ISCM 2013 @ Košice: The Good, the Bad and the Hope

Câteva gânduri despre ISCM NewMusic Days 2013, unul din cele mai importante evenimente de profil, organizat de Societatea Internaţională de Muzică Contemporană, care anul acesta a înglobat trei festivaluri preexistente: “Ars Nova Cassoviae” – Košice, “Melos-Ethos” – Bratislava şi “Wien Modern” – Viena. În calitate de compozitor selectat şi delegat ARFA, am participat numai la primul calup, cel din Košice, unde am avut bucuria să îi am alături pe compozitorii Octavian Nemescu şi Adrian Pop. Aştept(ăm) cu nerăbdare impresiile celui din urmă care, în calitate de delegat oficial al Secţiunii Româneşti, va participa la întreaga aventură.

Cele trei zile de festival la care am participat mi-au lăsat un gust, ca de obicei, foarte eterogen – am înghiţit o aspirină amară rău în prima seară, dar mi-am dres papilele cu câteva arome foarte interesante în următoarele două seri, unele dulci, altele puternic condimentate. Greu de spus dacă lucrările au fost din ce în ce mai bune sau pur şi simplu a intervenit o oarecare obişnuinţă a urechilor mele…cred că, pe de o parte, amândouă ipotezele sunt valabile; pe de altă parte, e adevărat că din primul concert la care am asistat nu mi-a plăcut nicio piesă (asta eufemistic spus…) iar din ultimul m-am îndrăgostit de toate. Una peste alta, m-am uitat fugitiv peste aspectul cantitativ şi am văzut următoarele: am asistat la 7 concerte care au cumulat 41 de lucrări de muzică camerală şi orchestrală. Din cele 41 mi-au plăcut 16, asta însemnând aproape 40%.....nu e rău! Este un procentaj tipic pentru festivalurile de muzică nouă (spuneam acelaşi lucru şi în cronica din 2009 a aceluiaşi festival ISCM) şi, sper eu, pentru orice tip de festival de arte noi, mai ales pentru unul de tipul ISCM-ului care are obligaţia de a include câte o lucrare din partea fiecărei secţiuni (respectiv, ţări) şi organism afiliat. Un procedeu care lasă loc, fireşte, şi la lucrări mai puţin bune sau chiar proaste.

Problema este că muzica nouă, care îmi este mie atât de dragă, când este bine făcută (mă refer şi la lucrarea propriu-zisă, şi la interpretare), are un impact formidabil, greu egalat. Este exact muzica timpului nostru şi ne loveşte în moalele capului fie cu rafinamente inedite, fie cu o forţă energetică fabuloasă. Când este prost făcută, impactul este la fel de puternic: îţi vine să muşti pe cineva, să-ţi baţi copii nenăscuţi şi sa spargi măcar o cărămidă din perete. Vai şi amar de amărâtul care are ghinionul să stea lângă tine în sala de concert! De ce spun asta: cel mai mare câştig al timpului nostru este libertatea de a face orice; după aventurile avangardei, după restricţionările diferitelor curente şi mentalităţi “la modă” într-un anumită perioadă (serialism, serialism integral, hipercomplexitate, conceptualism, purism stilistic etc.), ai în sfârşit libertatea, în calitate de compozitor, de a alege ce vrei din toate căştigurile şi experimentele secolului trecut şi a le combina într-o manieră personală. Din păcate exact această libertate mult prea permisivă lasă loc imposturii, câteodată neglijabilă, câteodată absolut feroce. Pe de o parte avem muzici abstracţioniste, hiper-complexe, pur gestuale care, în cel mai fericit caz intră în categoria alcătuirilor sonore care nu sunt încă muzică, aşa cum minunat s-a exprimat compozitorul Adrian Pop: sonorităţi fascinante sau materiale extrem de interesante…cu care s-ar putea face ceva dar care sunt numai expuse. Logica muzicală este foarte greu de cuantificat şi definit, câteodată poate însemna construcţie formală pe tipul “clasic”, narativ, cu climax şi tensionări rezolvate; alteori poate însemna radicalizarea unei idei, fentarea permanentă a orizontului de aşteptare sau a arhitecturii “tradiţionale”; alteori poate însemna muzică ambientală sau de transă în care poţi – şi trebuie – să te pierzi; alteori înseamna colaj dement, şi aşa mai departe. Punctul de legătură este acel ceva indefinibil, care cumulează starea (afectul), ideea (conceptul) şi care pe tine, auditor, te convinge. Atunci putem vorbi de muzică şi nu de “instalaţie sonoră” (nu am nimic împotriva celor din urmă, chiar mă fascinează, însă mi-aş dori să fie categorisite şi prezentate ca atare). Pe de altă parte avem muzicile hiper-simpliste, care nu numai că par a nu fi acumulat nimic din căutările ritmice şi armonice ale secolului XX, dar par a sugera o anumită dereglare cerebrală a celor care le-au scris, sau, şi mai rău, ignoranţă şi o lipsă totală de talent. La ambele categorii de muzici se adaugă o proastă gestionare a timpului, care ţine din nou de misterioasa logică muzicală.

Însă, precum spuneam, căutătorul de perle are toate şansele să găsească nişte exemplare extrem de strălucitoare, mai ales printre atât de multe muzici. Aşa că o sa înşir în continuare observaţiile şi aspectele pozitive ale experienţei mele slovace:

1. Concertele alcătuite pe baza unui concept (fir roşu, lucrări din aceeaşi zonă estetică/stilistică) au prins mai bine decât celebrele adunături de muzici organizate pe principiul alternanţei (una diafană, una energetică sau dură).

2. Interpretarea a fost în general la înălţime – aşa cum spuneam şi în cronica mai veche, se căntă de la bine în sus ceea ce e teribil de frumos pentru un compozitor…i-am remarcat în mod particular pe următorii: violonistul & violistul sloven Milan Pal’a (care mi-a cântat minunat o piesă, genul de interpret care poate cânta game şi tot te fascinează) şi pianistul belgian Daan Vandewalle (o tehnică şi dedicaţie incredibile); Piano Duo, din Slovacia (Miki şi Nora Skuta, soţ şi soţie); ansamblurile THReNSeMBle, VENI ensemble şi VENI Academy, dar şi cvartetul FAMA şi Orchestra Filarmonică din Košice. Hai că până la urmă i-am enumerat pe toţi, ce să-i facem, toţi sunt buni, unii mai profesionişti, alţii mai inimoşi. Oameni care cântă cu drag şi pasiune. Din păcate, programe inegale (FAMA, prinzător de urechi, după parerea mea; Filarmonica, din contra – toate piesele excelente).

Milan Pal'a 

 3. Lucrările care mi-au mers mie la suflet tare de tot au fost:

THReNSeMBle, VENI ensemble

Octavian Nemescu (ISCM Romănia) – Concentric (1969) pentru ansamblu cameral şi bandă – ce bucurie să pot include selecţia secţiunii oficiale române, o lucrare mult mai proaspătă decât multe recente scrise de tinerii compozitori din festival; atmosferă post-apocaliptică care încearcă să recreeze Babel-ul din efemeride ale memoriei colective, muzici care se suprapun şi intersectează.

Chieko Doi (Japonia, candidatură individuală) – Splicing (2008) pentru trei flaute piccolo – care, culmea, începe cu registrul grav al piccolei, adăugând şi voce pentru extra-distors; haioasă şi cu talent scrisă.

Piano Duo

Juraj Beneš (Slovacia) – Intermezzo No.3 (1987) pentru două piane – cum poate o piesă de 17 minute să nu te plictisească? Dacă e bine scrisă, expresivă, frumoasă, cu procesualităţi dozate cum trebuie.

György Ligeti (Ungaria) – Drei Stücke für zwei Klaviere (1976) – recunosc că nu m-a dat pe spate, cam aridă şi previzibilă, însă măiestria şi talentul care îi prisoseau lui Ligeti sunt evidente şi aici, într-o lucrare ceva mai puţin inspirate decât alte minuni de-ale sale pentru pian.

VENI Academy

Louis Andriessen (Olanda) –Workers Union (1975) pentru “orice grup de instrumente care sună tare” – înălţimile sunt alese de interpreţi, cât mai disonante, dar controlul ritmic şi dialogurile responsoriale sunt geniale; un fel de post-stravinski ca rezultat sonor, o radicalizare a “Dansului Adolescenţilor” din “Sacre du Printemps”, cu un permanent joc de acorduri disonante/clustere.

