Dragonii sonori sunt ceva mai greu de imblanzit
Cupola hipnotică a Ateneului a
găzduit în seara aceasta (29 octombrie 2013) un concert inedit care a reuşit să
fie un adevărat spectacol, deşi implicaţi au fost numai trei oameni. Diana Moş
(vioară), Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu (pian) au suplinit cu brio o
orchestră cu o paletă impresionantă de culori. Meritul a fost, fireşte, şi al
muzicilor alese – doi poli opuşi din punct de vedere temporal şi estetic…sau
nu?
Claude Debussy (1862-1918), de la
a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 150 ani, a smuls muzica din patima
carnală a romanticilor şi a pictat cu ea pe nori acuarele sonore delicate care
au fost asociate, spre neplăcerea compozitorului, curentului impresionist şi
care sunt privite de ochii uşor sarcastici ai “teluricilor” drept “coloristică muzicală”.
În realitate, Debussy a contribuit enorm la declanşarea epocii moderne - e
drept, nu cu incisivitatea violentă a Şcolii celei de-a Doua Vieneze, care
renunţa complet la tonalitate, consonanţă şi la celelalte paradigme asociate
tradiţiei occidentale, ci cu fineţea şi subtilitatea tipic franceză, operând
însă la parametrii esenţiali ai muzicii: nu mai vorbim de timpul vectorial,
teleologic, direcţional, ci de timpul circular,
contemplativ al Orientului; nu mai vorbim de dezvoltarea beethoveniană,
dinamitări narative ale materialului iniţial în continuă tranformare, ci de
expunere de personaje sonore ce plutesc într-o magma acvatică de anti-reguli
armonice; nu mai avem masivitate orchestrală, impunătoarele vestigii ale
romantismului târziu sunt opuse unor ţesături extrem de fine şi rafinate, un
tip de orchestraţie extrem de recognoscibil. Formele ies din lăcaşul strict şi
îşi croiesc propria personalitate. Fluiditatea extremă a muzicii lui Debussy
maschează faptul că multe din structurile sale se bazează pe colaj de obiecte
sonore. O mai mare limpezime structurală au avut cele două lucrări din seara
aceasta, minunata sonată pentru vioară şi pian (unde carnalitatea inerentă a
timbrului de vioară a conferit un oarecare punct de gravitaţie
imponderabilităţii pianului) şi cele “6 Epigrafe Antice” pentru pian la 4
mâini.
Dan Dediu (n. 1967) se situează
la un pol expresiv antagonic fluidităţii transparente debussiste: ne aflăm pe
tărâmul fracturărilor structurale, al gestualităţii pregnante, al iureşului de
idei sonore care se întrec frenetic, se dinamitează, virusează şi înghit
reciproc, al unui sarcasm când şăgalnic, când visceral. Dacă Debussy este un
muzician al apei, Dediu este un muzician al labirintului mental, de o
imprevizibilitate borgesiană. De altfel multe din sursele inspiraţiei sale se
găsesc în hăţişul scrierilor unui Borges sau Marquez. La Debussy ieşim din
timp, la Dediu intrăm adânc în măruntaiele lui, îl disecăm, îl electrocutăm, îl
spargem în cioburi şi îl reordonăm. Lucrul cu personajele este mult mai evident
ca la Debussy, acestea fiind decupate extrem de evident din punct de vedere al
materialului sonor, al tipului de emisie, al caracterului. Au avut în această
seară măşti de creaturi fabuloase (dragoni, grifoni, mandragore în “Bestiarul
mitologic” pentru vioară şi pian), au fost idilice sau energetice (“Idile şi
Guerrille” pentru pian la patru mâini), triste sau motorice, în stare lichidă
sau condensată, într-o continuă succesiune de şocuri la nivel structural şi al
afectului.
Interpretarea a fost de zile
mari. Dianei Moş, deşi are o prezenţă eterică de elf, îi şade mai bine în
veşmânt de dragoniţă, nu pentru că nu ar fi fost impecabilă în Debussy, dar
pentru ca are un tip de virtuozitate cameleonică extrem de potrivită pentru
muzica contemporană (poate mai ales pentru cea a lui Dan Dediu) şi se vede că
îi face foarte mare plăcere să se dăruiască în fiecare gest al arcuşului. Un
interpret absolut fabulos care ar merita o prezenţă mult mai consistentă pe
scenele importante din România. Valentina Sandu-Dediu (care a asortat nuanţelor
orientale ale limbajului debussist un foarte frumos kimono contemporan) şi Dan
Dediu au impresionat, la rândul lor, prin inteligenţa interpretării, prin
rafinamentul tuşeului şi agilitatea pe clape (sau, în cazul domnului Dediu, şi
în afara clapelor – prin tot felul de percuţii cu mâinile), fără artificii unde
nu trebuia, cu mari subtilităţi acolo unde trebuia.
Cu scuzele de rigoare pentru
calitatea fotografiilor (realizate cu un not-so-smartphone), iată şi două
linkuri mai vechi pescuite de pe internet pentru cei care nu au reuşit să
ajungă la concert. Care, să sperăm, va fi reluat!