De un an încoace, o nouă formaţie de artă contemporană prinde rădăcini şi îşi adună un public fidel. Este vorba despre
SeduCânt, un grup care caută să arate că arta prezentului are puls alert şi poate să impresioneze. Ana Chifu (flaut), Maria Chifu (fagot), Theodor Iliescu (fagot), Diana Rotaru (muzică), Georgiana Bobocel Iacob (coregrafie) şi Mihai Cucu (video) au pus deja în scenă trei spectacole sincretice.
Onde, Ondine a fost punctul de start din mai 2010 şi, totodată, prima apariţie în afara Bucureştiului, în deschiderea Festivalului Cluj Modern 2011.
Icarynth i-a prezentat în cadrul Festivalului Meridian 2010, iar
Creatrix (melanjul dintre
Onde, Ondine şi
Icarynth) i-a arătat de curând într-una din serile Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi 2011.
*
Despre SeduCânt:Alice Tacu: Grupul vostru îşi trage seva din toate artele pe care le aduceţi laolaltă (muzică live şi electronică, dans, video). Cum îşi găseşte fiecare dintre voi locul aici? Cum v-aţi gândit rolurile (sau în ce formă s-au aşezat ele de la sine)? Ana Chifu: Împreună cu Diana, Mihai şi sora mea, Maria Chifu, am discutat despre un posibil spectacol sincretic în timp ce eram la un festival de muzică contemporană din Irlanda. Până la urmă, acest lucru s-a concretizat şi, alături de Georgiana, am prezentat primul spectacol în mai 2010, în urma căruia am hotărât să formăm un grup permanent.
Diana Rotaru: SeduCânt s-a născut dintr-o joc care a devenit din ce în ce mai serios. Aşa cum nu există o ierarhie între arte, şi in interiorul grupului nostru domneşte democraţia; deşi mai glumim între noi că Georgiana e “şefa” – are cele mai multe calităţi de lider. Discutăm între noi, împărtăşim gânduri şi, puţin câte puţin, se conturează o idee coerenta, pe care apoi fiecare încearcă să clădească ceva. Încercăm să o traducem publicului. Ne completăm foarte bine între noi, iar mie asta îmi place, mai ales că vin dintr-o zonă a interiorizării, a lucrului de unul singur şi nu aveam obişnuinţa “echipei”.
Mihai Cucu: Formula grupului pleacă de la oameni care rimează şi se regăsesc în acelaşi concept/mesaj. Acesta este nucleul care leagă
SeduCânt-ul - oameni legaţi prin faptul că se pot rupe de real şi de banal, oameni care visează, oameni care seduc, oameni care muşca din viaţă. De aici a plecat asocierea noastră, sau cel puţin aşa am văzut-o şi o văd eu. Acestea sunt colaborari care vin din nevoia de explorare şi de suflu nou.
A.T.: “Vrem să schimbăm percepţia asupra artei contemporane” scrie pe site-ul vostru. Care este, în ochii voştri, contextul din care încercaţi să vă desprindeţi – ţinând cont că fiecare vine dintr-o altă artă şi se raportează la o altă stare de fapt?M.C.: Desprinderea de contextul în care arta contemporană pare a se adresa în primul rând creatorului şi interpreţilor - dacă nu chiar în totalitate lor.
A.C.: Arta contemporană este considerată de majoritatea ca fiind greu de înţeles, chiar urâtă, şi preferă sa rămână deoparte, fără să meargă să asculte/ vizioneze, fără să caute să înţeleagă sau fără să vrea pur şi simplu să meargă să vadă despre ce e vorba şi să observe ce simt. De foarte multe ori am întalnit oameni care erau pentru prima dată la un concert contemporan şi fără să aibă tangenţe măcar cu muzica clasică, venind fără aşteptări sau idei preconcepute, au ramas foarte plăcut impresionaţi. Prin mijlocele folosite, prin sincretism, încercam să creştem impactul şi în acelasi timp să atragem un public mai variat şi numeros.
