ('73), The Great Destroyer: lucrare dedicata "sotului englez" si muntelui de nervi care vine cu el. Un exemplu de "experimental bun". Din aceeasi categorie, Erik Bunger cu Variations on a theme by Blind Willie Johnson (frumoasa piesa, desi lunga cat o zi de post).
Alte lucrari bune: Dariusz Przybylski (Polonia, '84), ....et disiderabunt mori..., pentru cor mixt; Balasz Horvath (Ungaria, '76), Looking back, o lucrare interesanta si bine facuta, in doua parti, cea de-a doua fiind recurenta (citirea de la coada la cap) primei parti, piesa inspirata de revolutia maghiara din 1848; Jesper Koch (danez, '67), The Snow Queen, dupa basmul lui Andersen, frumos, poetic, desi lipsit de o mare originalitate, un narativism foarte placut.

Dupa cum se vede, in general, lucrarile cele mai interesante au fost, in majoritate, cele ale tinerilor. Vive la jeunesse! - poate generatiile urmatoare vor scoate muzica din impasul in care se afla.



Si, in ultimul si cel mai important rand:
Ajungand la festival dupa concertul Norbotten NEO (ansamblu suedez dirijat de Petter Sundkvist), am ratat o excelenta piesa romaneasca selectata in festival, pe care insa o stiam din alte auditii. Este vorba de unul dintre cei mai importanti si originali compozitori romani la ora actuala, Octavian Nemescu , preocupat de recuperarea ritualului si, implicit, a functiilor originare ale muzicii - sacralitate, magie, catharsis si arhetipuri. Lucrarea Spectacol pentru o clipa (SPECTACLE pour un INSTANT) este un ciclu de implozii sonore maxime, cinci condensari ale exprimarii muzicale in cateva secunde fiecare, o reactie la "avalansa informationala" de astazi care ascunde o "necomunicare", o izolare aproape autista a individului in sine insusi - dupa cum ne spune si compozitorul in nota din program. O lucrare care se pare ca a avut un succes foarte mare in festival, asa ca putem sa fim mandri ca am fost reprezentati intr-un mod excelent.

Mda...

Simt nevoia imperoasa de a ma lamenta. O necesitate de-a dreptul viscerala si care, de altfel, ma caracterizeaza, imi este implementata in strafundurile fiintei mele, in cele mai adanci straturi ale inconstientului. To whine or not to whine, this is the question. Nu sun nici un prieten si aleg varianta a.

In primul rand, mi s-a atras atentia sa nu mai fac cronici pe blog, pentru ca "nu e bine". Asta insemnand ca stranesc scandaluri si ranesc orgolii. Hai sa stabilim un lucru. Nici Sabina, nici eu, nu avem pretentia de a fi atotstiutoare si stalpi axiologici ai societatii. Parerile noastre sunt subiective si, in mod sigur, nu intotdeauna, "relevante" sau "corecte", insa ne asumam acest lucru. Un blog cuprinde, de altfel, pareri subiective. Si, hai sa fim seriosi, cine Doamne iarta-ma citeste Contemporania, o mana de oameni din care pe jumatate ii cunosc eu si pe jumatate ii cunoaste Sabina. Ceea ce incercam noi sa facem este, unu la mana, putina promovare a evenimentelor care se petrec in lumea muzicii "contemporane culte" din Romania (si nu numai, insa fiind amandoua bucurestence, insistam pe ce se intampla in ograda noastra). Doi la mana, sa atragem atentia asupra unor probleme de care sunt constienti toti cei implicati in aceasta lume dar, in general, se feresc a le pronunta. Trei la mana, se presupune ca suntem amandoua doua fiinte cat de cat normale la cap (eu, mai putin), absolvente ale Universitatii de Muzica, deci cu o cultura muzicala cat de cat OK, cu experienta unor sute de concerte si unor zeci de festivaluri la activ. Pe scurt, doua fiinte care au dreptul sa nu se cenzureze, mai ales ca nu fac jurnalistica si nu scriu pentru mari publicatii de gen. Daca deranjam pe cineva, nu va obligam sa ne cititi.



Acestea fiind zise, trag un raget de leu istericoid si trec la subiect. Nu exista NICI o forta pe lumea asta care sa ma impiedice sa ma lamentez profund de dementa care se intampla in fiecare an la examenul de licenta a studentilor de compozitie. E vorba de Universitatea de Muzica din Bucuresti, o institutie de prestigiu, nu? E vorba de niste oameni care si-au scremut creierii si s-au luptat cu sunetele timp de 4 ani de zile in facultate. Oameni care au ajuns sa isi formeze un limbaj si care au dreptul sa isi auda O SINGURA DATA in viata lor de student o piesa de orchestra in cadrul conservatorului. Cantata de colegii lor de la interpretare. Experienta ar trebui sa fie, nu?, una pozitiva, un finish cu brio al facultatii si, in primul rand, un mod de a invata din greselile sau reusitele proprii sau ale altora. Suna piesa mea cum mi-am imaginat? am orchestrat bine aici? dar acolo? solo-ul asta oare nu trebuie sa il mai sustin si cu alte instrumente? nu ar merge o pedala aici, peste textura asta? ia uite ce bine suna x cu y, si asa mai departe. Si raspunsul la aceste intrebari nu poate fi aflat decat din lucrul efectiv cu orchestra si dirijorul. Cand colo, lucrarea de licenta, in loc sa fie o incununare a eforturilor precedente, presupune in majoritatea cazurilor compromisuri crunte. Scrie simplu sau nu ti se poate canta piesa. Note lungi, eventual, nu ii pune sa cante impreuna ca nu pot. Si tot asa. Nivelul orchestrei studentilor este EXECRABIL. Nu stiu despre ce este vorba. Unii dintre ei sunt foarte buni instrumetisti. Alte figuri le-as asocia mai degraba unor intalniri la scara blocului in cartiere dubioase decat unei orchestre de muzicieni. Insa, cu fiecare an, nivelul concertului de licenta al compozitorilor scade vertiginos ca interpretare - ca si glicemia si tensiunea dirijorilor pusi sa se lupte cu morile de vant. Orchestra, in abstractio, este o forta inimaginabila, un aparat muzical extraordinar: peste o suta de oameni respira aceeasi muzica in acelasi timp, pe aceeasi scena. Ca si autor, sa iti auzi o lucrare cantata BINE de o orchestra este o satisfactie greu comparabila cu altceva. Orchestra UNMB este, in schimb, o adunatura pestrita de oameni, speriati, descumpaniti, care - absolut din intamplare - canta pe aceeasi scena, fiecare in legea lui, fiecare in acordajul propriu, fiecare dupa propriile sale puteri. Auditorul adopta, instinctiv si automant, atitudinea unui cautator de perle prin namol, incercand cu disperare sa isi imagineze cam cum ar trebui sa sune piesele. Vi se pare normal? mie nu.

Un singur supravietuitor din masacru: Victor Coltea, cu concertul sau, "Piano for concerto", care a beneficiat de energia contaminanta a lui Mihai Murariu, o lucrare solida si vie care a alternat motorismul de tip stravinskian cu o zona mai lirica si mai interesanta timbral. Nu stiu cum a scapat aceasta piesa, proabil ca era prima si era orchestra mai odihnita? probabil era mai eficient scrisa? In rest, sunt alaturi de ceilalti tineri compozitori. Am trecut toti pe acolo. Imi pare rau ca nu ati terminat facultatea cu un gust mai bun, imi pare rau ca nu v-ati auzit lucrarile asa cum ati vrut. Asa cum ar fi fost normal, in utopia din capul meu.

Nu pot insa sa ma abtin si o sa ma lamentez si de lipsa de curaj a ultimei generatii de compozitori care prefera sa recicleze limbaje expirate, si nici macar intr-o maniera originala, in loc sa incerce sa isi gaseasca propria personalitate. Insa despre asta am mai discutat si o sa mai discutam, probabil.

Am plecat de la concert ("concert"?) cu o imagine care imi va ramane pe retina probabil pentru multa vreme: un dirijor costumat in Elvis care baleta, infruntand cu aplomb gravitatia, in fata ochilor terorizati si usor iesiti din orbite ai primelor randuri de interpreti din orchestra, in timp de orga verde-praz cu dungi rosii din sala Enescu a UNMB trona cu superioritate in spatele scenei, totul pe fundalul chicotelor infundate ale publicului. Terry Gilliam mi-ar multumi pentru ideea de film.

Mioritice

Cica se plimba un om intr-o seara pe o straduta mai laturalnica. Si la un moment dat i-au atras atentia niste gemete infundate care veneau dintr-un tufis de spini. Curios, omul s-a apropiat si a vazut o mogaldeata incalcita printre ramurile tufei, care nu putea sa iasa. Facandu-i-se mila, omul nostru a ajutat mogaldeata sa iasa din capcana in care intrase; aceasta, scuturandu-se de frunze, spini si praf, a grait:
-Om bun, m-ai salvat si am sa te rasplatesc. Eu sunt Satana, zis si Lucifer, dar prietenii de bere imi spun Aghiuta. Cand vei muri, vei ajunge in iad, ca toti pacatosii; insa, cand vei ajunge acolo, sa ma cauti, si am sa te ajut.
Si cu aceste vorbe, mogaldeata, PUF! disparu in aerul rece si umed al serii.

Multi ani dupa aceea, omul nostru dadu ortu' popii si se trezi in anticamera iadului. Il cauta atunci pe Aghiuta si se mira cand acesta il recunoscu pe loc.
-Aaaa, protejatul meu! Ce faci? Hai sa iti alegem o pedeapsa usoara de tot, ca de pedepsit nu scapi, ar fi niste probleme uriase de birocratie. Uite la ce m-am gandit: vezi butoiul asta cu smoala in care ard niste oameni?
-D-d-d-daaa, spuse omul incremenit de groaza.
-Ei, stai asa, nu te speria. Tine bata asta de baseball si asteapta sa incerce unul sa sara din butoi - smecherasii astia mici cred ca ne pot pacali. Si cum da sa sara, tu ii tragi cu bata in cap si se va rescufunda in smoala, unde ii e locul.
-S-a facut! exclama omul nostru fericit, si se puse pe asteptat, in timp ce Aghiuta pleca sa isi bea ceaiul de dupa-amiaza in celula lui Mata Hari.

Peste cateva saptamani, Aghiuta isi vizita protejatul. Spre surprinerea lui, acesta, palid, tras la fata, plin de sudoare, il primi nu prea cordial.
-Ce mi-ai facut??? asta e o pedeapsa usoara??? astia tot timpul sar ca iepurii, nici nu mai stiu cum sa ii prind pe toti, noroc ca eram bun la jocurile video! ma dor bratele de la atata lovit cu bata in capete!
-Bine, bine, calmeaza-te, incerca Aghiuta sa il impace. Hai, vino cu mine sa cautam un butoi mai mic, poate asa iti va fi mai usor.
Zis si facut. Insa situatia nu se schimba deloc, saptamanile treceau, butoaiele erau din ce in ce mai mici iar omul nostru slabea si se topea vazand cu ochii de oboseala. Deh, cui ii place smoala?mai ales clocotita.

La un moment dat, Aghiuta isi aduse aminte ca nu isi mai vizitase de mult protejatul. "Ce o mai face saracul ala...", gandi el, si il cauta. Ce sa vezi! Omul nostru era tolanit pe un sezlong, cu cateva cutii de bere goale langa el si un cartof prajit in coltul gurii, iar cand isi vazu prietenul, ragai si il saluta cu o voce usor nesigura:
-Heeei, Aghii, my man, ce faci? M-as ridica sa dau mana cu tine, dar de cand stau tolanit in pozitia asta, muschii nu ma mai prea asculta...
-Vad ca iti merge bine, se mira diavolul, luand aminte la burta considerabila care garnisea sezlongul. Cum asa? In sfarsit, i-ai convins pe oameni sa nu mai sara atat de des din butoi? Excelent!
-Nooo, nici pome-hac!-neala, spuse omul, si trase inca o dusca de bere. Asta - hac! - asta e butoiul cu muzicieni. Daca vrea unul sa sara, il trag ceilalti de picioare inapoi. Asa ca - hac! - eu nu am decat sa stau aici si sa ma bucur de viata, aaaa, de moarte...

***


Care e oare calitatea suprema a romanului? ospitalitatea? smecherenia? istetimea? simtul umorului? talentul inconfundabil de a face haz-de-necaz? Raspunsul il gasiti in balada - totem a "Mioritei". Nu, nu ma refer la blandete, spiritualitate, dragostea pentru metafore, zoofi...aaa, dragostea pentru animale, resemnarea calma si demna in fata destinului. Ma refer la tehnica-muscarii-de-fund nemotivate. Doi baci il iau de prost pe un al treilea, pentru ca muncea mai mult,avea oi mai frumoase si un corp mai bine lucrat la sala ("tras prin inel") furandu-le toate gagicile.Se hotarasc, prin urmare, sa ii dea la cap. Al treilea, cum era usor slab de inger - credea ca poate sa vorbeasca cu animalele, printre altele - se lasa ucis cu un zambet de Forrest Gump pe fata. Morala: Cine-i harnic si munceste, ori e prost, ori nu gandeste. Insa atentie: baciul...avea 3 fluierase! unul de soc, unul de os si unul Muramatsu! Iata, de fapt, ce se ascundea in spatele "Mioritei": cei trei baci erau muzicieni!

Ma surpinde placerea sado-masochista pe care o au romanii muzicieni de a crea scandaluri si de a tranforma in mahala chiar si cele mai inocente actiuni, chiar si pe cele benefice pentru comunitate. De fapt nu ma surpinde, ne-am obisnuit cu totii cu aceasta situatie, de multe ori incercand sa extragem umorul - chit ca ne chinuim ca un chirurg cu o masea de minte. Insa aceasta placere a mahalalei este, adesea, anacronica - mai precis, pica precum nuca in perete sau ca melcul la nunta: cu intarziere.
S-a umplut gura targului cu plangeri la adresa Saptamanii Internationale a Muzicii Noi (SIMN), cei mai rai de gura fiind, cine altii decat compozitorii. Unii au declarat ca nu vor veni la nici un concert (oroare!). Unii s-au simtit umiliti de faptul ca erau prea putini compozitori romani in program, comparativ cu cei straini - desi persoanele respective erau cantate, desi tema festivalului international (!) era "Muzica lumii", desi omagiul adus celor doi compozitori care isi aniversau niste varste rotunde - un englez si un japonez - a fost aprobat de o comisie acum un an, la depunerea proiectului pentru festival. In plus,se pare ca persoanele respective au avut o satisfactie nebanuita si usor masochista in a-si savura sentimentul de umilinta, pentru ca au venit la mai toate concertele din festival, au felicitat lumea, etc. Altii au atras atentia asupra nemerniciei celor doi directori ai festivalului care si-ar fi reglat, cu smecherenie, niste conturi si si-ar fi facut o gramada de interese. Bineinteles, ca niste cetateni model, aceste plangeri au fost facute in mod public - normal, nu, "ilegalitatile" si "manariile" trebuie semnalate tuturor. Iata un scurt citat dintr-un astfel de act:
"...în organizarea ultimei Săptămâni Internaţionale a Muzicii Noi (ediţia a 19-a, 23-30 Mai 2009) lucrurile s-au desfăşurat aproape – să-i zicem – subversiv, deciziile fiind luate cam ca în cartea lui A. Cehov, autor al poveştii Doamna cu căţelul (sic) şi anume fără acordul şi informarea periodică a secţiilor UCMR – organism totuşi titular al acestor serii de 19 festivaluri – cât promovarea aproape neruşinată pe bani publici a intereselor unora mai sus citaţi (doi) în programele ultimei Săptămâni. Reciprocităţi, evident, dar… Nu mai insist deoarece ăştia ne sunt contemporanii."

Bineinteles ca programul festivalului a fost facut public in institutiile respective (UCMR) inca de la nasterea lui. Bineinteles ca cei doi directori ai festivalului, distrasi probabil de relatia lor zoofila, si-au programat cate o lucrare camerala - nu de orchestra (respectiv, o piesa de ansamblu - cvintet, parca, nu mai tin minte - si o piesa de flaut solo, ambele piese avand circa 10 minute fiecare). S-au cantat in festival lucrari consistente ale altor compozitori romani decat cei doi directori - o opera, 3 lucrari de orchestra (parca) pe langa cele multe camerale. Bineinteles ca s-a lucrat pe branci, cu nervi si lacrimi, in lipsa unor fonduri promise, cu sponsorizari venite in ultimul moment (majoritatea sponsorizarilor de la straini!), cu spaima continua ca nu mai vine nici un ban si ca invitatii de afara si-au luat deja bilete si au semnat contracte. Bineinteles ca voluntarii care s-au ocupat de invitatii straini au fost studenti si masteranzi ai Universitatii de Muzica, evident, fara remuneratie - de unde? Bineinteles ca s-a incercat sa se realizeze o saptamana cu concerte bune, cu interpreti de calitate si lucrari asemenea, in ciuda problemelor monetare. Cui ii pasa ca au existat compozitori straini care au afirmat ca de mult nu au mai asistat la un festival de o asemenea tinuta? Nimanui. Noi vrem scandal. Bineinteles ca aceste plangeri ar fi trebuit sa apara, daca ar fi fost fondate pe altceva decat pe nervi de moment si antipatii personale, in anul care a precedat concretizarea festivalului - nu cu cateva zile inainte si, mai ales, nu cu o luna dupa!.

Astept cu interes editia viitoare. Probabil speriati de reactiile belicoase ale colegilor de breasla, viitorii directori nu isi vor programa nici o lucrare, vor aduce in festival compozitori si interpreti complet necunoscuti, ca nu cumva sa fie acuzati de relatii personale cu invitatii - propun Alaska sau Groenlanda -, vor programa in festival absolut TOTI compozitorii romani, din toate orasele, chiar si pe rudele pre-pubere ale acestora care au improvizat vreodata ceva la pianul de jucarie, vor plati din buzunar concertele care nu isi vor gasi fonduri (aaa, stai un pic, asta s-a facut si anul asta...) si vor veni la concerte in haine cernite, pupand picioarele publicului si cerandu-si iertare pentru indrazneala de a fi directori de festival. Si atunci vor fi acuzati de faptul ca nu au sapca.