Câteva gânduri despre ISCM NewMusic Days 2013, unul din cele mai importante evenimente de profil, organizat
de Societatea Internaţională de Muzică Contemporană, care anul acesta a
înglobat trei festivaluri preexistente: “Ars Nova Cassoviae” – Košice, “Melos-Ethos”
– Bratislava şi “Wien Modern” –
Viena. În calitate de compozitor selectat şi delegat ARFA, am participat numai
la primul calup, cel din Košice, unde am avut bucuria să îi am alături pe
compozitorii Octavian Nemescu şi Adrian Pop. Aştept(ăm) cu nerăbdare impresiile
celui din urmă care, în calitate de delegat oficial al Secţiunii
Româneşti , va
Cele trei zile de festival la
care am participat mi-au lăsat un gust, ca de obicei, foarte eterogen – am
înghiţit o aspirină amară rău în prima seară, dar mi-am dres papilele cu câteva
arome foarte interesante în următoarele două seri, unele dulci, altele puternic
condimentate. Greu de spus dacă lucrările au fost din ce în ce mai bune sau pur
şi simplu a intervenit o oarecare obişnuinţă a urechilor mele…cred că, pe de o
parte, amândouă ipotezele sunt valabile; pe de altă parte, e adevărat că din
primul concert la care am asistat nu mi-a plăcut nicio piesă (asta eufemistic
spus…) iar din ultimul m-am îndrăgostit de toate. Una peste alta, m-am uitat
fugitiv peste aspectul cantitativ şi am văzut următoarele: am asistat la 7
concerte care au cumulat 41 de lucrări de muzică camerală şi orchestrală. Din
cele 41 mi-au plăcut 16, asta însemnând aproape 40%.....nu e rău! Este un
procentaj tipic pentru festivalurile de muzică nouă (spuneam acelaşi lucru şi în cronica din 2009 a aceluiaşi festival ISCM) şi, sper eu, pentru orice
tip de festival de arte noi, mai ales pentru unul de tipul ISCM-ului care are obligaţia de a include câte o lucrare
din partea fiecărei secţiuni
(respectiv, ţări) şi organism afiliat. Un procedeu care lasă loc, fireşte, şi
la lucrări mai puţin bune sau chiar proaste.
Problema este că muzica nouă,
care îmi este mie atât de dragă, când este bine făcută (mă refer şi la lucrarea
propriu-zisă, şi la interpretare), are un impact formidabil, greu egalat. Este
exact muzica timpului nostru şi ne loveşte în moalele capului fie cu
rafinamente inedite, fie cu o forţă energetică fabuloasă. Când este prost
făcută, impactul este la fel de puternic: îţi vine să muşti pe cineva, să-ţi
baţi copii nenăscuţi şi sa spargi măcar o cărămidă din perete. Vai şi amar de
amărâtul care are ghinionul să stea lângă tine în sala de concert! De ce spun
asta: cel mai mare câştig al timpului nostru este libertatea de a face
orice; după aventurile avangardei, după restricţionările diferitelor curente şi
mentalităţi “la modă” într-un anumită perioadă (serialism, serialism integral,
hipercomplexitate, conceptualism, purism stilistic etc.), ai în sfârşit
libertatea, în calitate de compozitor, de a alege ce vrei din toate căştigurile
şi experimentele secolului trecut şi a le combina într-o manieră personală. Din
păcate exact această libertate mult prea permisivă lasă loc imposturii, câteodată neglijabilă,
câteodată absolut feroce. Pe de o parte avem muzici abstracţioniste,
hiper-complexe, pur gestuale care, în cel mai fericit caz intră în categoria
alcătuirilor sonore care nu sunt încă
muzică, aşa cum minunat s-a exprimat compozitorul Adrian Pop: sonorităţi
fascinante sau materiale extrem de interesante…cu care s-ar putea face ceva dar
care sunt numai expuse. Logica
muzicală este foarte greu de cuantificat şi definit, câteodată poate însemna
construcţie formală pe tipul “clasic”, narativ, cu climax şi tensionări
rezolvate; alteori poate însemna radicalizarea unei idei, fentarea permanentă a
orizontului de aşteptare sau a arhitecturii “tradiţionale”; alteori poate
însemna muzică ambientală sau de transă în care poţi – şi trebuie – să te
pierzi; alteori înseamna colaj dement, şi aşa mai departe. Punctul de legătură
este acel ceva indefinibil, care
cumulează starea (afectul), ideea (conceptul) şi care pe tine, auditor, te convinge. Atunci putem vorbi de muzică
şi nu de “instalaţie sonoră ” (nu
am nimic împotriva celor din urmă, chiar mă fascinează, însă mi-aş dori să fie
categorisite şi prezentate ca atare). Pe de altă parte avem muzicile
hiper-simpliste, care nu numai că par a nu fi acumulat nimic din căutările
ritmice şi armonice ale secolului XX, dar par a sugera o anumită dereglare
cerebrală a celor care le-au scris, sau, şi mai rău, ignoranţă şi o lipsă
totală de talent. La ambele categorii de muzici se adaugă o proastă gestionare
a timpului, care ţine din nou de misterioasa logică muzicală.
