Greieri si trisonuri

Pe 29 martie, compozitorul Octavian Nemescu implineste varsta de 70 de ani. O varsta frumoasa, rotunda, cu un numar sacru in alcatuirea ei.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu s-a nascut in Pascani, in 1940. A studiat compozitia cu Mihail Jora, la Universitatea Nationala de Muzica unde este acum profesor de compozitie si indrumator de doctorat. S-a specializat si in Germania, la Darmstadt, un centru important al avangardei.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu a facut parte dintr-o generatie curajoasa, care a explorat mai departe drumul deschis de catre “generatia de aur” (Niculescu, Olah, Stroe, Vieru, Marbe) catre avangarda muzicala romaneasca. O generatie care a spart macar mental niste bariere a unui sistem hidos, claustrofob, marunt. O generatie din care fac parte si Corneliu Dan Georgescu, Horatiu Radulescu, Iancu Dumitrescu, Lucian Metianu, Cornel Taranu, Ulpiu Vlad...

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu face parte din curentul spectral romanesc (curent initiat din punct de vedere teoretic de catre Corneliu Cezar si muzical de catre Nemescu, cu lucrarea Iluminatii, 1967, pentru orchestra). Un curent care presupune lucrul cu faramele sunetului, cu boabe din spectrul unei fundamentale, care persista si in muzica, sub chipul isonului – cel atat de drag si taranului roman, de altfel. Compozitie cu satelitii unui sunet - pare o mantuire aproape cosmica, un ritual savant.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu este si un compozitor arhetipal, avand un cult al esentelor, “o estetica a esentializarii”. O altfel de avangarda, care “resusciteaza” seva culturala: originile, arhetipurile, simbolurile – inceputul (incipitul) si sfarsitul (finalisul), cercul (eterna reintoarcere), scara (ascensio, descensio), acordul major (Trinitatea), iambul (pulsul vital), cadenta sau intervalul (totemuri culturale reinterpretate din punct de vedere arhetipal). O reintoarcere, o (auto)purificare prin masti universale, cu radacini in inconstient.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu si-a construit un limbaj profund original, unul dintre cele mai identificabile nu numai din Romania, ci si de peste hotare (pacat ca multi compozitori valorosi trec in anonimat total din momentul in care pasesc dincolo de granita) pentru ca, pe langa redimensionarea consonantei (trasa de codite in general de compozitorii contemporani), creeaza o muzica non-spectaculara, scrisa pentru un anumit timp sau spatiu, pentru diverse ore ale zilei si ale noptii, un ritual adus pe scena, o recontopire a Culturii in Natura. O muzica ambientala (de multe ori insotita de un rafinat mediu electronic care reproduce un fel de framantare, de fosnet vital, greieri, frunze, vibratie) pe care insa nu o poti trata ca fundal, ci in care te pierzi, te cauti, te regasesti. Cam asa cum visam noi ca era muzica la Inceputuri, in jurul primelor focuri. Impresie sustinuta de multe ori de atitudinea ceruta interpretilor, metamorfozati in stranii preoti.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu scormoneste cu frenezie in patternuri “clasice”, traditionale, si le vitalizeaza: reinterpreteaza genul de simfonie (Non-Simfonie, Trans-Simfonie, Post-Simfonie, Meta-Simfonie); reinterpretreaza actul spectacular muzical, “lucrarea pentru concert” (Spectacole pentru o clipa); reinterpreteaza timpul muzical, aflat ba in stare de implozie, ba in stare elastica, ba repetitiv, ba gestual, ba strabatut de explozii, ba de pauze; reinterpreteaza dinamica, penduland de multe ori intre polii extremi, ai maximei violente si ai maximei delicateti.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu dovedeste un respect imens pentru actul creatiei, epurat de orice subterfugiu artificial, epurat de conditia de “mestesug”, chiar si de aspectul ludic – ce nu isi are locul in acest context. Un respect vizibil nu numai in muzica, in rezultatul sonor, ci chiar in partiturile sale, scrise de mana, cu o grija, cu o meticulozitate aproape religioasa, cu desene, cu culori, orice metoda pentru a insufla interpretului sau celui care frunzareste foile cu note Starea in care trebuie sa se afle.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu scrie o muzica magica. O muzica “altfel”. O muzica care schimba. Care te schimba. Pe care daca nu ai ascultat-o niciodata, ai pierdut ceva.

Asta e important.

***

Marti, 30 martie, orele 18:00
Sala de opera a Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti
Concert aniversar Octavian Nemescu

Interpreteaza ansamblul ARCHAEUS (conducerea muzicala Liviu Danceanu) si ansamblul GAME (conducerea muzicala Alexandru Matei)

In program:
BEITSONORUM pentru ansamblu si mediu electronic
TRISON pentru doi percutionisti si mediu electronic
FINALIS SEPTIMA pentru ansamblu si mediu electronic

INTRARE LIBERA.

Se pot asculta fragmente din muzica sa aici.


