Se afișează postările cu eticheta Dediu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dediu. Afișați toate postările

marți, 29 octombrie 2013

Minicronică Policronă sau “Cum mi-am îmblânzit dragonul”

Dragonii sonori sunt ceva mai greu de imblanzit

Cupola hipnotică a Ateneului a găzduit în seara aceasta (29 octombrie 2013) un concert inedit care a reuşit să fie un adevărat spectacol, deşi implicaţi au fost numai trei oameni. Diana Moş (vioară), Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu (pian) au suplinit cu brio o orchestră cu o paletă impresionantă de culori. Meritul a fost, fireşte, şi al muzicilor alese – doi poli opuşi din punct de vedere temporal şi estetic…sau nu?



Claude Debussy (1862-1918), de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 150 ani, a smuls muzica din patima carnală a romanticilor şi a pictat cu ea pe nori acuarele sonore delicate care au fost asociate, spre neplăcerea compozitorului, curentului impresionist şi care sunt privite de ochii uşor sarcastici ai “teluricilor” drept “coloristică muzicală”. În realitate, Debussy a contribuit enorm la declanşarea epocii moderne - e drept, nu cu incisivitatea violentă a Şcolii celei de-a Doua Vieneze, care renunţa complet la tonalitate, consonanţă şi la celelalte paradigme asociate tradiţiei occidentale, ci cu fineţea şi subtilitatea tipic franceză, operând însă la parametrii esenţiali ai muzicii: nu mai vorbim de timpul vectorial, teleologic, direcţional, ci de timpul circular,  contemplativ al Orientului; nu mai vorbim de dezvoltarea beethoveniană, dinamitări narative ale materialului iniţial în continuă tranformare, ci de expunere de personaje sonore ce plutesc într-o magma acvatică de anti-reguli armonice; nu mai avem masivitate orchestrală, impunătoarele vestigii ale romantismului târziu sunt opuse unor ţesături extrem de fine şi rafinate, un tip de orchestraţie extrem de recognoscibil. Formele ies din lăcaşul strict şi îşi croiesc propria personalitate. Fluiditatea extremă a muzicii lui Debussy maschează faptul că multe din structurile sale se bazează pe colaj de obiecte sonore. O mai mare limpezime structurală au avut cele două lucrări din seara aceasta, minunata sonată pentru vioară şi pian (unde carnalitatea inerentă a timbrului de vioară a conferit un oarecare punct de gravitaţie imponderabilităţii pianului) şi cele “6 Epigrafe Antice” pentru pian la 4 mâini.



Dan Dediu (n. 1967) se situează la un pol expresiv antagonic fluidităţii transparente debussiste: ne aflăm pe tărâmul fracturărilor structurale, al gestualităţii pregnante, al iureşului de idei sonore care se întrec frenetic, se dinamitează, virusează şi înghit reciproc, al unui sarcasm când şăgalnic, când visceral. Dacă Debussy este un muzician al apei, Dediu este un muzician al labirintului mental, de o imprevizibilitate borgesiană. De altfel multe din sursele inspiraţiei sale se găsesc în hăţişul scrierilor unui Borges sau Marquez. La Debussy ieşim din timp, la Dediu intrăm adânc în măruntaiele lui, îl disecăm, îl electrocutăm, îl spargem în cioburi şi îl reordonăm. Lucrul cu personajele este mult mai evident ca la Debussy, acestea fiind decupate extrem de evident din punct de vedere al materialului sonor, al tipului de emisie, al caracterului. Au avut în această seară măşti de creaturi fabuloase (dragoni, grifoni, mandragore în “Bestiarul mitologic” pentru vioară şi pian), au fost idilice sau energetice (“Idile şi Guerrille” pentru pian la patru mâini), triste sau motorice, în stare lichidă sau condensată, într-o continuă succesiune de şocuri la nivel structural şi al afectului.



Interpretarea a fost de zile mari. Dianei Moş, deşi are o prezenţă eterică de elf, îi şade mai bine în veşmânt de dragoniţă, nu pentru că nu ar fi fost impecabilă în Debussy, dar pentru ca are un tip de virtuozitate cameleonică extrem de potrivită pentru muzica contemporană (poate mai ales pentru cea a lui Dan Dediu) şi se vede că îi face foarte mare plăcere să se dăruiască în fiecare gest al arcuşului. Un interpret absolut fabulos care ar merita o prezenţă mult mai consistentă pe scenele importante din România. Valentina Sandu-Dediu (care a asortat nuanţelor orientale ale limbajului debussist un foarte frumos kimono contemporan) şi Dan Dediu au impresionat, la rândul lor, prin inteligenţa interpretării, prin rafinamentul tuşeului şi agilitatea pe clape (sau, în cazul domnului Dediu, şi în afara clapelor – prin tot felul de percuţii cu mâinile), fără artificii unde nu trebuia, cu mari subtilităţi acolo unde trebuia.

Cu scuzele de rigoare pentru calitatea fotografiilor (realizate cu un not-so-smartphone), iată şi două linkuri mai vechi pescuite de pe internet pentru cei care nu au reuşit să ajungă la concert. Care, să sperăm, va fi reluat!







miercuri, 11 aprilie 2012

Portret de compozitor: Dan Dediu

Saptamana aceasta a inceput cu Dan Dediu si nici ca putea incepe mai bine. Unul din cele mai vizibile si active pesonaje ale lumii culturale romanesti, Dan Dediu a fost omagiat de catre ansamblul APERTO in seara zilei de marti, 10 aprilie 2012, printr-un concert-portret gazduit de Muzeul National “George Enescu” in micul dar rafinatul Salon de Muzica. Printr-o coincidenta, cu o zi inainte tocmai fusesem pusa in situatia de a incerca sa ii sintetizez creatia in fata studentilor, lucru care mi-a pus la grea incercare capacitatea de condensare si schematizare, datorita timpului restrans. Norocul meu ca aceasta capacitate exista si a fost dobandita taman de la dumnealui, care mi-a fost (spre marea mea bucurie) profesor. Iata deci, o schita stangace de portret a compozitorului si omului Dan Dediu cu ajutorul unor cuvinte-cheie: 


Versatilitate: Pe de o parte, muzica lui Dan Dediu este un colaj frenetic de imagini sonore extrem de puternice, de pregnante, fiecare cu un mecanism propriu de structurare si cu un alt tip de expresie, imagini juxtapuse sau suprapuse cateodata ajungandu-se la o hiperdensitate halucinanta, alta data la o simplitate surprinzator de eficienta. Acest colaj, de multe ori frizand suprarealismul, este de fapt o expresie a spontaneitatii gandului muzical. Pe de alta parte, conexiunea cu “postmodernismul” (in masura in care il putem defini) este extrem de vizibila prin multitudinea diferitelor comentarii la diferite stiluri si epoci, distorsionarea sau dezvoltarea de citate celebre. Iata o dovada a faptului ca nu trebuie neaparat sa iti propui sa ai un anumit stil – este de ajuns 1. sa ai talent, 2. sa fii sincer in momentul in care scrii muzica, si stilul se construieste de la sine. Caci stilul Dan Dediu nu este numai extrem de recognosibil, ba chiar il “mirosim” si in lucrarile studentilor si fostilor sai studenti (aici ma alatur si eu) – si ce dovada mai mare a pregnantei unui stil decat forta sa de influenta? Versatilitatea insa nu se rezuma la muzica, ci se extinde si la intreaga personalitate a omului Dan Dediu, care nu este numai compozitor, ci si profesor, pianist excelent (la fel ca si sotia sa, muzicologul Valentina Sandu-Dediu), rector al UNMB, director de ansamblu, director de festival, realizator de emisiuni TV, scriitor (va recomand cu cea mai mare caldura volumul sau “Radicalizare si Guerrilla”) si, nu in ultimul rand, tata. Se preconizeaza o viitoare dinastie Dediu. 



“Stie-Tot”: Dan Dediu este exact tipul de om pe care daca il intrebi daca s-ar putea face o conexiune intre structurile ritmice ale piciorului stang din muzica de dans a unui trib obscur din Africa Centrala si rotatia planetei Pluto, iti va raspunde ca tocmai a scris un articol pe aceasta tema. 


Labeling: un termen utilizat de insusi compozitorul Dediu pentru a defini de fapt modul in care este organizata nu numai aceasta imensa cultura, dar si muzica sa si a altora. O minte extrem de ascutita care analizeaza, sintetizeaza si imparte pe categorii, incercand mereu sa gaseasca noi si noi denumiri pentru o mai buna sistematizare – si acest lucru se poate observa in tipul de predare, in tipul de analiza muzicala, in tipul de scriere a vorbelor si a muzicii. Nu intamplator, compozitorul si-a organizat chiar propria creatie pe 5 zone stilistice si expresive distincte: “Stilistica” (recuperarea diverselor tehnici sau stiluri din marea traditie occidentala), “Visceralia” (expresia unor stari paroxistice ale omului), “Sacralia” (muzica sacra), “Personae” (lucrarile cu o dimensiune teatrala pronuntata, care se joaca cu personaje din mitologie sau din cultura, de la Don Juan la grifoni sau mandragore) si “Solaria” (infatisari sonore ale luminii). 





Energia: daca ii ascultati muzica sau daca macar ii cititi cateva titluri de lucrari (“Verva”, “Frenesia”, “Hyperkardia”, “Fulgor”, “Cartoon-Variations on a Theme by Mozart”, “Furia”) veti realiza ca omului Dediu nu ii prea place sa stea pe loc (lucru care se va confirma daca il veti cunoaste personal sau daca il veti vedea alergand pe holurile facultatii). Cu toate acestea, momentele de lirism, de contemplatie, de meditatie sonora sunt ravasitor de frumoase si de stranii – si poate si mai impresionante. 





“Rasu’ – plansu”: o caracteristica a romanului (asa cum afirma si compozitorul), alternanta intre ludic si tragic marcheaza intreaga creatie a lui Dediu; chiar ludicul apare impur, condus spre grotesc de multe ori, un zambet trist, in coltul gurii. As mentiona aici un personaj drag compozitorului, Pierrot, cel nascut la sfarsit de secol XVII in Commedia dell’ Arte, o expresie a acestui ras dureros al unui individ care cu greu se adapteaza la rautatea din jur. 


Tot cu Pierrot a inceput si concertul de marti seara – “Pirouettes pierrotiennes” pentru vioara, viola, violoncel si pian (2010), o lucrare care a alternat doua paradigme expresive: un “velocissimo” intonat in octave de catre toate instrumentele (aluzie poate la “Cvartetul pentru sfarsitul timpului” de Messiaen), un vartej de game si figuratii rapide si violente si un lirism neo-romantic, o tema superba, cantabila ce se naste dintr-o obsesie inframelodica de secunda. “Vreascuri”, urmatoarea lucrare, este o suita de trei piese pentru doua viori (scrisa la numai doi ani dupa absolvirea conservatorului, in 1991). Daca in prima piesa fiecare vioara avea paradigma ei (una cantabila, cealalta gestuala) iar in a doua cate una o bruia pe cealalta prin semnale obsedante, in a treia (cea mai virtuoza), cele doua instrumente ajung in sfarsit la un consens muzical, vorbesc aceeasi limba si se completeaza reciproc. O lucrare excelenta interpretata cu mare expresivitate de Ladislau Csendes si Diana Mos. “Cis-nodie” este o joaca pentru vioara solo, scrisa in 2009 in timpul cursurilor de vara de la Cisnadie (ICon Arts), o joaca fabuloasa realizata in timp ce compozitorul statea la masa cu Ladislau Csendes (caruia lucrarea este dedicata). Miniatura este o alternare de obsesii pulsatorice pe sunetul DO# (in notatia germana, Cis), un “ticait” de ceas innodat cu zburataciri nervoase ale viorii in franturi de figuratii sau de melodii stranii, resturi ale constientului, ale memoriei. Lucrarea, aparent inspirata de un ceas galagios care nu il lasa pe compozitor sa doarma, mi-a adus aminte de un spectacol vizionat de curand, absolut genial, al lui James Thierree, despre halucinatiile unui somnambul. In sfarsit, cea mai ampla lucrare din program, “Spheres”, cvartetul de coarde nr.5 (2009-2010), a fost prezentata, si ea, in prima auditie mondiala. Daca “Cis-nodie” a fost scrisa aparent in cateva ore, “Spheres” a fost conceputa pe parcursul a doi ani, o suita care pune la grea incercare virtuozitatea interpretilor si care a fost inspirata de trilogia “Sferelor” a filozofului german Peter Sloterdijk (n. 1947). Prima parte a suitei, “Bulles” (pornind de la ideea reprezentarii simbolice a persoanei), este o explozie disonanta, dramatica, (poate prea) densa ca informatie muzicala, structurata in jurul unor obsesii in secunde mari (pe coarde duble, absorbite mereu in unisoane) peste care se grefeaza din cand in cand stranii melodii consonante. Superba partea a doua a cvartetului, “Globes”, in care senzatia de circularitate a fost data de texturi eterofonice tesute din melodii repetitive inspirate de folclor sau pesrevuri. Partea a treia, “Baloons”, un colaj eterogen de tablouri centrate pe o idee muzicala unica (din nou, secunda obsedanta) se incheie cu o minunata secventa lirica, centrul “Sferelor”. Partea a patra reia, ca intr-o forma de palindrom, materialul partii a doua, de aceasta data adus recurent (“Globes en mirroir (Globules)”), iar ultima parte, “Ecumes” (“Spume”) sugereaza caleidoscopul lumii secolului XXI, o muzica vie, gestuala, extrem de diversa, lumi suprapuse desenate muzical cu nerv si talent.




Multe multumiri ansamblului APERTO, niste muzicieni impecabili care s-au daruit cu trup si suflet acestei muzici deloc usor de interpretat – nu numai din cauza dificultatii tehnice, dar mai ales din cauza eterogenitatii expresive. Initial un trio fondat in 1990 de Ladislau Csendes (vioara/viola/viola d’amore), Dolores Chelariu (pian/clavecin/orga) si Dan Avramovici (clarinete/saxofoane), un trio “deschis” (“aperto”) tuturor epocilor creatoare, de la Mozart la compozitorii contemporani, APERTO a aparut de aceasta data intr-o formula mai ampla: Adriana Maier, pian si Diana Mos, vioara (pe cat de frumoase, pe atat de talentate, doi bulgari de energie), Ladislau Csendes, vioara/viola si Marian Movileanu, viola (doua nume cu renume) si mai tanarul dar foarte talentatul violoncelist Mircea Marian.

Si pentru ca lui Dan Dediu ii place foarte mult sa utilizeze o tehnica pe care o numeste “tabla de materii”, prezentarea extrem de esentializata a materialului muzical folosit fie la inceputul lucrarii (“Grana”), fie la finalul ei (“Frenesia”), o sa incerc sa rezum si eu in cateva cuvinte tot continutul acestei postari:


Dediu, talent, verva, versatil, Pierrot, mecanism, caleidoscop, Aperto, virtuozitate, wow.