D.R.: Artele contemporane în general au intrat într-un con de umbră, iar muzica este cea mai izolată. Eu am crescut cu muzica nouă: mama mea este compozitoare şi am avut acces de mică la o lume a sonorităţilor “stranii”. Îi înteleg într-o anumită măsura pe cei reticenţi – primul contact este, poate, dur -, însă mă doare şi mi se pare nedreaptă atitudinea pe care majoritatea o au faţă de muzica pe care eu o iubesc, atitudine declanşată pur şi simplu din ignoranţă sau rea-voinţă. Îmi doresc să reuşim, prin proiectele noastre, să arătăm măcar câtorva oameni că expresie, trăire, stare există în orice fel de limbaj, chiar şi într-unul care pare opac la prima vedere. Vrem să stârnim puţin interesul publicului. Şi mi se pare că nişa sincretică este cea mai potrivită pentru ce ne-am propus. Fiecare artă o “explică”, o potenţeaza, o completează pe cealaltă şi mesajul devine din ce în ce mai clar, fără a fi necesară o simplificare, un compromis.
A.T.: Ce a fost înainte: oul sau găina? Muzica duce povestea sau invers?
Probabil că merg în paralel, dar totuşi, una trebuie să fie dominantă în vreun fel. Şi dacă tot vorbim despre subiecte, vroiam să ştiu dacă le alegeţi împreună, apoi o lăsaţi pe Diana să dospească muzica şi să ducă mai departe “firul acţiunii”, iar la final vă pliaţi şi voi pe “rezultatul intermediar” şi-l duceţi mai departe împreună.
Până la urmă e interesant de ştiut când intră fiecare “în scenă”.
A.C.: Găsim împreună ideea proiectului, stabilim detaliile, iar ordinea în care se lucrează ar fi compunerea muzicii, apoi coregrafie şi la sfârşit proiecţia. Noi, interpreţii, sigur că avem mai întâi nevoie de muzică pentru a ne putea apuca de studiu şi de lucrul cu coregrafia. Procesul acesta se poate face însă şi pe fragmente, atunci când o parte din muzică este gata. Pe parcurs discutam eventuale modificări.
A.T.: Proiectele voastre sunt sincretice în toată puterea cuvântului. Cu toate acestea, se concentrează cel mai mult în jurul muzicii. Ce înseamnă şi ce dificultăţi pune, pentru fiecare în parte, “redimensionarea” interpretului?
Am în minte mai multe întrebări: cum anume căutaţi să vă împletiţi „specialităţile”, cât de mult îşi bate capul Georgiana ca să găsească nişte mişcări pe care Ana, Maria şi Teo să le poată face şi când suflă în instrument sau tu, compozitorule, cum îţi gândeşti priorităţile şi sarcinile? Cât de mult încerci să “înghionteşti” limitele sau obişnuinţele interpretului? Şi partea de proiecţie presupun că aduce destul de multe probleme. Deşi, poate că video-ul nu se leagă neapărat de această “redimensionare” a interpretului, cât mai degrabă de stabilirea unei legături mai directe cu publicul. Întotdeauna vizualul captează rapid şi poate să “povestească”, să sugereze mai bine decât muzica sau dansul – adică mai pe întelesul tuturor. Până la urmă, aici se poate vorbi despre „redimensionarea“ muzicii, dacă e să păstrăm aceeaşi idee.M.C.: Totul gravitează în jurul muzicii; dar până la muzică, e dialogul, atmosfera de brainstorming, favorizată de un mediu propice: şampanii fine, caviar, penumbre, idei reflectate şi refractate, proces îndelungat urmat de aşteptarea cu sufletul la gură a muzicii. Ea nu vine niciodată direct, de-a gata, ci se aşterne în straturi suprapuse, ca un layout. De la primul strat (banda), se conturează vizual şi coregrafic scheletul spectacolului. Redimensionarea interpretului (cât de pretenţios şi preţios sună asta), pleacă din nevoia de a transmite cat mai mult şi prin cât mai multe mijloace mesajul către spectator. E de fapt un dialog, un joc care se creează între interpret şi public. Apelând la diferiţi receptori ai acestuia, interpretul ţinteşte spre o comunicare mai complexă: la nivelul auditiv, vizual-coregrafic şi vizual-proiecţie video. Pe viitor, ar fi interesant să apelăm şi la olfacţie, cu toate că s-a mai făcut… dar ar putea fi punctate anumite momente şi aşa.
Partea de proiecţie nu-şi propune să gâdile plăcut retina sau pata oarbă a spectatorului. Ea se naşte din muzică şi din coregrafie, creeaza spaţial, extinde, colorează sau oglindeşte, induce stări, punctează momente, leagă, dar nu serveşte drept fir narativ.
Pe masură ce caviarul curge, idei se nasc, mor sau se leagă fericit una de alta. Fiecare îsi aduce aportul aici. Restul e aşa: “E gata partitura aia, Diana?” Când partitura e scrisă (bandă şi live), urmează coregrafia pentru proiecţie mai întâi, în paralel cu căutările mele pentru partea de background vizual. Restul e multă muncă, întâlniri repetate şi o sabie lată pe care scrie mare: Deadline! Nici de caviar nu ne mai arde…
A.C.: Între noi există o colaborare permanentă. Mai ales la început, a trebuit ca fiecare să se familiarizeze cu ceea ce presupunea arta fiecăruia. Am experimentat mult, am încercat să ducem la extremă, de exemplu, mişcarea concomitentă cu cântatul. Dorinţa noastră este să perfectăm nu numai virtuozitatea interpretativ-muzicală, ci şi cea a dansului. Am încercat să comunicăm cât mai bine în spectacol: muzical, între interpreţi, interpreţi-bandă, coregrafic (atât pe scena, cât şi cu propria noastră imagine din proiecţie sau cu elementele care apăreau acolo). Sigur că asta presupune o atenţie distributivă sporită - pentru noi, dar şi pentru public. Cu toate acestea, cred că publicul contemporan tocmai asta caută - fiind obişnuit de societatea actuală -, să nu se mai mulţumească cu stârnirea unui singur simţ.
D.R.: Din punctul meu de vedere, lucrul în
SeduCânt este o experienta fascinantă. M-a atras întotdeauna zona aceasta a spectacolului, a sincretismului, şi acum am ocazia să explorez o lume nouă: forma muzicii este modelată pe un schelet prestabilit, libertatea mea de compozitor este limitată într-un fel (deşi, vorba lui Stravinski, orice constrângere eliberează) şi sunt provocată să potenţez o dimensiune a muzicii cu care mi-a plăcut, de altfel, întotdeauna să mă joc – narativitatea, lucrul cu “personaje muzicale”. Sunt încă într-o căutare a tonului potrivit pe care trebuie să îl adopt, din punctul de vedere al limbajului, al structurării. Pe de altă parte, am enormul avantaj că lucrez cu interpreţi care sunt dispuşi nu numai să se autodepăşească mereu, dar să şi iasă din zona lor de confort: să danseze, să cânte din voce, să cânte la instrumente de percuţie. Este vorba de un nou tip de interpret, de o schimbare aproape totală de paradigmă. Iar mie mi se deschide astfel o paletă imensă de posibilităţi.
Despre spectacole: A.T.: În toate spectacolele voastre faceţi apel la mitologie. De ce aţi luat tocmai aceste legende? Este vorba despre o alegere personală sau aţi căutat un mesaj anume?M.C.: Tema reinterpretării miturilor a pornit de la Diana şi bine a făcut. E o plajă pe care te poţi mişca mai recognoscibil vis-a-vis de public şi, ca să-i faci viaţa mai frumoasa şi să-l rupi din rutină şi de eventuala redundanţă, îl prezinţi integrat în mit, într-un mit contemporan.
D.R.: Mit, simbol, arhetip – am căutat sa alegem elemente universale, atât pentru uşurarea creării liantului între arte şi public, cât şi pentru complexitatea lor, pentru multitudinea de semnificaţii, de unghiuri din care pot fi privite. În cazul Ondinei, era vorba, în principal, de dualitate: scindarea în două a personajului, cele doua lumi (acvatică şi terestră), binomul Eros-Thanatos, dorinţa şi consecinţele sale etc.
Icarynth a pornit de la ideea lui Mihai, de a încerca să creăm pe scenă naşterea unui spectacol, cu toate căutarile sale “labirintice”. Este, într-un fel, un autoportret al nostru, un labirint de idei din care noi, Icarii, încercăm să ieşim.
A.T.: Un spectacol de acest fel poate să se construiască în diverse forme, în funcţie de ce vrea să comunice sau spre ce ţinteşte. Poate să fie alcătuit numai din simboluri aranjate într-o structură bine gândită, sau poate doar să caute stări şi imagini alese în virtutea “esteticului” (pentru că arată bine), ori a noutăţii (cadre inedite ş.a.) sau, din contră, a accesibilităţii pentru public (pentru că ar atrage mai mult). Pentru a înţelege un astfel de spectacol în cheia potrivită e musai să ştii din ce direcţie să priveşti. Şi aici, îmi vin în minte mai multe momente din Icarynth. Ca, probabil, orice om specializat într-o artă, trăiesc din când în când (la concerte, expoziţii, spectacole) dilema următoare: să mă las dus intuitiv de ce se întâmplă pe scenă sau să cerebralizez? Cam aşa mi s-a întâmplat de câteva ori şi la voi, când mi-am pus întrebari care nu ştiu dacă îşi aveau rostul. Spre exemplu, momentul din Icarynth în care proiecţia trece de la un fundal non-figurativ, la cadrul unei scene de concert, atunci când Icar evadează. Apoi, pe scena din proiecţie apar interpreţii multiplicaţi. Acesta este numai unul dintre locurile care mi-au dat de gândit – “Ce înseamnă asta?”.
Până la urmă, ideea este următoarea: cu ce ochi şi ce dispoziţie trebuie să privim spectacolele voastre? D.R.: Cu ochii larg închişi! Structura, forma aleasă de noi nu este niciodată întâmplătoare, la nici un nivel, însă nici nu este excesiv de cerebrală. Noi propunem o variantă cu care publicul poate sau nu să rezoneze. Impactul pe care ni-l dorim este în primul rând emoţional: m-a bucurat foarte mult, de exemplu, efectul pe care l-a avut primul nostru spectacol, în urma căruia mulţi oameni din public ne-au mărturisit că au fost „tulburaţi”, că am stârnit ceva în ei. Dacă reuşim să transmitem o stare, suntem multumiţi. Apoi vine şi stratul structural, pe care dacă îl apreciază cineva, cu atât mai bine!
M.C.: Există o cheie de citire, dar nicidecum una care închide. Aceasta este şi frumuseţea interpretării, a poeziei în ultima instanţă - libertatea deschiderii, ineditul asocierilor, şi nu atât din partea creatorului, cât din partea receptorului. Este un proces de condensare, de reducere la esenţe, pentru ca odată digerate de către spectator, să se producă o explozie de nuanţe, de noi perspective, de noi legături, de noi esenţe.
Minunat ar fi sa mergi la un spectacol şi să te laşi purtat intuitiv de tot ce vezi sau auzi, fără să încerci să raţionezi… Să-l primeşti direct, simplu şi nemediat, să curgă prin tine, iar la final să nu mai ştii de ce trebuie să ajungi acasă. Aproape imposibil… În planul celălalt, cerebral, dacă dileme ţi-a stârnit sau angoase ţi-a creat, lacrimi, zâmbet sau neliniţti aducând cu sine, atunci e bine, spectatoru-i câştigat, pam pam!
A.T.: Cum simţiţi voi, instrumentiştii, trecerea către „interpretul modern şi multi-valent”? A.C.: Ca pe un lucru firesc. Cu siguranţă nu sunt singurul interpret care simte nevoia exprimării într-un context sincretic. Există o evoluţie continuă a culturii şi a interpretului în general. Poate şi faptul că s-a ajuns la o limită de “exploatare” a instrumentului a împins evoluţia spre alte arii artistice – flautul, de exemplu, are dedicate partituri ce cuprind cam tot ce se poate cânta, la extrema virtuozităţii, folosindu-se toate efectele speciale posibile. Teatrul instrumental era practicat din Antichitate şi la fel exista şi ideea de artist complex. Evolutia tehnicii în general este cea care a influenţat mult artele, iar noi încercăm să îmbinăm în spectacolele noastre factorul uman cu cel tehnic, în aşa fel încât să nu fie discrepante sau rupte unul de celălalt. Totul este justificat şi încercăm crearea unui tot; elementul uman, spre exemplu, apare în proiecţie şi este în legătură cu ce se întâmplă în timp real pe scenă.
A.T.: Ce puneţi la cale în continuare?
D.R.: Viitorul nostru proiect va fi mai amplu şi, în plus, o sa ne extindem încă puţin „nucleul” - avem în plan să colaborăm cu nişte artişti minunaţi. Mai mult nu spunem, seducţia are nevoie şi de mister, nu?
Interviu realizat de Alice Tacu.
Fotografii realizate de Tiberiu Dinescu, din spectacolul CREATRIX, care a avut loc in cadrul SIMN 2011, pe 26 mai, in Studioul de Opera al UNMB.