Marin Gherasim, Absida

Sinestezie si hipnoza: Salvatore Sciarrino

Pe Salvatore Sciarrino am avut ocazia sa-l cunosc personal cu ocazia unui festival/curs de vara din Franta. E grasunel, simpatic – ca orice italian - si arogant – ca orice italian. Totodata, este si unul din compozitorii cei mai originali, mai cunoscuti si mai respectati la ora actuala, si nu fara motiv. Originalitatea sa nu este o fronda experimentala, ci o incercare de recuperare a “muzicii”, in definitia ei clasica de “arta a sunetelor care produce emotie si placere estetica”. Daca exista, netagaduit, in lumea muzicii contemporane universale, artisti “umflati cu pompa”, a caror faima se bazeaza mai mult pe relatii si pe norocul unor imprejurari favorabile, Sciarrino nu este unul dintre ei. Gandirea sa fascineaza si convinge, chiar daca nu toata lumea accepta viziunea sa asupra discursului sonor.
S-a nascut la Palermo, in 1947 si se mandreste ca primii sai pasi in ale compozitiei au fost facuti ca autodidact. Sciarrino se afirma pe la sfarsitul anilor ’60 – climax al avangardei si al experimentarii occidentale – prin atitudinea sa refractara la tehnicile in voga din acea perioada: serialismul si structuralismul. Asta nu inseamna ca muzica sa – perceputa la acel moment ca o gura de aer proaspata – este lipsita de un schelet structural temeinic, ba din contra. Insa ce frapeaza, inainte de privitul cu lupa in partitura, este rafinamentul coloristic, frumusetea alcatuirilor sonore si, nu in ultimul rand, puterea lor hipnotica. Daca insertiile violente, muscatoare, catodata crude (ceea ce numeste Sciarrino, “ferestre”) pot speria putin un necunoscator, delicatetea sonora a pasajelor repetitive are o mare putere de atractie.
Sciarrino este un repetitiv, insa nu in sensul in care au compus minimalistii americani (Steve Reich, Philipp Glass etc.), el avand un cu totul alt pattern sonor ca paradigma repetabila. Compozitorul este in cautarea unui timbru complex, aflat la granita dintre sunet si zgomot, un sunet alcatuit din suflu, percutii, mici zgomote, crampeie de rezonanta, un sunet care trimite cu gandul la idea de mimesis al naturii. Asociat cu repetitiile obsedante, cu nuantele mici si cu o dilatare temporala pana la limitele suportabilului, acest sunet complex contribuie la crearea unei ambiante sonore, cu parfum de ritual. Desi muzica lui Sciarrino se incadreaza in categoria mai complexa a muzicii contemplative, “ambientale”, nu trebuie confundat acest fapt cu lipsa de valoare sau de consistenta a materialului sonor. Termenul “ambiental” propune aici relizarea unui nou tip de “ritual”(ca, de exemplu, in lucrarea La perfezione di uno spirito sottile, de 40’, care se interpreteaza, in mod ideal, “in vecinatatea prapastiilor, stancilor, formatiunilor stranii de roci sau campiilor muntoase nemarginite”), in contextul paradoxal al salii de concert, de o puternica filiatie spectaculara. Este vorba de un fel de joc cu memoria ascultatorului, intrat in “transa”: repetitiile hipnotice - care transforma foarte lent detaliile - alterneaza cu insertia de “ferestre” (rupturi temporale, fotografii ale altor lumi), continuitatea si discontinuitatea creeaza un caleidoscop sonor,organic, in continua rotire. La Sciarrino, muzica respira calm.
Termenii de sinteza si de sinestezie sunt amandoi aplicabili muzicii sale. Sinteza, din punct de vedere al intersectarii vechiului cu noul: trecutul muzical este asimilat (cum altfel?) si modelat intr-o forma inedita. Sinestezia se refera la preocuparea lui Sciarrino de a aduce perceptia “la zero”, de a cauta un nou tip de ascultare a muzicii. Ca si Kandinsky, care cauta in pictura durate muzicale, Sciarrino cauta spatiul in muzica, fie ca este vorba de sugestii vizuale (acumulari, multiplicari cinematografice, spatii intinse), de senzatiile de “aproape/departe” (realizate prin schimbari de nuante: un piano pare departe, un forte pare proxim si agresiv), de senzatii tactile (un sunet in acut pisca, in schimb unul profund pare moale, catifelat) sau, pur si simplu, de spatiul mental, de jocurile memoriei. Repetitia, la Sciarrino (si nu numai) are dublu rol: de a fixa un crampei de muzica in memoria ascultatorului si, totodata, de a-l tranforma, caci, la fiecare repetare, auzim altfel, muzica s-a transformat, a trecut deja prin filtrul memoriei. De altfel, o lucrare muzicala, de orice tip ar fi ea, din orice epoca si in orice stil scrisa, nu poate rezista fara ajutorul memoriei: forma ei se articuleza in timp si atunci este nevoie de memorie pentru ca logica muzicala, arhitectura piesei sa fie perceputa.
Incercarea lui Sciarrino, de a “resacraliza” muzica, il apropie de gandirea unui compozitor roman, cu preocupari similare: Octavian Nemescu (tatal regretatului regizor Cristian Nemescu), despre care vom vorbi mai pe larg alta data. Ca si Sciarrino, Nemescu este procupat de reintegrarea, fie ea si simbolica, a faptului muzical in natura, in Sacru, unde s-a nascut de fapt muzica. Adusa de traditia europeana pe soclul “artei pentru arta”, sub eticheta de musica estetica, arta sunetelor a fost la inceput ritual si poate este necesar sa se intoarca acolo.

Pe Youtube am gasit niste lucrusoare destul de crunte de Sciarrino, nu va recomand sa cautati, pentru ca nu sunt reprezentative (modele cu batut in pian au fost si au trecut). Am gasit totusi vreo 2 exemple de delicatete sciarrineana, destul de radicale insa care pot sugera atmosfera muzicii sale in general:

Per Mattia, vioara solo



L'Addio a Trachis, pentru harpa solo