miercuri, 28 ianuarie 2009

Sinestezie si hipnoza: Salvatore Sciarrino



Pe Salvatore Sciarrino am avut ocazia sa-l cunosc personal cu ocazia unui festival/curs de vara din Franta. E grasunel, simpatic – ca orice italian - si arogant – ca orice italian. Totodata, este si unul din compozitorii cei mai originali, mai cunoscuti si mai respectati la ora actuala, si nu fara motiv. Originalitatea sa nu este o fronda experimentala, ci o incercare de recuperare a “muzicii”, in definitia ei clasica de “arta a sunetelor care produce emotie si placere estetica”. Daca exista, netagaduit, in lumea muzicii contemporane universale, artisti “umflati cu pompa”, a caror faima se bazeaza mai mult pe relatii si pe norocul unor imprejurari favorabile, Sciarrino nu este unul dintre ei. Gandirea sa fascineaza si convinge, chiar daca nu toata lumea accepta viziunea sa asupra discursului sonor.
S-a nascut la Palermo, in 1947 si se mandreste ca primii sai pasi in ale compozitiei au fost facuti ca autodidact. Sciarrino se afirma pe la sfarsitul anilor ’60 – climax al avangardei si al experimentarii occidentale – prin atitudinea sa refractara la tehnicile in voga din acea perioada: serialismul si structuralismul. Asta nu inseamna ca muzica sa – perceputa la acel moment ca o gura de aer proaspata – este lipsita de un schelet structural temeinic, ba din contra. Insa ce frapeaza, inainte de privitul cu lupa in partitura, este rafinamentul coloristic, frumusetea alcatuirilor sonore si, nu in ultimul rand, puterea lor hipnotica. Daca insertiile violente, muscatoare, catodata crude (ceea ce numeste Sciarrino, “ferestre”) pot speria putin un necunoscator, delicatetea sonora a pasajelor repetitive are o mare putere de atractie.
Sciarrino este un repetitiv, insa nu in sensul in care au compus minimalistii americani (Steve Reich, Philipp Glass etc.), el avand un cu totul alt pattern sonor ca paradigma repetabila. Compozitorul este in cautarea unui timbru complex, aflat la granita dintre sunet si zgomot, un sunet alcatuit din suflu, percutii, mici zgomote, crampeie de rezonanta, un sunet care trimite cu gandul la idea de mimesis al naturii. Asociat cu repetitiile obsedante, cu nuantele mici si cu o dilatare temporala pana la limitele suportabilului, acest sunet complex contribuie la crearea unei ambiante sonore, cu parfum de ritual. Desi muzica lui Sciarrino se incadreaza in categoria mai complexa a muzicii contemplative, “ambientale”, nu trebuie confundat acest fapt cu lipsa de valoare sau de consistenta a materialului sonor. Termenul “ambiental” propune aici relizarea unui nou tip de “ritual”(ca, de exemplu, in lucrarea La perfezione di uno spirito sottile, de 40’, care se interpreteaza, in mod ideal, “in vecinatatea prapastiilor, stancilor, formatiunilor stranii de roci sau campiilor muntoase nemarginite”), in contextul paradoxal al salii de concert, de o puternica filiatie spectaculara. Este vorba de un fel de joc cu memoria ascultatorului, intrat in “transa”: repetitiile hipnotice - care transforma foarte lent detaliile - alterneaza cu insertia de “ferestre” (rupturi temporale, fotografii ale altor lumi), continuitatea si discontinuitatea creeaza un caleidoscop sonor,organic, in continua rotire. La Sciarrino, muzica respira calm.
Termenii de sinteza si de sinestezie sunt amandoi aplicabili muzicii sale. Sinteza, din punct de vedere al intersectarii vechiului cu noul: trecutul muzical este asimilat (cum altfel?) si modelat intr-o forma inedita. Sinestezia se refera la preocuparea lui Sciarrino de a aduce perceptia “la zero”, de a cauta un nou tip de ascultare a muzicii. Ca si Kandinsky, care cauta in pictura durate muzicale, Sciarrino cauta spatiul in muzica, fie ca este vorba de sugestii vizuale (acumulari, multiplicari cinematografice, spatii intinse), de senzatiile de “aproape/departe” (realizate prin schimbari de nuante: un piano pare departe, un forte pare proxim si agresiv), de senzatii tactile (un sunet in acut pisca, in schimb unul profund pare moale, catifelat) sau, pur si simplu, de spatiul mental, de jocurile memoriei. Repetitia, la Sciarrino (si nu numai) are dublu rol: de a fixa un crampei de muzica in memoria ascultatorului si, totodata, de a-l tranforma, caci, la fiecare repetare, auzim altfel, muzica s-a transformat, a trecut deja prin filtrul memoriei. De altfel, o lucrare muzicala, de orice tip ar fi ea, din orice epoca si in orice stil scrisa, nu poate rezista fara ajutorul memoriei: forma ei se articuleza in timp si atunci este nevoie de memorie pentru ca logica muzicala, arhitectura piesei sa fie perceputa.
Incercarea lui Sciarrino, de a “resacraliza” muzica, il apropie de gandirea unui compozitor roman, cu preocupari similare: Octavian Nemescu (tatal regretatului regizor Cristian Nemescu), despre care vom vorbi mai pe larg alta data. Ca si Sciarrino, Nemescu este procupat de reintegrarea, fie ea si simbolica, a faptului muzical in natura, in Sacru, unde s-a nascut de fapt muzica. Adusa de traditia europeana pe soclul “artei pentru arta”, sub eticheta de musica estetica, arta sunetelor a fost la inceput ritual si poate este necesar sa se intoarca acolo.
Pe Youtube am gasit niste lucrusoare destul de crunte de Sciarrino, nu va recomand sa cautati, pentru ca nu sunt reprezentative (modele cu batut in pian au fost si au trecut). Am gasit totusi vreo 2 exemple de delicatete sciarrineana, destul de radicale insa care pot sugera atmosfera muzicii sale in general:

Per Mattia, vioara solo



L'Addio a Trachis, pentru harpa solo




O carte unicat...si o lectie de iubire


De obicei, pastram amintirile celor trecuti pe-un alt taram undeva intr-un colt al sufletului, ori intr-un album cu fotografii, sau in cel mai fericit caz ei ne insotesc in momentele grele sau ne locuiesc gandurile intr-o clipa de liniste.
Insa de curand, cineva ne-a dat tuturor o binemeritata lectie. Ne-a dovedit ca iubirea se manifesta discret, dar concret. Si ca simplele efuziuni nu sunt de-ajuns pentru a cinsti memoria unui OM fara de care multi dintre cei pentru care compozitia este o a doua natura n-ar fi fost la fel. La fel de bine pregatiti, la fel de calzi, de originali, de siguri pe condeiul lor.
In cercul meu de prieteni si cunoscuti n-am intalnit inca pe nimeni care sa faca un gest de asemenea amploare.
Despre ce este vorba?
Draga mea prietena Olguta Lupu, compozitoare si doctor in muzica, profesor dedicat in cadrul Universitatii de Muzica Bucuresti, a alcatuit un document unic in muzicologia romaneasca. Avand in jur o echipa devotata, din care nu au lipsit nici sotul ei, nici subsemnata ( pentru a vedea cata iubire a semanat in jur proiectul ei! ), Olguta a adunat toate textele scrise de Tiberiu Olah, precum studii ample, extrem de originale, sau simple articole in diversele periodice romanesti, dar si toate textele despre Tiberiu Olah, interviuri, analize de lucrari, evocari ale personalitatii compozitorului. Toate acestea constituie practic un volum imens, de aproape 700 de pagini, ilustrat cu fotografii si zeci de exemple muzicale, si este o Monografie extrem de ambitioasa.
De ce Mongrafie? Pentru ca toate aceste scrieri formeaza, dupa cum spune si coordonatoarea proiectului, un puzzle urias din care personalitatea lui Tibi, cum il alinta si acum cei care il iubesc, transpare neasteptat de luminoasa, vie, prezenta. Ca un diamant cu infinite fatete. Dupa ce citesti macar 20 de pagini simti nevoia sa te intorci la muzica lui. Pentru ca, datorita unei diversitati de stiluri, e extrem de obiectiva. Cartea, nu muzica.
Tot Olguta, impreuna cu Dragos Calin, a organizat in mai 2008 un simpozion numit Tiberiu Olah si multiplele fatete ale postmodernismului. Comunicarile stiintifice s-au reunit fericit intr-un al doilea volum dedicat compozitorului si profesorului meu drag.
Desigur, lansarea din data de 20 ianuarie a fost pe deplin la inaltimea evenimentului. Doua lucrari fundamentale pentru muzica romaneasca au fost prezentate: Sonatina pentru pian, in interpretarea lui Andrei Tanasescu, compozitor si pianist, tot fost student de-al Mesterului, si fenomenala sonata pentru clarinet, Pasarea maiastra, cantata de nimeni altcineva decat de Aurelian Octav Popa, ingerul clarinetului pentru noi romanii :) Au luat cuvantul compozitorii Octavian Nemescu si Dan Buciu, muzicologii Grigore Constantinescu, Valentina Sandu Dediu, Laura Manolache si Dragos Calin, reprezentantul Asociatiei Dan Contantinescu, al carei sprijin a fost decisiv in materializarea proiectului Olah. In final, Olguta Lupu a facut o scurta prezentare a volumelor si a multumit calduros echipei, pe care o mentionez si eu integral:
  • Coordonatori de proiect: Olguta Lupu, Dragos Calin
  • Editia a fost alcatuita, ingrijita si adnotata de Olguta Lupu
  • Coperta: Dragos Calin.
  • Colectare text, fotografii si editare text: Dinu Petrache
  • Reconditionare fotografii: Sabina Ulubeanu
  • Exemple muzicale: Catalin Cretu, Diana Murasan, Elena Apostol, Dinu Petrache.
Din pacate, aceasste carti nu pot fi cumparate.Administratia Fondului Cultural National nu autorizeaza vanzarea lor. Vor putea fi consultate in biblioteci si speram ca in curand sa ne autofinantam pentru a le republica.
N-am gasit prea multa muzica de Olah pe youtube. In orice caz, nimic din adevaratele sale capodopere. Doar muzica de film.Dar oricum, melopeea din Mihai Viteazul ramane extrem de emotionanata. Nici scena urmatoare nu-i de lepadat. Pentru nemuzicieni, incercati sa auziti doar muzica:)Recomand primul minut si de la minutul 3.40 incolo.




Asadar, iata primul eveniment care ne da speranta ca pornim pe un drum de schimbare a mentalitatilor. De inlocuire a lamentatiilor cu ceva concret, valoros si mai ales, pururi viu. Despre ce a insemnat pentru mine Tiberiu Olah am scris aici
Nu reiau. Va las doar sa-l simtiti asa cum era, asa cum este.

Sabina Ulubeanu



marți, 27 ianuarie 2009

Azi la Uniune

Marti, 27 ianuarie, orele 18:00, Aula Uniunii Compozitorilor
Recital flaut si pian - Ion Bogdan Stefanescu & Horia Maxim

Românescu 100 %
1. Cornel Țăranu - Sonata
2. Violeta Dinescu - Kata
3. Carmen Petra Basacopol - Piccola Sona
4. Diana Rotaru - Play!
5. Adrian Enescu - 9 variations on Ravel's theme
6. Dan Dediu - 7 Noturnissime

luni, 26 ianuarie 2009

Balada micului producator de "avioane".

Ati avut vreodata senzatia ca traiti intr-o lume paralela cu cea a concetatenilor vostri? Ati visat vreodata cu ochii deschisi? V-ati simtit vreodata straini de tot ce va inconjoara si neputinciosi in a reactiona potrivit normelor bunelor sau relelor cuviinte, atat de accesibile celorlalti? Ati dat vreodata cu capul, in timp ce mergeati pe strada, de un semafor? Daca raspunsul este Da, atunci ori intelegeti foarte bine cum se simte un muzician de formatie clasica, ori sunteti fosti/actuali colegi de-ai nostri de "suferinta". Si intr-un caz si in altul, bine ati venit.
Cand te dau ai tai de mic "la muzica", putin realizeaza, in inocenta lor, ca te scufunda intr-o lume pe cat de hipnotica, pe atat de caleidoscopica, pe cat de fascinanta, pe atat de enervanta, pe atat de libera, pe atat de claustrofobica. In cazurile fericite, printre orele interminabile de studiu la instrument, iti dai seama ca ai situatia privilegiata de a simti sunetele, nu numai de a le auzi, de a le trai, de a te intrupa in ele, in aceasta lume sonora miraculoasa. Si incepe sa iti placa. Daca te fura microbul si mai tare, orgoliul te impinge sa mai si incerci sa creezi tu, cu creionul tau bont, propriile lumi. Atunci ai tai ofteaza trist, mai scot un ban din buzunar si te dau la Conservator la compozitie, convinsi ca esti pe veci damnat si blestemandu-si ideea initiala.
Adevarul e ca esti damnat, intr-un fel. Esti pe cale sa fii calcat de masini pentru ca, exact pe trecerea de pietoni, ti-a venit o idee de orchestratie. Esti privit cu ochi mirati, circumspecti sau, pur si simplu, dispretuitori. Esti tratat "altfel" si nu intotdeauna in sensul bun. Uiti sa iei restul la magazin, iar la restaurante, bacsisurile tale sunt ori inexistente, ori demne de Bill Gates. Traiesti intr-un cerc limitat de oameni, care de care mai ticniti, pentru ca nu mai poti altfel, nu mai poti sa traiesti ca un "om normal", ai nevoie de ei si de ciondanelile pe teme estetice, de gargarologiile interminabile privind soarta muzicii si a urmatoarei piese, ai nevoie ca de aer, oricat te-ar enerva lucrul asta. Iti accepti soarta de a avea mereu aceiasi 5 oameni in sala cand "ai mai comis o piesa" si de a fi obligat sa le mai dai si cate o bere, drept multumire. Zambesti stramb cand auzi oameni reactionand la zgomote de santier sau la scartaieturi de roti pe asfalt: "ba, parca e muzica din aia, contemporana". Esti "compozitor".
Nevoia noastra de a incropi acest blogulet trebuie, poate, explicata prin urmatoarea (si neinspirata, probabil) comparatie: daca lumea in care traim este compusa din organisme care isi duc existenta in mod paralel, de cele mai multe ori ("calculatoristi", "ingineri", "matematicieni", "actori", "coregrafi", "arhitecti", "doctori" etc. - fiecare specie cu tarele si calitatile sale), atunci trebuie sa acceptam ca fiecare din aceste organisme are acelasi drept sa traiasca, sa se dezvolte, sa respire. Or al nostru, cel al muzicii "contemporane culte", respira din ce in ce mai greu si mai astmatic. Este sufocat de mass-culture, de mid-culture, de necunoasterea, de ignoranta sau de intoleranta celor din jur, de haul produs intre public si "arta moderna" in secolul trecut. Este erodat din interior de orgolii prostesti, de invidii, de o proasta publicitate, de proaste interpretari, de concerte proaste facute in pripa, de lipsa unui fond constant, de rea-vointa, de nepasare si de prost-gust.
Ceea ce vrem noi, nu este de a propavadui vreun "adevar". Poate nu e al nostru. Poate suntem departe de el si nu-l vom atinge niciodata nici macar cu o geana. Ceea ce vrem noi este sa putem exista in continuare. Avem dreptul la o ratie de viata si ne-o cerem.
Ce vrem de la voi, este sa ne ajutati. Sa mergeti la cate un concert, sa cititi niste randuri, poate nu ale noastre ci unele mai indreptatite la existenta. Sa criticati constructiv si nu distructiv. Sa va deschideti urechile. Sa ne acceptati. O sa vedeti ca nu suntem niste creaturi snoabe si refractare, cu cearcane, par valvoi si smuls si cate o sticla de "Saniuta" in mana. Suntem deschisi si chiar simpatici cateodata. Si preferam "Absolut" (OK, poate treaba cu snobismul e adevarata...). Ne adresam in special artistilor ne-muzicieni, scriitorilor, plasticienilor, dansatorilor, actorilor, nu din elitism ci din convingerea ca ne vor intelege mai bine, fiind, in cel mai bun caz, la fel de ticniti ca si noi.
Ce o sa facem noi: o sa incercam sa reparam rotitele care s-au stricat, sa indepartam rugina si praful de pe atitudinea colegilor nostri mai mici sau mai mari, sa incercam sa sustinem calitatea si nu interesele, valoarea si nu moda, muzica si nu constructiile fade. O sa scriem pe blog cand o sa apucam, pentru ca in majoritatea timpului vom fi inecati in sunete sau referate. O sa mergem la concerte si o sa le disecam cu tupeu. O sa ascultam muzici si o sa ne dam cu parerea, cu tupeu. O sa scriem muzica, cu tupeu, si o sa facem tot posibilul sa inducem in ea nu numai cunostinte ci si emotii. Si o sa asteptam, de asta data nu cu tupeu, ci cu o mare curiozitate, parerile voastre.