Însă, precum spuneam, căutătorul
de perle are toate şansele să găsească nişte exemplare extrem de strălucitoare,
mai ales printre atât de multe muzici. Aşa că o sa înşir în continuare
observaţiile şi aspectele pozitive ale experienţei mele slovace:
1. Concertele alcătuite pe baza unui concept (fir roşu, lucrări din aceeaşi zonă estetică/stilistică) au prins
mai bine decât celebrele adunături de muzici organizate pe principiul
alternanţei (una diafană, una energetică sau dură).
2. Interpretarea a fost în
general la înălţime – aşa cum spuneam şi în cronica mai veche, se căntă de la
bine în sus ceea ce e teribil de frumos pentru un compozitor…i-am remarcat în
mod particular pe următorii: violonistul & violistul sloven Milan Pal’a (care mi-a cântat minunat o piesă, genul de interpret
care poate cânta game şi tot te fascinează) şi pianistul belgian Daan Vandewalle (o tehnică şi dedicaţie
incredibile); Piano Duo, din Slovacia (Miki şi Nora Skuta, soţ şi soţie);
ansamblurile THReNSeMBle, VENI ensemble şi VENI Academy, dar şi cvartetul FAMA
şi Orchestra Filarmonică din Košice. Hai că până la urmă i-am enumerat pe toţi,
ce să-i facem, toţi sunt buni, unii mai profesionişti, alţii mai inimoşi. Oameni
care cântă cu drag şi pasiune. Din păcate, programe inegale (FAMA, prinzător de
urechi, după parerea mea; Filarmonica, din contra – toate piesele excelente).
Milan Pal'a
THReNSeMBle, VENI ensemble
Octavian Nemescu (ISCM Romănia) – Concentric (1969) pentru ansamblu
cameral şi bandă – ce bucurie să pot include selecţia secţiunii oficiale
române, o lucrare mult mai proaspătă decât multe recente scrise de tinerii
compozitori din festival; atmosferă post-apocaliptică care încearcă să recreeze
Babel-ul din efemeride ale memoriei colective, muzici care se suprapun şi
intersectează.
Chieko Doi (Japonia, candidatură individuală) – Splicing (2008)
pentru trei flaute piccolo – care, culmea, începe cu registrul grav al
piccolei, adăugând şi voce pentru extra-distors; haioasă şi cu talent scrisă.
Piano Duo
Juraj Beneš (Slovacia) – Intermezzo No.3 (1987) pentru două piane –
cum poate o piesă de 17 minute să nu te plictisească? Dacă e bine scrisă,
expresivă, frumoasă, cu procesualităţi dozate cum trebuie.
György Ligeti (Ungaria) – Drei Stücke für zwei Klaviere (1976) –
recunosc că nu m-a dat pe spate, cam aridă şi previzibilă, însă măiestria şi
talentul care îi prisoseau lui Ligeti sunt evidente şi aici, într-o lucrare
ceva mai puţin inspirate decât alte minuni de-ale sale pentru pian.
Louis Andriessen (Olanda) –Workers Union (1975) pentru “orice grup de instrumente care sună tare” –
înălţimile sunt alese de interpreţi, cât mai disonante, dar controlul ritmic şi
dialogurile responsoriale sunt geniale; un fel de post-stravinski ca rezultat
sonor, o radicalizare a “Dansului Adolescenţilor” din “Sacre du Printemps”, cu
un permanent joc de acorduri disonante/clustere.
Krešimir Seletković (ISCM Croaţia
Martin Burlas (Slovacia) – 7th Day Record (1993) pentru ansamblu
nespecificat – din nou, aceeaşi linie, minimalism mai pronunţat şi evidentă
direcţia rock din cariera compozitorului; o maşinărie dementă care e pusă în
funcţiune, o “tocare” de neoprit; cumva, o radicalizare a ideii lui Andriessen.