Krešimir Seletković (ISCM Croaţia) – NO music (2009) pentru ansamblu – cumva pe aceeaşi linie ca Andriessen, deşi totul scris meticulos, o energie fantastică, joacă de ritmuri asimetrice şi un final foarte haios (şi dureros pentru urechi mai sensibile) numai cu fluiere.

Martin Burlas (Slovacia) – 7^th Day Record (1993) pentru ansamblu nespecificat – din nou, aceeaşi linie, minimalism mai pronunţat şi evidentă direcţia rock din cariera compozitorului; o maşinărie dementă care e pusă în funcţiune, o “tocare” de neoprit; cumva, o radicalizare a ideii lui Andriessen.

Daan Vandewalle

Alvin Curran (SUA) – Inner Cities 5 (1999) pentru pian solo – venerabilul compozitor american a colaborat mult cu Vandewalle, existând un întreg ciclu de “Inner Cities”; între muzică şi performance, genial început de recital cu o aparentă “ştergere de clape” care se tranformă într-o explozie de energie frenetică, ecouri din diverse muzici, percuţii pe pian şi aparente improvizaţii virtuoze.

György Ligeti (Ungaria) – Studiul nr. 13, “L’escalier du diable” (1988 – 1994) pentru pian solo – virtuozitate şi viteză diabolică; Ligeti este un maestru al scriiturii pentru pian în secolul XX, ce mai poate fi spus. Chapeau.

Milan Pal’a

Denis Bosse (ISCM Flandra) – Flou sifflé (2008) pentru violă – imaginaţie timbrală debordantă însufleţită de un simţ al umorului de cel mai bun gust: interpretul fluieră şi cântă în acelaşi timp, ţâţâie nemulţumit, pocneşte din buze, în acelaşi timp modulându-şi coardele violei pe sonorităţi la limita audibilului alternate cu explozii dure energetice.

Henrik Strindberg (ISCM Suedia) – The 5^th String (2009) pentru vioară solo – fără Bruce Willis, dar cu o inventivitate de maestru, atât din punct de vedere formal şi al logicii muzicale, dar şi din cel al folosirii instrumentului (pe armonicele naturale).

Filarmonica Slovacă de Stat din Košice

Igor Stravinski (în program scrie Rusia/SUA, ha) – nu mai e nevoie de nicio prezentare, zic. Greeting Prelude (1955), o miniatură orchestrală bazată pe celebra melodie “Happy Birthday” şi, dun, dun, dun, The Rite of Spring (1913), lucrarea care a schimbat faţa muzicii culte şi feţele publicului prezent la premieră (unul din cele mai mari scandaluri din istoria muzicii). Chiar dacă nu a fost interpretată formidabil, e un mamut visceral de o genialitate atât de mare încât intri în transă de la primul acord bubuit în tutti.

Josef Gresak (Slovacia) – Amebae (1972) pentru orchestră – unul din cei mai importanţi compozitori slovaci, care era să cadă pradă uitării pentru că şi-a inventat propria notaţie (cel puţin aşa spune nota de program). O lucrare neoclasică scrisă cu mult farmec şi meşteşug.

Victor Cordero (ISCM Elveţia) – Herbst (2007) pentru orchestră de coarde şi harpă – o foarte frumoasă şi rafinată reprezentare a  timpului elastic.

Isao Matsushita (Japonia JFC) – A Shining Firmament (2008) pentru orchestră - superb început, superbă şi continuarea, o măiestrie în orchestraţie tipic japoneză (dacă mă gândesc la Joji Yuasa sau Toshio Hosokawa, cu ale sale “caligrafii” sonore) şi un limbaj delicat cumva post-impresionist.

Au fost, fireşte, şi multe alte lucruri bune în alte lucrări, exemplele de mai sus mi-au părut că şi-au atins cu adevărat scopul şi au fost cele mai solid articulate. Nu am trecut anii naşterii pentru că muzica bună nu are vârstă – unii sunt maeştri consacraţi şi răsconsacraţi, alţii sunt doar “pe cale să”. Ce contează? Şi dacă la unele concerte am avut des senzaţia că se aplaudă forţat “hainele cele noi ale împăratului”, la altele mi-am înroşit palmele cu un entuziasm de care mă bucur mereu: este colacul de salvare al compozitorului de muzică nouă despre care Dan Dediu spunea într-un interviu, nu mai ştiu pe unde, că are vocaţie de martir. Mi-aş dori de la festivalurile ISCM, ca de altfel de la toate festivalurile de profil, o mai buna gestionare a valorilor - ca să-i respectam pe “martiri” J. Compozitorul Zygmunt Krauze spunea că îşi doreşte de la peisajul muzicii contemporane o mai mare toleranţă. Toleranţă stilistică, estetică, DA. Dar nu valorică.

Diana Rotaru, vajnic reprezentant ARFA, compozitor răsfăţat de o interpretare minunată, recunoscător ISCM-ului pentru îmbogăţirea muzicală şi gastronomică (belly got bigger)

Cronici subiective

Cum as putea sa fac o cronica obisnuita, sau cum as putea sa fac o cronica buna, cum le face Diana, unui concert despre care pare aproape un sacrilegiu sa scrii?



Ce-as putea spune despre BEITSONORUM care cu fiecare nota, cu fiecare tril, te poarta adanc , undeva in interiorul tau, fara sa intelegi de ce s-a savarsit sunetul, pentru ca el de fapt traieste in continuare?

Oare FINALIS SEPTIMA e altceva decat o cale spre a intelege profunda disonanta din care incercam printr-un disperat dat din maini si din picioare sa iesim?

Cum as putea caracteriza TRISONUL fara sa ating frivolitatea? Pentru ca lectia de eficienta si imaginatie in a modula sentimental instrumentele de percutie o fi fost mai mult decat evidenta, insa ceea ce cladeste pe dinauntru aceasta muzica sper sa nu se piarda in niciunul dintre cei care au fost in sala. Sper sa ne amintim permanent tragismul materiei care ne inconjoara, simplitatea bucuriilor ce nu pot fi decat fugare, sa nu ne speriem de o muzica care ne face tristi, grei, amari, dar luminosi si fericiti ca putem trai toate aceste emotii.

As vrea sa va las cateva imagini care reflecta atmosfera concertului.
S-aveti Lumina.

despre Muzica

Liviu Danceanu

ansamblul Archaeus


ansamblul Game


Finalis

Octavian Nemescu, de la mare distanta, extrem de aproape.



foto: Sabina Ulubeanu

Greieri si trisonuri

Pe 29 martie, compozitorul Octavian Nemescu implineste varsta de 70 de ani. O varsta frumoasa, rotunda, cu un numar sacru in alcatuirea ei.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu s-a nascut in Pascani, in 1940. A studiat compozitia cu Mihail Jora, la Universitatea Nationala de Muzica unde este acum profesor de compozitie si indrumator de doctorat. S-a specializat si in Germania, la Darmstadt, un centru important al avangardei.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu a facut parte dintr-o generatie curajoasa, care a explorat mai departe drumul deschis de catre “generatia de aur” (Niculescu, Olah, Stroe, Vieru, Marbe) catre avangarda muzicala romaneasca. O generatie care a spart macar mental niste bariere a unui sistem hidos, claustrofob, marunt. O generatie din care fac parte si Corneliu Dan Georgescu, Horatiu Radulescu, Iancu Dumitrescu, Lucian Metianu, Cornel Taranu, Ulpiu Vlad...

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu face parte din curentul spectral romanesc (curent initiat din punct de vedere teoretic de catre Corneliu Cezar si muzical de catre Nemescu, cu lucrarea Iluminatii, 1967, pentru orchestra). Un curent care presupune lucrul cu faramele sunetului, cu boabe din spectrul unei fundamentale, care persista si in muzica, sub chipul isonului – cel atat de drag si taranului roman, de altfel. Compozitie cu satelitii unui sunet - pare o mantuire aproape cosmica, un ritual savant.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu este si un compozitor arhetipal, avand un cult al esentelor, “o estetica a esentializarii”. O altfel de avangarda, care “resusciteaza” seva culturala: originile, arhetipurile, simbolurile – inceputul (incipitul) si sfarsitul (finalisul), cercul (eterna reintoarcere), scara (ascensio, descensio), acordul major (Trinitatea), iambul (pulsul vital), cadenta sau intervalul (totemuri culturale reinterpretate din punct de vedere arhetipal). O reintoarcere, o (auto)purificare prin masti universale, cu radacini in inconstient.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu si-a construit un limbaj profund original, unul dintre cele mai identificabile nu numai din Romania, ci si de peste hotare (pacat ca multi compozitori valorosi trec in anonimat total din momentul in care pasesc dincolo de granita) pentru ca, pe langa redimensionarea consonantei (trasa de codite in general de compozitorii contemporani), creeaza o muzica non-spectaculara, scrisa pentru un anumit timp sau spatiu, pentru diverse ore ale zilei si ale noptii, un ritual adus pe scena, o recontopire a Culturii in Natura. O muzica ambientala (de multe ori insotita de un rafinat mediu electronic care reproduce un fel de framantare, de fosnet vital, greieri, frunze, vibratie) pe care insa nu o poti trata ca fundal, ci in care te pierzi, te cauti, te regasesti. Cam asa cum visam noi ca era muzica la Inceputuri, in jurul primelor focuri. Impresie sustinuta de multe ori de atitudinea ceruta interpretilor, metamorfozati in stranii preoti.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu scormoneste cu frenezie in patternuri “clasice”, traditionale, si le vitalizeaza: reinterpreteaza genul de simfonie (Non-Simfonie, Trans-Simfonie, Post-Simfonie, Meta-Simfonie); reinterpretreaza actul spectacular muzical, “lucrarea pentru concert” (Spectacole pentru o clipa); reinterpreteaza timpul muzical, aflat ba in stare de implozie, ba in stare elastica, ba repetitiv, ba gestual, ba strabatut de explozii, ba de pauze; reinterpreteaza dinamica, penduland de multe ori intre polii extremi, ai maximei violente si ai maximei delicateti.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu dovedeste un respect imens pentru actul creatiei, epurat de orice subterfugiu artificial, epurat de conditia de “mestesug”, chiar si de aspectul ludic – ce nu isi are locul in acest context. Un respect vizibil nu numai in muzica, in rezultatul sonor, ci chiar in partiturile sale, scrise de mana, cu o grija, cu o meticulozitate aproape religioasa, cu desene, cu culori, orice metoda pentru a insufla interpretului sau celui care frunzareste foile cu note Starea in care trebuie sa se afle.

Dar nu asta e cel mai important.

Octavian Nemescu scrie o muzica magica. O muzica “altfel”. O muzica care schimba. Care te schimba. Pe care daca nu ai ascultat-o niciodata, ai pierdut ceva.

Asta e important.

***

Marti, 30 martie, orele 18:00
Sala de opera a Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti
Concert aniversar Octavian Nemescu

Interpreteaza ansamblul ARCHAEUS (conducerea muzicala Liviu Danceanu) si ansamblul GAME (conducerea muzicala Alexandru Matei)

In program:
BEITSONORUM pentru ansamblu si mediu electronic
TRISON pentru doi percutionisti si mediu electronic
FINALIS SEPTIMA pentru ansamblu si mediu electronic

INTRARE LIBERA.

Se pot asculta fragmente din muzica sa aici.


Marin Gherasim, Absida

Listen to the world (and eat its food)

Back to reality, din inertia verii si, mai precis, de la un maret festival de muzica noua: Listen to the world! ISCM World Music Days. Festivalul a avut loc, in mod consecutiv, in orasele Visby, Växjö (nu ma intrebati cum se pronunta)si Gothenburg din Suedia, intre 24 septembrie si 4 octombrie 2009. ISCM este acronimul de la "The International Society for Contemporary Music", o retea ce cuprinde peste 50 de tari din toata lumea si care are ca scop promovarea si prezentarea muzicii contemporane asa-zis "culte". In fapt, eforturile societatii se concretizeaza in acest festival, World Music Days, un festival anual in care participa activ (prin lucrari selectate sau interpreti) toate tarile din ISCM. Prima editie a avut loc in 1923 (!) la Salzburg si, de atunci, cu o mica pauza intre '39-'41 (ehem), festivalul a existat cu obstinatie, in fiecare an in alta locatie. Tara respectiva se ocupa cu organizarea si strangerea fondurilor. Anul acesta a fost Suedia.



Acum ca am terminat cu informatiile plicticoase, trebuie mentionate urmatoarele: in primul rand, in Suedia e al naibii de frig, chiar atunci cand e soare. In al doilea rand, noi, participantii si delegatii tarilor membre, am fost imbuibati cu mancare in mod metodic si sadic de catre organizatori, aflati, in mod evident, intr-o conspiratie malefica impotriva brumei mele de silueta. In al treilea rand, felicitarile mele calduroase organizatorilor pentru designul afiselor si programelor, nu am reusit pana acum sa aflu cine a realizat fotografiile insa, in sfarsit, un festival de muzica, brrr, noua a avut o imagine vitala, tinereasca si atractiva, in comparatie cu sobrietatea plicticoasa si impersonala de pana acum. Totodata, publicitatea facuta festivalului a fost la inaltime, e adevarat ca suedejii au bani, cel putin fata de altii, dar iata ca salile au fost in general pline - sau chiar arhipline - si rar batea vantul printre scaune, cum se intampla de obicei.

In al patrulea rand, interpretarea lucrarilor a fost de la bine in sus, ceea ce este o performanta, chiar (sau ar trebui sa spun, "mai ales") pentru festivalurile de profil prestigioase, cum este ISCM-ul. Nu am participat decat la a doua jumatate de festival (si nici la toate concertele), deci nu am o viziune de ansamblu extrem de justa. Asa ca eu spun numai ce am vazut si auzit:
DR Vokalensemblet (ansamblul vocal al radio-ului din Danemarca), format din 18 cantareti, este extraordinar, voci de o calitate excelenta, o organicitate a ansamblului perfecta, o coeziune a programului ales rar intalnita (in festival). Au avut unul din cele mai bune concerte, din cele la care am asistat.
Percutionistul italian Fabrizio Spera a produs unul din cele mai interesante si haioase momente din festival, in special cu "Deconstructing IKEA", in care a cantat la (si a spart cu veselie) farfurii de la respectivul magazin. Un moment de virtuozitate care, insa, a depasit nota spectaculara, "de circ", si a fost chiar "muzica" - spre deosebire de alte evenimente.
Orchestra Sinfonica din Gothenborg, dirijata de Pierre-Andre Valade, profesionista, eficienta si muzicala, un alt concert bun din festival. La fel si ansamblul suedez Gageego!, dirijat de acelasi Valade.
Ensemble Orchestral Contemporain, ansamblu francez dirijat de Ludovic Perez, toti extrem de dedicati si talentati, unul din cele mai reusite concerte.
Kroumata, ansamblu de percutie suedez (infiintat in 1978), spectaculos de buni - dar, din pacate, lucrarile cantate nu i-au pus in evidenta (atat cum i-au pus, de exemplu, bis-urile).
Johan Berthling (contrabas) si George Kentros (vioara), doi interpreti suedezi preocupati de un nou gen de muzica, Genre X. Din nou, lucari inegale, insa, una peste alta, un experiment reusit si incitant.

Din pacate, entuziasmul pentru interpreti nu l-am impartasit si in audierea lucrarilor selectate. Daca proportia de barbati frumosi in Suedia este cam de 80%, cam aceeasi proportie a fost si cea a lucrarilor mediocre, sub-mediocre si "Dumnezeule ce a fost asta" din festival. Cu toata problematica gustului, a esteticilor alese, a diferentelor de "stil local", dintr-o perspetiva cat mai obiectiva, daca au ramas o mana de lucrari pe care le-am audiat cu placere si as dori sa le re-ascult. In rest, am remarcat anumite tendinte, caracteristice, de altfel, pentru festivaluri de acest gen. Pe de o parte, neconcordanta titlurilor si a notelor din program cu produsul sonor - discordanta intre titluri gen "Liniste" sau "Pace pe pamant" si lucrari care bubuiau in mod expresionist sau, invers, intre impersonalitatea distanta a unei piese intitulata "Violenta" au fost chiar haioase. Multe concerte au schimbat ordinea lucarilor din program, insa, datorita notelor de program intersanjabile, aplicabile la "orice", publicul nu isi prea dadea seama. Multe piese au suferit de boala "inceputului bun care dezamageste strasnic", multe de "pompierism orchestral"(hai sa facem tambalau, daca tot avem cu cine). Insa cea mai trista?bizara?problematica? mi s-a parut neutralitatea care a dominat festivalul. Este clar ca dupa o perioada de explozii de curente, de inventii, de daramari de tabu-uri, cum a fost secolul trecut, era natural ca muzicienii creatori sa fie derutati, sa se cuminteasca, sa nu stie incotro sa o ia si sa paseasca pe cai deja-batatorite. Aceasta este, poate, explicatia insipidului si a lipsei de originalitate sau curaj, a nestatorniciei stilistice sau estetice in aceeasi lucrare.

Insa, asa cum prin multe buruieni scapa si cate o floare, asa, din muzici care au trecut pe la ureche sau au brutalizat-o in mod barbar, au ramas unele de o calitate excelenta, mostre ale unui talent real (da, mai exista si asa ceva). Si anume:
Juste Janulyte, compozitoare lituaniana de 27 de ani, a avut o lucrare fascianta pentru ansamblu vocal, repetitiv-minimala, obsedanta si extrem de rafinata in sonoritati: Aquarelle.
Simon Steen-Andersen, danez nascut in '76, a dat dovada de o inventivitate muzicala si timbrala impresionanta in Ouvertures, concert pentru Gu-zheng amplificat si orchestra, o lume grotesca, distorsionata insa fascinanta. A beneficiat si de un solist genial, chinezul Liu Le. Excelenta lucrare.
Hugo Ribeiro, compozitor portughez, nascut in '83, a dedicat lucrarea sa unui mare autor conremporan - Letter for Kundera - si a facut-o cu talent si rafinament, printr-o lume onirica, bizara, a muzicilor suprapuse si a delicatetii consonante amestecate cu zgomotul.
Yannis Kyriakides (Cipru/Olanda, 1969), un show audio-vizual foarte bine facut, dedicat lui Solomon V. Shereshevskii: mnemonist S. , o muzica repetitiva, energica, un mecanism care a antrenat atat sonoritati acustice, cat si electronice.
Daan Jenssens (Belgia, '83 - an rodnic pentru compozitori de muzica noua, dupa cum se vede), ...nuit cassee, pentru viola si patru instrumente, calm, frumos, simplu dar eficient, muzica "simtita", cum se zice in argoul confratilor.
Jesper Nordin, suedez ('71), forta quasi-rock in Undercurrents, inventiv timbral, obsesii violente si coerenta componistica. Foarte bun.
Ivo Nilsson, tot de-al lor ('66), o lucrare-show pentru sase percutionisti care cautau sunete cu ustensilele unui compozitor: capsatoare, hartii rupte, scoch, foarfece si chiar o cadenta a lampilor de birou. Putin cam lung, putin cam Cage insa foarte rafinat timbral si a iesit din randuri (singura lucrare buna din concertul Kroumata...): Toccata (fara nici o legatura cu genul muzical, ci cu verbul "toccare", "a atinge").
Jenny Sunesson, tot Suedia ('73), The Great Destroyer: lucrare dedicata "sotului englez" si muntelui de nervi care vine cu el. Un exemplu de "experimental bun". Din aceeasi categorie, Erik Bunger cu Variations on a theme by Blind Willie Johnson (frumoasa piesa, desi lunga cat o zi de post).
Alte lucrari bune: Dariusz Przybylski (Polonia, '84), ....et disiderabunt mori..., pentru cor mixt; Balasz Horvath (Ungaria, '76), Looking back, o lucrare interesanta si bine facuta, in doua parti, cea de-a doua fiind recurenta (citirea de la coada la cap) primei parti, piesa inspirata de revolutia maghiara din 1848; Jesper Koch (danez, '67), The Snow Queen, dupa basmul lui Andersen, frumos, poetic, desi lipsit de o mare originalitate, un narativism foarte placut.

Dupa cum se vede, in general, lucrarile cele mai interesante au fost, in majoritate, cele ale tinerilor. Vive la jeunesse! - poate generatiile urmatoare vor scoate muzica din impasul in care se afla.



Si, in ultimul si cel mai important rand:
Ajungand la festival dupa concertul Norbotten NEO (ansamblu suedez dirijat de Petter Sundkvist), am ratat o excelenta piesa romaneasca selectata in festival, pe care insa o stiam din alte auditii. Este vorba de unul dintre cei mai importanti si originali compozitori romani la ora actuala, Octavian Nemescu , preocupat de recuperarea ritualului si, implicit, a functiilor originare ale muzicii - sacralitate, magie, catharsis si arhetipuri. Lucrarea Spectacol pentru o clipa (SPECTACLE pour un INSTANT) este un ciclu de implozii sonore maxime, cinci condensari ale exprimarii muzicale in cateva secunde fiecare, o reactie la "avalansa informationala" de astazi care ascunde o "necomunicare", o izolare aproape autista a individului in sine insusi - dupa cum ne spune si compozitorul in nota din program. O lucrare care se pare ca a avut un succes foarte mare in festival, asa ca putem sa fim mandri ca am fost reprezentati intr-un mod excelent.