Stop-Cadru: Irina Ungureanu

Sanzienele sunt niste fapturi extrem de frumoase, zane eterice, luminoase, a caror puritate ascunde o forta de seductie ce aproape le asemuie surorilor lor malefice, ielele. Daca le vezi dansand in hora sau le auzi cantand, iti pierzi mintile sau graiul. Creaturi ale padurii si ale campiei, Sanzienele iubesc natura, dar cateodata si oamenii. Dau rod holdelor si femeilor casatorite, alunga boala si grindina si, din cand in cand, trimit pe una din ele pe pamant, sub infatisare de muritor. Adevarata ei infatisare nu poate insa sa si-o ascunda, frumusetea transparenta si aerul “de pe alta lume”. Nici vocea, care isi pastreaza puterile de a vindeca sau a inebuni, modulandu-se si transfigurandu-se de la puritate de copil la seductie feminina, de la delicatete la forta, de la sunet cristalin la harsaiala viscerala, de la incorporalitate la carnal dramatic, de la veselie exuberanta la durere mocnita. O recunosti dupa felul in care isi transpune intreaga sa faptura in cant si cantul in gest si mimica, contopire organica a fiintei cu non-fiinta, a realului cu irealul, a materiei cu muzica. Si dupa nume: Irina Ungureanu.



O recunosti si dupa dorul pe care il mai are dupa padurile unde s-a intrupat si dupa horele in care s-a dezlantuit. Daca activitatea Irinei Ungureanu este extrem de extinsa si diversa, incluzand participari la festivaluri de muzica contemporana sau experimentala, participari in productii de teatru, cantari in ansambluri vocale sau alaturi de muzicieni precum Karel Boeschoten, Eicher Stephan, Girod Roger, Harder Rato, Fritz Hauser, Lucas Niggli sau Marius Ungureanu, firul rosu conducator este ancorarea in radacinile muzicii traditionale romanesti.

Fac o paranteza ca sa explic de ce evit termenul de „folclor muzical”: este un termen asociat de-a lungul vremii cu vulgarizarea si banalizarea intensa si dureroasa de care a avut parte in timpul regimului comunist si care a avut doua reactii, la fel de nefaste, foarte perceptibile in prezent. Pe de o parte, inmultirea manifestarilor „etno”, cu tot cu canale de televiziune care sa le promoveze, imbalate de kitch; pe de alta parte, respingerea automata a oricarui produs muzical cu eticheta de „folclor” sau „traditional” din partea chiar si a publicului cult sau a muzicienilor profesionisti. Muzica traditionala pastrata cu greu din vremuri arhaice, care incepe deja treptat sa se dezintegreze, sa se transforme sub presiunea „modernitatii”, este inclusa, din pacate, in aceeasi categorie. Ca sa evit truisme de genul „valoare incontestabila”, nu doresc sa subliniez decat ca esenta noastra muzicala aici s-a nascut, in ornamentele doinei, in eterofonie, in vocile ragusite, neslefuite, in exploziile de virtuozitate ale viorii lautarului.

Enescu a fost primul compozitor care a deslusit apropierea cea mai eficienta de esenta acestei muzici in limbajul cult, nu prin inserarea de citate sau armonizari tonale sau modale, ci prin stilizare, prin evitarea formei, a aparentei in favoarea continutului, al ethos-ului. L-au continuat Stroe, Marbe, Niculescu, Olah, Ioachimescu, Balint, poticnindu-se putin in randurile celor mai noi generatii, tentate de mirajul occidental al globalizarii. Tendintele fusion ale prezentului, stimulate pe de o parte prin expansiunea enorma, in ultimii 20 de ani, a „World Music”, dar si a recuperarii trecutului muzical, se impart, fireste, in experimente reusite sau nu. Cautarile Irinei se incadreaza apasat in prima categorie, fiind vorba de explorarea expresivitatii genurilor arhaice prin prisma unui muzician scolit in muzica occidentala culta si avand experienta atat a improvizatiei si a experimentului vocal, cat si a muzicii „scrise”, vechi sau noi.



Nascuta in 1984, la Bucuresti, intr-o familie de muzicieni – Marius Ungureanu (viola, vioara) si Cristina Ungureanu (vioara, prima profesoara) – Irinei i s-a dezvoltat extrem de devreme microbul muzical si, mai ales, cel pentru muzica traditionala romaneasca. La 10 si 12 ani inregistra doua CD-uri, impreuna cu ansamblul fondat de tatal ei, Taraf Transilvania. Apoi, CD-ul “Linu-i lin, Irina & DRUM”, in 2005, impreuna cu duo-ul Marius Ungureanu (viola) si Karel Boeschoten (vioara). Va fonda, la randul ei, doua ansambluri, axate pe aceeasi idee, a fusion-ului experimental intre muzica traditionala romaneasca, fie in starea ei “pura”, a doinirii arhaice, fie trecuta prin filtrul urbanizarii (de exemplul, repertoriul Mariei Tanase) si muzica noua.

Primul dintre acestea, Tafeal (fondat in 2007) este un trio care a vizitat si Romania (ultima data, in cadrul festivalului de muzica noua de la Bucuresti, SIMN). Ta – tantalum, Fe – fier, Al- aluminium, trei elemente metalice a caror fuziune creeaza un compus “stralucitor” si “bun conducator de caldura”. Trei fete (Irina, impreuna cu blockflotista Teresa Hackel si pianista Simone Keller, ambele extrem de active in lumea muzicii noi) si trei lumi sonore, aparent atat de diferite (improvizatie, lucrari de muzica noua si extrase din muzica traditionala) care sunt suprapuse si dizolvate intr-un amestec fascinant si extrem de proaspat.



Un tip similar de fusion, de data aceasta orientat catre lumea free jazz-ului si a folk-ului, este creat de Grünes Blatt (Frunza Verde), la inceput un trio (initiat in 2009 impreuna cu contrabasistul si compozitorul Dominique Girod si chitaristul Urs Vögeli) care s-a transformat treptat intr-un sextet (Mats Spillmann - trompeta, Nina Eleta - vioara, Vera Kappeler – pian). Licaririle transparente, rafinate ale Tafeal-ului capata, in Grünes Blatt, o consistenta incandescenta, senzuala, doua tipuri de catharsis atat pentru faptuitorul de muzica, cat si pentru receptorul/receptacul al acesteia.

Sanzienele sunt niste fapturi extrem de frumoase, zane eterice, luminoase. Daca le vezi dansand sau le auzi cantand, iti pierzi mintile sau graiul.

Dar de ce sa iti fie frica?

Vreti magie gratis?

Macar cand vine un oaspete strain de renume bubuitor poate se umplu salile macar pe jumatate si pe la noi...Mario Caroli (site oficial aici)este un flautist italian nascut in 1974, cu un vraf de premii internationale (a fost numit "tanarul Pagannini al flautului") si invitat pe la toate evenimentele muzicale (in special de muzica contemporana "culta" dar nu numai) din lume. Cei mai importanti compozitori ai momentului ii dedica lucrari, tine din frageda pruncie masterclass-uri prin diverse colturi ale lumii...in fine, ati prins ideea. Minte brici (are si un doctorat in filozofie)si un sunet de flaut halucinant - de la delicatetea aproape imperceptibila la forta barbara.

Puteti sa il vedeti si auziti pe viu si pe GRATIS, duminica 26 aprilie, orele 19:00, in sala "Enescu" a Conservatorului (str.Stirbei Voda 33, pe langa Sala Palatului - etajul 1) cu un program mai "clasic": Enescu, Mendelssohn-Bartholdy, Jolivet, Messiaen - acompaniat de excelenta pianista Verona Maier.

Daca va place, il puteti auzi si in ziua urmatoare (luni, 27 aprilie, orele 19:00), in Aula Palatului Cantacuzino (Muzeul Enescu, Calea Victoriei 141) - posibil tot gratis,nu stiu sigur - de aceasta data cu un program exclusiv de muzica romaneasca "noua" (Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Doina Rotaru, Dan Dediu si Diana Rotaru).

Il puteti auzi pe unul din cei mai talentati flautisti ai lumii PE GRATIS. La noi in batatura. Nu cautand bilete extravagant de scumpe. Nu ascultand "avioanele pe care le fac astia de muzica noua" : duminica, omul canta repertoriu "clasic". Pe gratis. In caz ca veti intreba, "daca e asa bun, de ce nu i s-a facut mai multa reclama", nu stiu ce sa va raspund. Probabil ca nu intra in paradigma "vedetei virtuoze de muzica clasica", pusa sa insire game si arpegii rapide pe stadioane sau patinoare.

Iata programul complet al celor doua concerte:

DUMINICA 26 aprilie - orele 19:00 - Universitatea Nationala de Muzica din Bucuresti

Mario Caroli (flaut) - Verona Maier (pian)

F. Mendelssohn Bartholdy -"Romanzen ohne Worte"(vers. flaut si pian)
M. Blöndal Johansson - "Solitude" pentru flaut solo
G. Enescu - "Cantabile et Presto" pentru flaut si pian

*****

F. Martin - "Ballade" pentru flaut si pian
O. Messiaen - "Le merle noir" pentru flaut si pian
A. Jolivet - "Chant de Linos" pentru flaut si pian

LUNI 27 aprilie - orele 19:00 - Aula Palatului Cantacuzino (Muzeul George Enescu)

Mario Caroli (flaut)

Anatol Vieru - "Dar"
Tiberiu Olah - "Sonata pentru flaut solo"
Doina Rotaru - "Tempio di fumo"
Dan Dediu - "Naufragi"
Diana Rotaru - "Play!" pentru flaut si pian (autoarea la pian)

Romanesc 100 % versus obiectivul alb serie L

Daca va asteptati de la mine sa scriu o cronica normala, va rog sa nu cititi randurile urmatoare.

Am ajuns la concert cu o teribila durere de cap, dupa o zi absolut ingrozitoare, inceputa in forta la ora 5 dimineata.
Insa de cum am intrat in Ateneu am avut senzatia de "acasa" pe care o am de la varsta de 7 ani, cand am pus prima data piciorul acolo . Din pacate, impresia de familiaritate a fost puternic intarita de mana de oameni prezenta in sala.
Cu exceptia unui grup de turisti germani , absolut toata lumea imi era extrem de cunoscuta. Nici nu e greu, lumea muzicala e destul de mica incat sa cunosti cele 40 de persoane prezente in sala....Nu mai comentez aspectul asta, o las pe Diana, insa a fost efectiv JENANT ca asemenea interpreti, cu un asemenea program, ingrozitor de accesibil, sa aiba un public atat de restrans.
Insa nu despre asta vroiam sa va povestesc. Asa ca trecem peste introducere si incepe mica noastra poveste....

A fost odata ca niciodata un recital de muzica romaneasca, in sala Ateneului.
Eu stiam ca la recitaluri te duci sa asculti muzica.
Ei bine, nu, unii se duc sa faca poze.
Si nu orice fel de poze, ci poze profi (a se citi poze cu canon cu live view si obiective seria L....)

La piesa de Enescu fotograful nu a nimerit doar momentele de forta ca sa declanseze.
Absorbita de frumusetea muzicii simteam undeva ca ma deranjeaza un click foarte familiar. Mi-am zis ca e doar imaginatia mea bolnava de fotograf in devenire , asa ca speriata de amploarea pe care a luat-o obsesia mea din ultimii ani am intors repede capul sa vad ce se intampla! N-am vazut nimic, asa ca mi-am vazut mai departe de ascultat muzica. Deodata, iarasi, Click! Am avut inspiratia de a ma uita si un pic mai in fata...da acolo era, el, cu L, cu Canon, in primul rand, cu ditamai tunul. Cu parasolar, fireste!!! Dupa ce mai clickaie de 2 ori se termina piesa, aplaudam, baietii canta minunat, nimic de zis, Diana e la inaltime la datul paginilor si mai are si niste cizme bestiale, poate pe ea o pozeaza...asta e, las ca ies si io din blugi imediat ce mai creste Praslea.
Piesa a doua imi era complet necunoscuta asa ca am dat mai putina importanta fotografului. Dar totusi, atrasa ca un magnet de zona L , observ ca el scoate tunul...si il inlocuieste cu altul..mai...MARE!! Imens, alb.....cu ditamai...parasolarul fireste!! Toate schimbarile se fac in timpul cantatului. Se aud fermoare trase, click de la fixarea obiectivului...si apoi....expresia lui de suprema satisfactie. Nu stiu ce Dumnezeu pozeaza ...clapele de la flaut? Ochelarii lui Ionut? degetele lui Horia?? Face macro la concert?
Povestea se continua si la piesa lui Cornel Taranu, recunosc eu ca la partea a doua a sonatei am urmarit numai fotograful, pentru ca lucrarea se lungea proportional cu epuizarea ideilor....
Dupa primele 3 poze a urmat o pauza, trebuia asezat gongul pentru lucrarea Dianei.
Am incercat sa o atrag pe Diana sa stea in fata langa mine, dar am avut buna inspiratie sa ma las tarata de ea putin mai in spate. Da, inspiratia! Pentru ce eL s-a asezat exact in fata locului unde am stat prima data...probabil ca nu m-as fi putut abtine de la un comentariu rautacios si mi-ar fi stricat toata buna dispozitie cu clickaiturile.

Si piesa Violetei Dinescu si cea a lui Vasile Jianu au fost cantate impecabil, s-a aplaudat, a fost frumos.
Si urmeaza "play", piesa cu gong. Care mi-a placut la fel de mult ca prima data cand am ascultat-o.
Da, Diana e prietena mea, dar criticile ni le spunem extrem de sincer. Noi amandoua credem in proprietatea muzicii de a captiva, de a vraji, de a te transforma...
Lucrarea Dianei a facut asta cu mine, si cu toti cei din sala! A fost cea mai aplaudata lucrare. Si cea mai contemporana dintre toate! Cum stam cu muzica noua de neinteles? spuneti-mi si mie atunci de ce se aplauda minute in sir o piesa noua, pe cand un Vasile Jianu nu capata decat aplauzele necesare pregatirilor interpretilor pentru urmatoarea lucrare?

Dar. Exista un mare dar.
In timp ce ma lasam captivata de sonoritatile imaginate de Diana, apare Ea si se aseaza langa eL. Isi da jos geanta, isi da jos haina. Din geanta...isi scoate si ea aparatul. Mai schimba doua vorbe cu L. Ea strabate evident TOATA sala pentru a ajunge langa eL. Si fotografiaza, la fel de zgomotos.
Sincera sa fiu, mi-a picat fata:)
Noroc ca dupa ce s-a terminat lucrarea Dianei , restul pieselor au fost mult mai lejere. ne-am simtit bine, ne-am distrat, interpretii au cantat absolut minunat, parca imi trecuse si gustul amar cu publicul putin numeros, in fond in spate erau Cristi Lolea, Matei Ioachimescu, Mihai Maniceanu, Claudiu Iacob, adica ai nostri, ai mei .... :)
va las in continuare programul, il mai scriu odata ca sa vedeti cat de lejer a putut sa fie....
* George Enescu – Cantabile și Presto
* Tudor Ciortea – Sonata
* Cornel Țăranu – Sonata
* Violeta Dinescu – Kata
* Vasile Jianu – Preludiu și Rigaudon
* Diana Rotaru – Play!
* Petre Elinescu – Dansul vrăjitoarelor
* Dan Dediu - Șapte notturnissime
* Tiberiu Brediceanu - Suită

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea mea.
Astept si alte povesti ale concertului:)

Romanesc 100 % reloaded

Duo de soc Ion Bogdan Stefanescu (flaut) si Horia Maxim (pian) isi continua ciclul de concerte realizate exclusiv cu muzica romaneasca, mai veche si mai noua. Urmatorul lor concert va avea loc la Filarmonica George Enescu, miercuri 18 martie la ora 19. In program:

* George Enescu – Cantabile și Presto
* Tudor Ciortea – Sonata
* Cornel Țăranu – Sonata
* Violeta Dinescu – Kata
* Vasile Jianu – Preludiu și Rigaudon
* Diana Rotaru – Play!
* Petre Elinescu – Dansul vrăjitoarelor
* Dan Dediu - Șapte notturnissime
* Tiberiu Brediceanu - Suită

Calitatea celor doi interpreti poate nu mai are nevoie de periaj, sunt amandoi muzicieni vituozi, dedicati trup si suflet actului artistic - atat contemporan cat si din epocile trecute. Sper ca programul atat de "neaos" sa nu creeze disconfort unor posibili auditori interesati sa ii auda pe cei doi. Daca noi nu ne cunoastem muzicile, atunci ce pretentie sa avem de la case mai mari? Hai la concert, neamule!

Prin Codrul lu' Tafeal

(foto: Simone Keller, Teresa Hackel, Irina Ungureanu - Trio Tafeal)

Murmurul din sala se stinge treptat si spectatorii intra in starea semi-pasiva de auditor politicos. In fata lor, trei fete firave, cu un aer boticellian, putin timide, putin emotionate, se pregatesc sa cante. Este un concert de muzica contemporana, intr-o sala cu un aer underground din Basel. Un concert al ansamblului Tafeal.

.....


Putin peste o ora mai tarziu, aerul din incapere s-a schimbat. Figurile oamenilor sunt schimbate. Nu mai destinse, nu mai vesele, mai…altfel. Sunt fetele unor oameni care au asistat la un act de magie. Fetele unor oameni care au simtit o muzica. Fetele unor oameni care au participat la un fapt artistic.

Trio Tafeal (Irina Ungureanu, voce, Teresa Hackel, flaut dulce, Simone Keller, pian) si-a inceput existenta acum abia doi ani de zile, la Sibiu (pe atunci, capitala europeana culturala, prinsa in programe artistice). De atunci, cele trei muziciene canta regulat in Elvetia (si nu numai); vor canta si in cadrul festivalului de muzica noua din Bucuresti, in luna mai a acestui an (“Saptamana Muzicii Noi, 2009”). Am avut ocazia sa la ascult in cateva randuri, o data la debutul lor sibian, de doua ori in Elvetia si de mai multe ori prin intermediul inregistrarilor.

Membrele ansamblului sunt artiste de exceptie, in ciuda varstei lor. Irina Ungureanu, deja o prezenta cunoscuta si in spatiul romanesc, este nascuta in 1984 la Bucuresti, insa traieste si s-a format ca soprana la Zurich. Nu este numai o specialista a repertoriului "clasic", ci si in domeniul improvizatiei, a muzicii traditionale romanesti, a teatrului muzical si, in general, in orice ii atrage atentia, mereu "ciulita". Teresa Hackel, nascuta in 1981 in Berlin, preda in prezent atat Blockflöte ("flautul dulce", de lemn, vertical) cat si improvizatie libera la Conservatorul din Berna. Simone Keller (1980) este o pianista extrem de activa in spatiul elvetian, membra a multor ansambluri specializate pe muzica noua.

Mi se pare chiar banal sa pomenesc despre neasteptata coeziune, organicitate a atat de tanarului ansamblu, despre modul atat de natural in care interpretele se simt una pe alta, se completeaza, dialogheaza si isi fuzioneaza timbrurile pe scena - in ciuda tracului. Pentru ca ce este in primul rand evident este ca oamenii astia canta cum respira, simt o nevoie aproape patologica sa se exprime prin muzica si in muzica, acesta fiind si motivul pentru care impactul asupra celor din sala este atat de mare. Irina rataceste pe scena ca un elf desprins dintr-o poveste straveche, intr-un zbucium aerat continuu, intr-o continua transformare, intr-o continua cautare vocala, de la cristalinul belcanto la emisii guturale, de la delicatete la voluptate, de la sunet la zgomot, de la cant la respiratie intretaiata. Are o prezenta scenica aproape socant de vie si de expresiva; la fel de zguduitoare este expresivitatea vocii. Teresa, o virtuoza a flautului dulce, canta ca un acrobat pe sarma - de altfel, majoritatea timpului pe scena este petrecut intr-un picior: atat de fragil este echilibrul sunetului, insa atata de hotarat in maini potrivite. Daca majoritatea dintre noi isi inchipuie flautul dulce potrivit numai rafinamentelor cu parfum de epoca, nu au auzit intreaga paleta timbrala de care acest instrument, aparent atat de delicat, este capabil. Simone scormoneste ca un vrajitor agil atat in maruntaiele metalice ale pianului cat si pe clape, dand dovada de o maturitate artistica dublata de un entuziasm al descoperitorului de sonoritati.

Tafeal isi construieste concertele ca pe niste povesti in trei acte. la fel a fost si acest ultim concert la care am asistat la Basel; Codrul lu' Tafeal este un spatiu atemporal, miraculos, in care coexista cu naturalete lumi sonore atat de diferite incat nu ai putea crede ca se pot topi una intr-alta cu o asemenea usurinta: spatiul muzicii noi, "contemporane" (lucrari dedicate ansamblului si slefuite constiincios impreuna cu compozitorii*) este unificat de un liant inedit: improvizatie libera si/pe muzica traditionala romaneasca - doine, cantece de dor, a caror bruta puritate este subliniata de re-interpretarea lor intr-un context estetic "nou" si original.

Intr-o mult prea putin originala si inspirata concluzie, tin sa mentionez ca exista trei feluri de interpreti (muzicali) pe lumea asta: interpreti prosti care isi dau sau nu isi dau silinta sa se autodepaseasca, insa in zadar, interpreti buni care canta "ca la carte", la fel de corect cum si-ar indeplini munca la un serviciu si interpreti buni care fac arta. Care schimba putin lumea prin placerea si prospetimea cu care canta. Trio Tafeal face parte din ultima categorie

*Iata programul concertului:
Actul I: Daniel Fueter, "Echo auf ein Gedicht von Marin Sorescu" (pentru trio) - "Pe vale tato" - improvizatie - Bartok, din "Dorfszenen" pentru voce si pian
Actul al II-lea: Improvizatie - Max E. Keller, "Verschmelzungen" (pentru Blockflote si pian) - "Geaba-i luna lumina
Actul al III-lea: "Mandra floare-i norocul" - Beat Gysin, "Am legat" (pentru trio si medii electronice) - ca si prima lucrare, pe poezia "Am legat" de Marin Sorescu.

Olah la Conservator

In aceasta seara a avut loc un concert asteptat cam tot anul trecut la UNMB. In 2008 s-au implinit 80 de ani de la nasterea lui Tiberiu Olah, iar concertul aniversar programat pentru toamna trecuta s-a concretizat abia ieri, 25 februarie. O zi cam friguroasa, racoarea de afara fiind simtita pe deplin si in sala Enescu, unde aerul conditionat functioneaza dupa niste obscure legi interne , asemanatoare cu cele ale compozitiilor contemporane:)
Iata care a fost programul cantat (caci da, chiar s-a cantat in seara asta, nu s-a mimat.... doar publicul a mimat prezenta, din pacate :( )

1. Sonata pentru clarinet - Constantin Urziceanu.
2.Sonatina pentru vioara si pian - Diana Mos , Adriana Maier.
3. Sonata pentru flaut solo - Ionut Bogdan Stefanescu
4 .Incontri spaziali pentru percutie si banda, prima auditie mondiala - Alexandru Matei
5. Invocatii , pentru clarinet, trio de coarde si pian - Constantin Urziceanu, Diana Mos, Mihai Movileanu, Bogdan Popa si Mihai Maniceanu, dirijati de Alexandru Solonaru.

As putea spune ca a fost un program excelent ales, iar pentru cei care nu cunosc muzica lui Olah, aproape didactic alcatuit, pentru ca a cuprins lucrari din diferite perioade de creatie si in care se abordeaza mai multe probleme de compozitie ce l-au preocupat pe Olah in timpul vietii sale.

Din punct de vedere cronologic, Sonatina pentru vioara si pian este prima pe lista, fiind scrisa in timpul studiilor la Moscova. Chiar daca influentele bartokiene se simt la nivelul limbajului muzical, finetea olahiana se intrevede inca din primele acorduri, prin acuratetea orchestratiei si prin ingeniozitatea timbrala.E o lucrare care cucereste atat prin naturalete, cat si prin inovatie. Un mic exemplu: in partea 1 repriza formei de sonata nu este adusa ca atare, ci "dinamizata", timpul este accelerat pentru a sublinia ideea de dezvoltare continua, idee ce sta sub semnul beethovenian si careia Olah i-a ramas credincios toata viata.
Violonista Diana Mos si pianista Adriana Maier au redat cu o cuceritoare delicatete nu numai partea a doua a sonatinei, (prefrata mea :) ) ci intreaga lucrare . Ne-ati placut, mai vrem!

Despre Sonata pentru clarinet solo se pot scrie volume intregi! Si s-au si scris. Am sa incerc sa sintetizez: poarta subtitlul de "Maiastra" pentru ca face parte din ciclul Brancusi, alaturi de Coloana Infinitului, Spatiu si ritm, Poarta sarutului si Masa tacerii. Aceste lucrari au fost scrise intre anii 1962 (Sonata) si 1967 (Masa tacerii).
Asadar, este vorba despre o lucrare venerabila, in varsta de 47 de ani. Insa constructia sa monumentala, chiar daca (paradoxal) trasata doar din varful penitei, o face sa reziste cu brio trecerii anilor, si parca devine mai savuroasa pe masura ca inainteaza in varsta.
Ce are deosebit aceasta Sonata? Mai precis, cum devine ea definitorie pentru stilul Olahian?

• Forma sa este departe de a fi clasica, ci se inscrie in traseul dezvoltarii continue mai devreme mentionat. Totul este devenire...
• Se instituie binomul scurt - lung (efemeride-pedala) care il va insoti pe compozitor in lucrarile sale ulterioare, mai ales in simfonii.
• fara a folosi ca efecte specifice clarinetului mai mult decat frulatto si slaptongue, lucrarea abunda de varietate timbrala
  
• fugato-ul din dezvoltarea sonatei , desfasurat in toate registrele clarinetului si uzand de diferite timbruri pentru a separa ideile, este cel ce in viitor va constitui suprapunerile de pentatonii atat de iubite de Olah, si in plus de asta, este samburele jocului cu suprapunerile de timpuri , care culmineaza in creatia compozitorului cu Sonata pentru vioara si banda magnetica.

Toate acestea si inca multe altele contribuie la o lucrare ce are forta unei ghilotine, fiecare sunet derivand firesc din inlantuirile precedente, si mai ales, fiecare sunet fiind subordonat sentimentului care a generat lucrarea, zborul, Inaltarea.

Constantin Urziceanu a debutat in aceasta seara cu Sonata pentru clarinet solo, dar dificultatea partiturii nu i-a incatusat nici sensibilitatea, nici forta. El se inscrie astfel pe lista clarinetistilor romani prieteni ai muzicii contemporane, avand cu totii ca mentor spiritual pe Aurelian Octav Popa, cel pentru care a fost inital compusa Sonata.

Sonata pentru flaut solo, compusa in 1978, este deja in lista de lucrari impuse la mai multe concursuri de flaut. De ce oare? Raspunsul meu personal este urmatorul: este o lucrare pur si si simplu frumoasa, dificila tehnic, dificila dpdv al intelegerii ideilor muzicale, dar totodata nesufocata de efecte care mai de care mai neobisnuite, ci integrate, acolo unde apar, in logica instrinseca a piesei. Aceasta face posibila utilizarea fanteziei interpretului pentru a reda caracteristicile lucrarii.

Ionut Bogdan Stefanescu este un vrajitor al flautului, iar in acest context a tinut sa ne smulga neaparat o lacrima, povestindu-ne aventura anului 1 de Conservator...pe cand lucra la aceasta sonata intr-o clasa de studiu de la etajul 4, a intrat nimeni altul decat Olah in persoana care i-a dezvaluit hatru si sugestiv tainele piesei.Da, imi amintesc si eu de Olah asa cum l-a povestit Ionut. Parca-l si vad, micut , in costumul ce parea sa aiba mai multe buzunare decat orice alt costum de pe planeta, si imitand din voce toate sonoritatile flautului. Care in cazul Sonatei...nu-s putine: de la forte incisiv in acut, la melismele din registrul mediu, la pizzicate si staccato, la jocuri polifonice si sugestii melodice ce culmineaza cu introducerea vocii alaturi de suflatul propriu zis in instrument.
Ne-a minunat si ne-a incantat Ionut, si ii multumim.

Incontri spaziali a fost pentru toata lumea o surpriza. Lucrarea pentru vibrafon, marimba si glockenspiel este suprapusa cu ea insasi pe banda (a explicat Diana ce inseamna aceasta banda...e de fapt acuma banalul CD) , iar astfel se obtin chiar pana la 9 voci, dupa cum declara autorul intr-un interviu acordat Laurei Manolache. Desi suntem preveniti, nu ne-am asteptat la atat de mult diatonism si melodicitate. Pentatoniile poarta toata responsabilitatea. Trebuie sa marturisesc, la un moment dat am simtit ca mi-ajunge.
Daca la inceput am simtit ca piesa apartine liricului Olah, si m-am bucurat nespus de eterofonia diafana dintre banda si percutie live, spre doua treimi ale lucrarii am inceput sa obosesc. Tot dinamizarea temporala a salvat lucrarea, caci finalul s-a sublimat treptat , s-a pulverizat tot ceea ce se"castigase" in etapa mediana si lumile s-au reunit intr-un spatiu uniform.
Alexandru Matei este protoptipul artistului daruit neconditionat....merita o postare speciala pentru cat de mult inseamna el in lumea muzicala romaneasca. Si mai mult decat atat, gaseste o vorba buna oricat de ocupat ar fi, iar Olah l-a iubit extrem de mult. Si se vede.

Ultima lucrare din concert a fost Invocatii 1, o lucrare atat de frumoasa incat o explicatie analitica mi-ar parea acum meschina.... Interpretarea ansamblului condus de Alexandru Solonaru a emotionat si a placut in egala masura, iar tanarul dirijor confirma inca odata afinitatea sa cu muzica contemporana.
Un singur lucru as vrea sa mentionez, jocul cu sunetul. In afara de dualitatea sunet temperat-sunet netemperat, rezultata din ingenioasa introducere a fluierelor in orchestratie, ceea ce frapeaza la aceasta lucrare este chiar lupta cu timpul prin intermediul sunetului. Se simte aproape dureros cum sunetul in stare pura apartine acelui timp etern, imuabil, iar insertiile de sunete- valori aproximative din miezul lucrarii acelui timp newtonian, care trebuie invins cu orice pret....

Si pe care Olah il domina cu seninatate, cu har, cu bunatate.

Niculescu la Ateneu

Joi 12 / Vineri 13 Februarie, ora 19, in Sala Mare a Ateneului:

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “GEORGE ENESCU”
Dirijor: Nicolae Moldoveanu
Solistă: Naoko Anzai

Program

Ştefan Niculescu – Cantos
Solist: Daniel Kientzy
Richard Strauss – Suita din “Cavalerul Rozelor”
Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră

***

O scurta cronica a concertului de joi seara. Ma voi referi exclusiv la “Cantos”, pentru ca numai aceasta lucrare intra in "tematica" blogului. De altfel, structura concertului a fost extrem de bizara: o lucrare "contemporana" (scrisa in 1984) extrem de sobra, chiar hieratica, intercalata intre doua limbaje romantice - Rachmaninov si Richard Strauss? Ciudata alaturare, care a creat niste discrepante de perceptie. Este laudabila intentia Ateneului de a programa "Cantos" la un an de la disparitia compozitorului, insa ar fi meritat sa fie introdusa intr-un context mai potrivit, nu doar unde era un loc liber in program.

A treia simfonie de Stefan Niculescu este una concertanta cu trei variante, solistul putand fi saxofon (prima auditie, Daniel Kientzy in 1984) sau clarinet (prima auditie, Aurelian Octav Popa in 1986). O a treia varianta propune nu un singur solist, ci un grup solistic (oboi, corn englez si 3 clarinete).

Lucrarea contine cateva idei caracteristici creatiei de maturitate a compozitorului. In primul rand, melodia (de unde si titlul lucrarii, “cant”). In ciuda preconceptiei generale, ca “muzica noua nu are melodie” (preconceptie datorata unei greseli de definitie: “melodie” nu inseamna neaparat “linie usor de retinut si fredonabila”, ci o succesiune coerenta de sunete, purtatoare de sens), Niculescu a fost, mai ales in ultima sa perioada de creatie, foarte interesat in a explora posibilitatile melodice ale muzicii. In cazul lucrarii de fata, de exemplu, melodia este prezentata atat singura (“doina” serpuitoare a saxofonului) cat si in eterofonie (suprapusa cu ea insasi in diferite variante). Melodica deriva din muzica bizantina precum si din muzica traditionala romaneasca, prin traseul sinuos si micile distorsiuni ornamentale si ne-temperate. Eterofonia este nu numai o trasatura constanta a muzicii lui Niculescu, compozitorul a fost si un teoretician extrem de important care a explorat acest tip de discurs, creind si forme muzicale specifice. La fel de constanta este si inspiratia din muzica bizantina, Niculescu fiind un creator extrem de interesat de dimensiunea sacra - si, in special de cea ortodoxa - a artei. Tot din muzica bizantina vine si ideea isonului – un sunet-pedala ce sustine ca un soclu transformarile muzicii.

(Re)audiind lucrarea in concert, mi-am reamintit trasatura de baza ale muzicii niculesciene: claritatea aproape geometrica atat a discursului muzical, cat si a orchestratiei, a combinatiilor instrumentale. Niculescu lucreaza cu blocuri sonore, fie ele acorduri impunatoare, fie zone clare care pastreaza acelasi tip de structura. Aceste blocuri sunt alternate, construindu-se din ele arhitectura piesei. Chiar fara partitura, se pot identifica “la repezeala” sectiunile piesei. Intr-o prima structura, lamento-ul distorsionat cu iz de “folclor imaginar” a solistului serpuieste peste blocurile geometrice si hieratice ale orchestrei. O a doua structura suprapune tipetele dureroase, spatializate (prin folosirea intervalelor mari) ale solistlui peste o tesatura cu sugestii de colind a orchestrei. O a treia structura incepe cu o cadenza a saxofonului impreuna cu un grup de 3 flaute (flautele sunt asezate, neconventional, in mijlocul scenei): acest grup canta destul de liber, eterofonic (flautele sunt ecoul saxofonului) peste un ison al orchestrei. Incepe o acumulare de planuri, intreaga orchestra este implicata treptat in marele crescendo pana la explozia dramatica ce alterneaza blocuri de tutti in nuanta foarte mare cu ecouri in piano. Percutiile (diverse membrane) devin din ce in ce mai barbare. Ultima sectiune creeaza o ruptura violenta, finalul fiind extrem de liric si modal (preferandu-se secunda marita): “doina” saxofonului se stinge impreuna cu percutii cristaline (clopote si vibrafoane). Saxofonul are un timbru perfect pentru intentia compozitorului, de a crea o tanguire foarte apropiata de vocea umana insa si destul de dura, de bruta, de coroziva din punct de vedere timbral pentru a sugera arhaitatea lamentarii - apropiind-o de tipurile de emisie vocala din muzicile traditionale.

Iata ce a spus insusi compozitorul despre lucrare, intr-o carte mai veche: “Forma rezulta din evolutia sau schimbarea ideilor muzicale. Astfel, structurile fie ca se tranforma imperceptibil – adica lent si continuu – una in cealalta imediat urmatoare, fie admit, pe alocuri, ruptura discursului. In ciuda neincetatelor modificari, aceste modulatii conserva totusi identitatea ideilor, de unde coincidenta paradoxala dintre miscare si imobilitate, ce caracterizeaza Simfonia a III-a”.

Din pacate, dirijorul si, implicit, orchestra, nu a convins; se “vede” foarte clar cand cineva pricepe ceea ce canta si cand nu, iar aceasta apatie s-a transmis si in randurile publicului. Simfonia a avut, totusi, succes, in ciuda chicotelilor din sala. Am remarcat cu stupoare vreo doua persoane care au parasit sala exact cand muzica a devenit foarte diatonica, cantabila, “accesibila” – ma asteptam sa o faca in momentele mai tensionale. Din pacate, “filarmonistii” inca mai refuza sa accepte si altceva decat hiturile cantate si ras-cantate.

Solistul, saxofonistul francez Daniel Kientzy – care a iscat hilaritate in sala cand a aparut, o farama de om, cu vreo 4, 5 saxofoane mai mari decat el in spinare pe scena – ar merita o postare speciala. Este un mare iubitor de muzica romaneasca noua, i s-au scris zeci de concerte pana acum si le-a cantat pe unde a putut prin lume. Este invitat permanent, prectic, al festivalului anual de muzica noua din luna mai (Saptamana Muzicii Noi). Celebritatea internationala si-a castigat-o atat prin profesionalism (a scris si un tratat foarte important in care isi “diseca” saxofonul – cu toata familia sa, de la contrabas la sopranino) cat si prin pasiunea aproape patologica cu care canta pe scena. Este o forta formidabila a naturii, si speram sa il mai auzim multi ani de acum inainte (din pacate, se apropie de 60 de ani).

"Violoncelissimo" la Ateneu

Azi, marţi 3 Februarie, ora 19, Sala Mica a Ateneului Roman, va avea loc un recital cameral facand parte din "Stagiunea de Marti Seara". Este vorba de ansamblul de violoncele al cunoscutului Marin Cazacu, un excelent interpret si un excelent profesor. El va canta, impreuna cu studentii sai si fostii discipoli (Răzvan Suma, Mădălina Tudose, Octavian Lup, Mircea Marian, Radu Sinaci, Ella Bokor, Diana Popescu, Darius Tereu, Cristian Munteanu, Alexandra Potângă) muzica romaneasca pentru 4 si 8 violoncele. Lucrarile sunt semnate de compozitori cunoscuti, majoritatea din "vechea garda": Carmen Petra Basacopol, Dumitru Capoianu, Vasile Timiș, Doina Rotaru, Cornelia Tăutu, Liviu Dănceanu și Dan Dediu. Marin Cazacu va si prezenta concertul.

Ansamblurile omogene de instrumente nu pot trezi decat interes, mai ales ca nu sunt multe la numar la noi in tara. Pe afara mai exista diverse orchestre de acest tip (de flaute, de piane, de violoncele etc) care pun niste probleme componistice si perceptive deloc comune. Cum te descurci cu o "orga"("orgie"? ) de violoncele si cum o asculti?

Promitem ca revenim si cu o cronica.

Pentru mai multe informatii: http://fge.org.ro/2008/stagiunea-de-marti-seara-3-februarie-2008/

***

Concertul a trecut, iata cronica promisa (Sabina s-a sustras de la datorie, fiind cu liota de copii la Busteni).

Atmosfera a fost foarte incinsa. La propriu. O caldura insuportabila in Sala Mica a Ateneului, plina ochi (iata ca se poate! sala plina ochi la un concert de muzica romaneasca, contemporana, camerala -Triple X al sustragerii publicului, in cazuri obisnuite). Sala este numita in mod neoficial, "La sobolani", banuiesc ca sobolanii au facut sauna in conditiile acelea.

Paradoxal, caldura nu s-a perceput neaparat si in evenimentul propriu-zis. Senzatia a fost de "masina a timpului": in salonasul vernil de tip "inceput de secol XX" a avut loc un concert cameral, cantat bine, cu muzici OK, nimic de reprosat - deci, fata de majoritatea concertelor axate pe muzica contemporana, Mult peste nivel. Insa, la fel ca lampa-felinar de tip IKEA plasata, in mod dubios, pe scena (?!), muzica mi-a indus o bizara senzatie de anacronism. Limbajul a fost, in proportie de 90%, de tip neoclasic "cuminte". Daca violoncelul are o paleta imensa de culori, de la delicatetea onirica la forta violenta, in seara aceasta s-a comportat ca un gentleman educat perfect (ca si gazda simpatica a evenimentului), mentinandu-si tonurile expresive in zona "nici prea-prea, nici foarte-foarte". Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu am nimic impotriva curentelor "neo-" (mai ales ca, in aces concert, lucrarile au fost, majoritatea, bine alese), insa poate am ceva cu construirea unui program de "muzica noua" (?) aproape exclusiv pe acest filon stilistic. As fi preferat, poate, o alternare mai "socanta" de stiluri, mai ales ca durata de 90 de minute combinata cu caldura din sala a creat fosnete din ce in ce mai pronuntate in sala. Poate si dramaturgia concertului ar fi beneficiat de "rupturi" mai pronuntate intre ethosul pieselor, poate si interpretarea muzicienilor (in mare parte, studenti UNMB la clasa de violoncel a profesorului extrem de apreciat Marin Cazacu).

Pe scurt, iata ipostazele violoncelului:

Carmen Petra Basacopol, "Fantezie" pentru cvartet de violoncele: o piesa scurta, muzicala, "simtita", cum sunt in general lucrarile venerabilei doamne, poate ar fi avut nevoie de un climax mai pronuntat, avand o evolutie expresiva destul de lineara. Un violoncel zambitor si cuminte.

Vasile Timis, "Allegro de concert" pentru 5 violoncele - un perpetuum mobile izoritmic, rupt din cand in cand de insertii de "dans" quasi-grotesc sau in fuggato-uri (imitatii polifonice): o piesa vie si eficienta, ar fi necesitat poate o implicare mai mare din partea interpretilor. Un solo al cameramanului (concertul a fost filmat) care a mormait distinct in casca pe un pianissimo delicat, si un final-soc, pe un acord major consonant. Un violoncel animat.

Dumitru Capoianu, "Passacaglia si fughetta " pentru cvartet de violoncele (am remarcat o preferinta a tuturor compozitorilor din aceasta seara pt forma de passacaglie - este vorba de o tema cu variatiuni continua, provenita din Baroc). O lucrare serioasa, austera, un violoncel solemn, usor rigid in expresie.

Dan Dediu, "Flamura" (?!) din nou, pentru cvartet de violoncele. Pana acum cel mai tanar compozitor (de fapt, cel mai tanar din tot concertul) insa, surpriza, limbajul ales este tot cel neoclasic. E adevarat, discursul muzical coteste des, conform energiei ludice a compozitorului, este fragmentat, apart insertii aproape absurde de glissando-uri descendente sau de emisii nonconventionale (cantat pe calus, obtinandu-se un "fosnet"). In limbajul mozaicat, un citat evident si surprinzator: letmotivul filmului "The Red Violin". Un violoncel mai ticnit, mai curajos, insa ramanand, totusi, la "sectia de cuminti". O piesa solida, scrisa cu umor si profesionalism.

Doina Rotaru, "Umbre III" pentru violoncel solo (Marin Cazacu) si banda (OK, fac o paranteza: "banda" = sunete electro-acustice procesate si imprimate pe un CD, termenul a ramas inca "in uz" de pe vremea benzilor magnetice. Si in engleza se mai foloseste "X and tape", desi a fost inlocuit cu "X and electronics" de cativa ani buni). Bine aleasa in dramaturgia concertului aceasta rafinata piesa solo, care ne-a aratat o fata mai "contemporana" a violoncelului, sticlos, delicat apoi dramatic si incrancenat, prins in lupta dintre lumina si umbra. Pacat ca banda nu s-a prea auzit...deloc....din cauza proastei sonorizari. Dar de asta avem imaginatie, nu?

Cornelia Tautu, "Da capo" (it., "de la inceput" - e de fapt un termen muzical foarte cunoscut, care inseamna reluarea identica a unei bucati muzicale de la inceput pana la un anumit semn pe partitura). Din nou cvartet de violoncele, din nou expresie neo-clasica modala, o lucrare cu iz de muzica de film, in trei parti: "Elegiaco", "Animando" si "Semplice", cantate fara intrerupere. Un violoncel curat, usor pentatonic (scara "chinezeasca").

Liviu Danceanu, "Verba volant" op. 105 (da, unii oameni sunt nebuni si scriu piese cu sutele :) este si cazul lui Dan Dediu, de altfel). Din nou cvartet de violoncele. Lucrarea a incheiat in mod foarte interesant concertul, nu numai pt ca a "destins" atmosfera (prn interjectiile verbale in engleza a domnului Cazacu), ci pentru ca, spre deosebire de unele din piesele anterioare, care au ales o panta retro, aceasta piesa este compusa aproape exclusiv din citate din lucrari cunoscute, din epoci si, implicit, stiluri, diferite. Din nou deconstructie stilistica postmoderna, ca in "Flamura" anterioara, de aceasta data "mai evident" facuta. Un violoncel sagalnic, cu un zambet cinic in coltul gurii.

Despre "Violoncelissimo", numai de bine. Un ansamblu bine sudat, coerent si implicat, in ciuda unor discrepante usoare, nu mari, intre tinerii studenti si muzicienii mai experimentati; aici, pe langa excelentul Cazacu trebuie mentionati si mai tinerii Razvan Suma, Bogdan Popa sau Madalina Tudose, care au iesit in evidenta din ansamblu. Ceea ce este foarte important, este ca oamenii astia canta cu placere. Efectiv (vorba veche a Alessandrei Stoicescu). Si initiativa lui Marin Cazacu, de a spune cateva inainte de fiecare piesa, despre muzica si autorul ei, nu poate sa fie decat laudabila si benefica netezirii dintre spectatorul pasiv (si transpirat, in cazul nostru) si muzicianul de pe scena.

Ar mai trebui mentionat faptul ca au fost multe "premiere" in acest concert. Piesa lui Dan Dediu a fost o prima auditie absoluta, iar in rest, cu exceptia pieselor Doinei Rotaru si a lui Liviu Danceanu, toate lucrarile au fost prime auditii romanesti.

La mai multe concerte, "Violoncelissimo" (urmatorul este chiar martea viitoare). La mai multe si mai dese. Cheia marilor succese. Sper ca in concertele viitoare sa se implice si compozitori din generatiile mai tinere: un exercitiu de a scrie pentru un multi-instrument nu poate da nastere decat unor muzici interesante.