sâmbătă, 31 martie 2012

Pianul sonor



Daca nu stiti de Sambata Sonora, va invit sa intrati repejor pe net sa aflati. Este un proiect de suflet apartinand Anamariei Pravicencu si lui Octav Avramescu (asociatia “Jumatatea Plina”) care promoveaza muzica experimentala, muzica proaspata, muzica “altfel”, de fiecare data intr-o sambata seara. Un proiect nomad, care isi creeaza evenimentele in cluburi, sali de teatru si, mai nou, intr-un cadru mai “academic”: la Studioul de Opera al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, asa cum s-a intamplat in seara aceasta de 31 martie 2012. Un proiect care, in cei 3 ani de existenta, si-a creat un public fidel, pasionat si o anumita fascinatie pentru actul muzical purificat de snobisme, de prejudecati stilistice (sau de orice fel), de inhibitii si de pasivitatea caracteristica manifestarilor de tip “clasic”: la Sambata Sonora publicul participa la muzica oferita, se hraneste din ea, e curios, interesat si activ. Este vorba, asa cum declara si organizatorii, de un alt tip de ascultare si de un alt tip de atitudine.

“Ne place thrash, ne place cult. Numai asa putem exista, muzical. Suntem ascultatori. Orice fel de a face publica utopia unui concert in care ambitiile depasesc mijloacele e metafizica noastra. Va multumim. Mai avem inca multe de invatat. Fiecare SAMBATA SONORA apare si dispare ca un concurs aleatoriu de imprejurari prin care ne testam pasiunea. Increderea in muzicienii cu care colaboram e ceea ce ne salveaza de fiecare data. Le multumim. Vom fi acum impreuna cu cineva care ne poate arata cum e sa fii din nou in acelasi timp la inceput si prea departe.”

In seara aceasta am avut parte de un recital de pian inedit: este vorba despre pianista Liliana Burcea-Catuneanu care, in cadrul programului de studii post-doctorale MIDAS, a creat un concert-eveniment in care a prezentat, pe de o parte, ipostaze ale STUDIULUI modern si contemporan si, pe de alta parte, nume de referinta in creatia pentru pian in acelasi spatiu european si american. Marturisesc ca m-ar fi interesat chiar un recital dedicat in intregime studiului pentru pian – un gen muzical care s-a nascut din necesitati didactice, de a “lucra” o anumita problema tehnica. Din punct de vedere structural, studiul este un mecanism – o forma repetitiva bazata pe un anumit automatism si care porneste, in general, de la figuratia armonica. In mainile unor compozitori geniali, studiul a devenit, treptat, opera de arta, fapt muzical extrem de interesant. Frederic Chopin, Franz Liszt si, mai apoi, Claude Debussy sau Gyorgy Ligeti au realizat nu studii aride, ci bijuterii muzicale complexe si fascinante.

Din pacate, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre primele doua studii prezentate in cadrul acestui concert. “Etude II – Mesto (delirando)” (1986) de Jacques Lenot (n. 1945) s-a desfasurat intr-un limbaj post-bergian, intens cromatic dar structurat pe o gestica de tip romantic. Lucrarea coreencei Unsuk Chin (n. 1961), “Etude no.6 – Grains” (2000) a fost un colaj de gesturi pulverizate pe intreaga claviatura a pianului, unificate de o pulsatie obsedanta in registrul mediu. Din pacate, prospetimea si gratia initiala a acestor gesturi a fost treptat inghitita de o ariditate expresiva si de o redundanta a formei. In schimb, studiul lui Gyorgi Ligeti (1923-2006), “Touches bloquees” (“Taste blocate”, 1985) il consider a fi, alaturi de celelalte studii de Ligeti, printre cele mai fabuloase creatii pentru pian din secolul trecut. Un mecanism de pornire extrem de simplu – o mana blocheaza niste clape in timp ce cealalata mana canta game cromatice ascendente si descendente, rezultatul fiind siruri asimetrice, “schioape”, de sunete – genereaza o atmosfera ludica si extrem de expresiva. Din pacate, interpretarea acestui studiu a fost destul de imprecisa – este adevarat, insa, ca Ligeti cere o virtuozitate aproape inumana pianistilor care se incumeta sa ii abordeze operele (fiind si un admirator impatimit al lui Conlon Nancarrow, compozitor cunoscut mai ales pentru creatia sa incredibil de complexa pentru pianina mecanica). Prima parte s-a incheiat cu “Etude no. 12 – Hymne a l’amour” de americanul William Bolcom (n. 1938), o lucrare care a combinat gestualitatea contemporana cu influente din muzica de jazz si elemente de politonalism/polimodalism. O lucrare de o frumusete aparte, ghirlande armonice tesute peste un ostinato obsedant de patru sunete care a strabatut aproape intreaga piesa.


A doua parte a recitalului a continut trei piese – insa ce piese! “Eine kleine Miternachtmusik” (“A Little Midnight Music”, 2002) de George Crumb este o suita de 9 miniaturi care exploreaza, ca intreaga opera a lui Crumb, foarte multe dintre posibilitatile instrumentului si ale instrumentistului: pianistul scandeaza, loveste cu bagheta in interiorul pianului, ciupeste si mangaie corzile in glissando-uri stranii si se “joaca” cu obiecte sonore pe intreaga claviatura. O muzica superba si halucinanta, care a incorporat si elemente de blues sau citate celebre (“Till Eulenspiegel” al lui Richard Strauss, motivul wagnerian al lui Tristan, Debussy – “Children’s Corner” etc) . Au urmat doua pietre de incercare pentru virtuozitatea oricarui pianist: “Catenaires” (2006) de Elliot Carter (alt compozitor american, nascut in 1908 – care a scris aceasta lucrare la 98 de ani!): un perpetuum mobile foarte rapid, o expansiune frenetica a principiului figurativ care, dupa spusele pianistei, a reinnoit principiul de toccata. Ultima lucrare i-a apartinut lui Dan Dediu, “Rafale, Heathering Winds” (1997) si, recunosc, m-a impresionat poate cel mai tare din concert. Titlul, un joc de cuvinte pornind de la romanul lui Bronte, “Wuthering Heights”, sugereaza arhitectura insasi a piesei,  o vibratie a pianului intre doua extreme expresive – virtuozitatea frenetica, aproape violenta si tremurul delicat (note repetate asimetric, fulguratii figurative).

Pianista Liliana Burcea-Catuneanu a dat dovada de inteligenta muzicala, de talent, de versatilitate si sensibitate expresiva – toate sustinute si de o prezenta scenica extrem de placuta (militez, recunosc, pentru o campanie de promovare a muzicii secolelor XX si XXI realizata in exclusivitate de femei frumoase, ce forta incredibila ar avea...). Formatul concertului mi s-a parut inspirat – artista a prezentat, in cateva cuvinte, lucrarile interpretate, insistand asupra unor detalii sau efecte tehnice sau de structura muzicala. Din pacate trebuie sa mentionez si cele cateva neajunsuri ale acestei seri – altfel, remarcabile -, neajunsuri pe care, de altfel, nu le imput nimanu: acustica deficitara a studioului de opera, mai ales in partea din spate a salii, a facut ca vorbele si nuantele mai delicate ale Lilianei sa fie aproape inaudibile, fapt la care au contribuit accesele foarte frecvente de tuse, scaparile de diverse obiecte si, mai ales, grupul de copii sub 7 ani care fusese adus, in mod inexplicabil, la concert de niste parinti inconstienti, grup care a realizat un contrapunct permanent, nedorit si extrem de enervant intregului eveniment.

Nu vreau sa inchei intr-o nota negativa. Concertul a fost o adevarata bucurie si le multumesc inca o data organizatorilor Sambetei Sonore si Lilianei Burcea-Catuneanu pentru efortul depus si pentru calitatea muzicii daruite.

Gyorgy Ligeti: Touches bloquees

George Crumb - A Little Midnight Music

Elliot Carter - Catenaires

vineri, 23 octombrie 2009

Dialog despre muzica "noua"

Un excelent interviu cu Dan Dediu, pescuit tot de pe YouTube, in care un om foarte destept explica ce e cu "avioanele".