Daan Vandewalle
Alvin Curran (SUA) – Inner Cities 5 (1999) pentru pian solo –
venerabilul compozitor american a colaborat mult cu Vandewalle, existând un
întreg ciclu de “Inner Cities”; între muzică şi performance, genial început de
recital cu o aparentă “ştergere de clape” care se tranformă într-o explozie de
energie frenetică, ecouri din diverse muzici, percuţii pe pian şi aparente
improvizaţii virtuoze.
György Ligeti (Ungaria) – Studiul nr. 13, “L’escalier du diable” (1988
– 1994) pentru pian solo – virtuozitate şi viteză diabolică; Ligeti este un
maestru al scriiturii pentru pian în secolul XX, ce mai poate fi spus. Chapeau.
Denis Bosse (ISCM Flandra) – Flou sifflé (2008) pentru violă –
imaginaţie timbrală debordantă însufleţită de un simţ al umorului de cel mai
bun gust: interpretul fluieră şi cântă în acelaşi timp, ţâţâie nemulţumit,
pocneşte din buze, în acelaşi timp modulându-şi coardele violei pe sonorităţi
la limita audibilului alternate cu explozii dure energetice.
Henrik Strindberg (ISCM Suedia) – The 5th String (2009)
pentru vioară solo – fără Bruce Willis, dar cu o inventivitate de maestru, atât
din punct de vedere formal şi al logicii muzicale, dar şi din cel al folosirii
instrumentului (pe armonicele naturale).
Filarmonica Slovacă de Stat
din Košice
Igor Stravinski (în program scrie Rusia/SUA, ha) – nu mai e nevoie
de nicio prezentare, zic. Greeting Prelude (1955), o miniatură orchestrală bazată pe celebra melodie “Happy
Birthday” şi, dun, dun, dun, The Rite of Spring (1913), lucrarea care a schimbat faţa muzicii culte şi feţele
publicului prezent la premieră (unul din cele mai mari scandaluri din istoria
muzicii). Chiar dacă nu a fost interpretată formidabil, e un mamut visceral de
o genialitate atât de mare încât intri în transă de la primul acord bubuit în
tutti.
Josef Gresak (Slovacia) – Amebae (1972) pentru orchestră – unul din
cei mai importanţi compozitori slovaci, care era să cadă pradă uitării pentru
că şi-a inventat propria notaţie (cel puţin aşa spune nota de program). O
lucrare neoclasică scrisă cu mult farmec şi meşteşug.
Victor Cordero (ISCM Elveţia) – Herbst (2007) pentru orchestră de
coarde şi harpă – o foarte frumoasă şi rafinată reprezentare a timpului elastic.
Isao Matsushita (Japonia JFC) – A Shining Firmament (2008) pentru orchestră
- superb început, superbă şi continuarea, o măiestrie în orchestraţie tipic
japoneză (dacă mă gândesc la Joji Yuasa sau Toshio Hosokawa, cu ale sale
“caligrafii” sonore) şi un limbaj delicat cumva post-impresionist.
Au fost, fireşte, şi multe alte
lucruri bune în alte lucrări, exemplele de mai sus mi-au părut că şi-au atins
cu adevărat scopul şi au fost cele mai solid articulate. Nu am trecut anii
naşterii pentru că muzica bună nu are vârstă – unii sunt maeştri consacraţi şi
răsconsacraţi, alţii sunt doar “pe cale să”. Ce contează? Şi dacă la unele
concerte am avut des senzaţia că se aplaudă forţat “hainele cele noi ale
împăratului”, la altele mi-am înroşit palmele cu un entuziasm de care mă bucur
mereu: este colacul de salvare al compozitorului de muzică nouă despre care Dan
Dediu spunea într-un interviu, nu mai ştiu pe unde, că are vocaţie de martir. Mi-aş
dori de la festivalurile ISCM, ca de altfel de la toate festivalurile de profil, o mai buna gestionare a valorilor - ca
să-i respectam pe “martiri” J. Compozitorul Zygmunt Krauze spunea că îşi doreşte
de la peisajul muzicii contemporane o mai mare toleranţă. Toleranţă stilistică,
estetică, DA. Dar nu valorică.
Diana Rotaru, vajnic reprezentant
ARFA, compozitor răsfăţat de o interpretare minunată, recunoscător ISCM-ului
pentru îmbogăţirea muzicală şi gastronomică (belly got bigger)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu