Olah la Conservator

In aceasta seara a avut loc un concert asteptat cam tot anul trecut la UNMB. In 2008 s-au implinit 80 de ani de la nasterea lui Tiberiu Olah, iar concertul aniversar programat pentru toamna trecuta s-a concretizat abia ieri, 25 februarie. O zi cam friguroasa, racoarea de afara fiind simtita pe deplin si in sala Enescu, unde aerul conditionat functioneaza dupa niste obscure legi interne , asemanatoare cu cele ale compozitiilor contemporane:)
Iata care a fost programul cantat (caci da, chiar s-a cantat in seara asta, nu s-a mimat.... doar publicul a mimat prezenta, din pacate :( )

1. Sonata pentru clarinet - Constantin Urziceanu.
2.Sonatina pentru vioara si pian - Diana Mos , Adriana Maier.
3. Sonata pentru flaut solo - Ionut Bogdan Stefanescu
4 .Incontri spaziali pentru percutie si banda, prima auditie mondiala - Alexandru Matei
5. Invocatii , pentru clarinet, trio de coarde si pian - Constantin Urziceanu, Diana Mos, Mihai Movileanu, Bogdan Popa si Mihai Maniceanu, dirijati de Alexandru Solonaru.

As putea spune ca a fost un program excelent ales, iar pentru cei care nu cunosc muzica lui Olah, aproape didactic alcatuit, pentru ca a cuprins lucrari din diferite perioade de creatie si in care se abordeaza mai multe probleme de compozitie ce l-au preocupat pe Olah in timpul vietii sale.

Din punct de vedere cronologic, Sonatina pentru vioara si pian este prima pe lista, fiind scrisa in timpul studiilor la Moscova. Chiar daca influentele bartokiene se simt la nivelul limbajului muzical, finetea olahiana se intrevede inca din primele acorduri, prin acuratetea orchestratiei si prin ingeniozitatea timbrala.E o lucrare care cucereste atat prin naturalete, cat si prin inovatie. Un mic exemplu: in partea 1 repriza formei de sonata nu este adusa ca atare, ci "dinamizata", timpul este accelerat pentru a sublinia ideea de dezvoltare continua, idee ce sta sub semnul beethovenian si careia Olah i-a ramas credincios toata viata.
Violonista Diana Mos si pianista Adriana Maier au redat cu o cuceritoare delicatete nu numai partea a doua a sonatinei, (prefrata mea :) ) ci intreaga lucrare . Ne-ati placut, mai vrem!

Despre Sonata pentru clarinet solo se pot scrie volume intregi! Si s-au si scris. Am sa incerc sa sintetizez: poarta subtitlul de "Maiastra" pentru ca face parte din ciclul Brancusi, alaturi de Coloana Infinitului, Spatiu si ritm, Poarta sarutului si Masa tacerii. Aceste lucrari au fost scrise intre anii 1962 (Sonata) si 1967 (Masa tacerii).
Asadar, este vorba despre o lucrare venerabila, in varsta de 47 de ani. Insa constructia sa monumentala, chiar daca (paradoxal) trasata doar din varful penitei, o face sa reziste cu brio trecerii anilor, si parca devine mai savuroasa pe masura ca inainteaza in varsta.
Ce are deosebit aceasta Sonata? Mai precis, cum devine ea definitorie pentru stilul Olahian?

• Forma sa este departe de a fi clasica, ci se inscrie in traseul dezvoltarii continue mai devreme mentionat. Totul este devenire...
• Se instituie binomul scurt - lung (efemeride-pedala) care il va insoti pe compozitor in lucrarile sale ulterioare, mai ales in simfonii.
• fara a folosi ca efecte specifice clarinetului mai mult decat frulatto si slaptongue, lucrarea abunda de varietate timbrala
  
• fugato-ul din dezvoltarea sonatei , desfasurat in toate registrele clarinetului si uzand de diferite timbruri pentru a separa ideile, este cel ce in viitor va constitui suprapunerile de pentatonii atat de iubite de Olah, si in plus de asta, este samburele jocului cu suprapunerile de timpuri , care culmineaza in creatia compozitorului cu Sonata pentru vioara si banda magnetica.

Toate acestea si inca multe altele contribuie la o lucrare ce are forta unei ghilotine, fiecare sunet derivand firesc din inlantuirile precedente, si mai ales, fiecare sunet fiind subordonat sentimentului care a generat lucrarea, zborul, Inaltarea.

Constantin Urziceanu a debutat in aceasta seara cu Sonata pentru clarinet solo, dar dificultatea partiturii nu i-a incatusat nici sensibilitatea, nici forta. El se inscrie astfel pe lista clarinetistilor romani prieteni ai muzicii contemporane, avand cu totii ca mentor spiritual pe Aurelian Octav Popa, cel pentru care a fost inital compusa Sonata.

Sonata pentru flaut solo, compusa in 1978, este deja in lista de lucrari impuse la mai multe concursuri de flaut. De ce oare? Raspunsul meu personal este urmatorul: este o lucrare pur si si simplu frumoasa, dificila tehnic, dificila dpdv al intelegerii ideilor muzicale, dar totodata nesufocata de efecte care mai de care mai neobisnuite, ci integrate, acolo unde apar, in logica instrinseca a piesei. Aceasta face posibila utilizarea fanteziei interpretului pentru a reda caracteristicile lucrarii.

Ionut Bogdan Stefanescu este un vrajitor al flautului, iar in acest context a tinut sa ne smulga neaparat o lacrima, povestindu-ne aventura anului 1 de Conservator...pe cand lucra la aceasta sonata intr-o clasa de studiu de la etajul 4, a intrat nimeni altul decat Olah in persoana care i-a dezvaluit hatru si sugestiv tainele piesei.Da, imi amintesc si eu de Olah asa cum l-a povestit Ionut. Parca-l si vad, micut , in costumul ce parea sa aiba mai multe buzunare decat orice alt costum de pe planeta, si imitand din voce toate sonoritatile flautului. Care in cazul Sonatei...nu-s putine: de la forte incisiv in acut, la melismele din registrul mediu, la pizzicate si staccato, la jocuri polifonice si sugestii melodice ce culmineaza cu introducerea vocii alaturi de suflatul propriu zis in instrument.
Ne-a minunat si ne-a incantat Ionut, si ii multumim.

Incontri spaziali a fost pentru toata lumea o surpriza. Lucrarea pentru vibrafon, marimba si glockenspiel este suprapusa cu ea insasi pe banda (a explicat Diana ce inseamna aceasta banda...e de fapt acuma banalul CD) , iar astfel se obtin chiar pana la 9 voci, dupa cum declara autorul intr-un interviu acordat Laurei Manolache. Desi suntem preveniti, nu ne-am asteptat la atat de mult diatonism si melodicitate. Pentatoniile poarta toata responsabilitatea. Trebuie sa marturisesc, la un moment dat am simtit ca mi-ajunge.
Daca la inceput am simtit ca piesa apartine liricului Olah, si m-am bucurat nespus de eterofonia diafana dintre banda si percutie live, spre doua treimi ale lucrarii am inceput sa obosesc. Tot dinamizarea temporala a salvat lucrarea, caci finalul s-a sublimat treptat , s-a pulverizat tot ceea ce se"castigase" in etapa mediana si lumile s-au reunit intr-un spatiu uniform.
Alexandru Matei este protoptipul artistului daruit neconditionat....merita o postare speciala pentru cat de mult inseamna el in lumea muzicala romaneasca. Si mai mult decat atat, gaseste o vorba buna oricat de ocupat ar fi, iar Olah l-a iubit extrem de mult. Si se vede.

Ultima lucrare din concert a fost Invocatii 1, o lucrare atat de frumoasa incat o explicatie analitica mi-ar parea acum meschina.... Interpretarea ansamblului condus de Alexandru Solonaru a emotionat si a placut in egala masura, iar tanarul dirijor confirma inca odata afinitatea sa cu muzica contemporana.
Un singur lucru as vrea sa mentionez, jocul cu sunetul. In afara de dualitatea sunet temperat-sunet netemperat, rezultata din ingenioasa introducere a fluierelor in orchestratie, ceea ce frapeaza la aceasta lucrare este chiar lupta cu timpul prin intermediul sunetului. Se simte aproape dureros cum sunetul in stare pura apartine acelui timp etern, imuabil, iar insertiile de sunete- valori aproximative din miezul lucrarii acelui timp newtonian, care trebuie invins cu orice pret....

Si pe care Olah il domina cu seninatate, cu har, cu bunatate.

O carte unicat...si o lectie de iubire

De obicei, pastram amintirile celor trecuti pe-un alt taram undeva intr-un colt al sufletului, ori intr-un album cu fotografii, sau in cel mai fericit caz ei ne insotesc in momentele grele sau ne locuiesc gandurile intr-o clipa de liniste.
Insa de curand, cineva ne-a dat tuturor o binemeritata lectie. Ne-a dovedit ca iubirea se manifesta discret, dar concret. Si ca simplele efuziuni nu sunt de-ajuns pentru a cinsti memoria unui OM fara de care multi dintre cei pentru care compozitia este o a doua natura n-ar fi fost la fel. La fel de bine pregatiti, la fel de calzi, de originali, de siguri pe condeiul lor.
In cercul meu de prieteni si cunoscuti n-am intalnit inca pe nimeni care sa faca un gest de asemenea amploare.
Despre ce este vorba?
Draga mea prietena Olguta Lupu, compozitoare si doctor in muzica, profesor dedicat in cadrul Universitatii de Muzica Bucuresti, a alcatuit un document unic in muzicologia romaneasca. Avand in jur o echipa devotata, din care nu au lipsit nici sotul ei, nici subsemnata ( pentru a vedea cata iubire a semanat in jur proiectul ei! ), Olguta a adunat toate textele scrise de Tiberiu Olah, precum studii ample, extrem de originale, sau simple articole in diversele periodice romanesti, dar si toate textele despre Tiberiu Olah, interviuri, analize de lucrari, evocari ale personalitatii compozitorului. Toate acestea constituie practic un volum imens, de aproape 700 de pagini, ilustrat cu fotografii si zeci de exemple muzicale, si este o Monografie extrem de ambitioasa.
De ce Mongrafie? Pentru ca toate aceste scrieri formeaza, dupa cum spune si coordonatoarea proiectului, un puzzle urias din care personalitatea lui Tibi, cum il alinta si acum cei care il iubesc, transpare neasteptat de luminoasa, vie, prezenta. Ca un diamant cu infinite fatete. Dupa ce citesti macar 20 de pagini simti nevoia sa te intorci la muzica lui. Pentru ca, datorita unei diversitati de stiluri, e extrem de obiectiva. Cartea, nu muzica.
Tot Olguta, impreuna cu Dragos Calin, a organizat in mai 2008 un simpozion numit Tiberiu Olah si multiplele fatete ale postmodernismului. Comunicarile stiintifice s-au reunit fericit intr-un al doilea volum dedicat compozitorului si profesorului meu drag.
Desigur, lansarea din data de 20 ianuarie a fost pe deplin la inaltimea evenimentului. Doua lucrari fundamentale pentru muzica romaneasca au fost prezentate: Sonatina pentru pian, in interpretarea lui Andrei Tanasescu, compozitor si pianist, tot fost student de-al Mesterului, si fenomenala sonata pentru clarinet, Pasarea maiastra, cantata de nimeni altcineva decat de Aurelian Octav Popa, ingerul clarinetului pentru noi romanii :) Au luat cuvantul compozitorii Octavian Nemescu si Dan Buciu, muzicologii Grigore Constantinescu, Valentina Sandu Dediu, Laura Manolache si Dragos Calin, reprezentantul Asociatiei Dan Contantinescu, al carei sprijin a fost decisiv in materializarea proiectului Olah. In final, Olguta Lupu a facut o scurta prezentare a volumelor si a multumit calduros echipei, pe care o mentionez si eu integral:

• Coordonatori de proiect: Olguta Lupu, Dragos Calin
• Editia a fost alcatuita, ingrijita si adnotata de Olguta Lupu
• Coperta: Dragos Calin.
• Colectare text, fotografii si editare text: Dinu Petrache
• Reconditionare fotografii: Sabina Ulubeanu
• Exemple muzicale: Catalin Cretu, Diana Murasan, Elena Apostol, Dinu Petrache.
  

Din pacate, aceasste carti nu pot fi cumparate.Administratia Fondului Cultural National nu autorizeaza vanzarea lor. Vor putea fi consultate in biblioteci si speram ca in curand sa ne autofinantam pentru a le republica.
N-am gasit prea multa muzica de Olah pe youtube. In orice caz, nimic din adevaratele sale capodopere. Doar muzica de film.Dar oricum, melopeea din Mihai Viteazul ramane extrem de emotionanata. Nici scena urmatoare nu-i de lepadat. Pentru nemuzicieni, incercati sa auziti doar muzica:)Recomand primul minut si de la minutul 3.40 incolo.

Asadar, iata primul eveniment care ne da speranta ca pornim pe un drum de schimbare a mentalitatilor. De inlocuire a lamentatiilor cu ceva concret, valoros si mai ales, pururi viu. Despre ce a insemnat pentru mine Tiberiu Olah am scris aici
Nu reiau. Va las doar sa-l simtiti asa cum era, asa cum este.

Sabina Ulubeanu