Mi-am propus sa scriu cateva vorbe dupa concertele din Saptamana Internationala a Muzicii Noi la care voi apuca sa ajung. Asadar:
DAY ONE - Sambata, 23 mai: deschiderea festivalului. La Conservator. Sala, abia umpluta pe jumatate, insa pentru muzica contemporana e chiar OK. Pe scena, un cvartet japonez (EXCELSIOR) foarte bun. Se simt unii pe altii, tehnica desavarsita, se ved ca sunt experimentati in muzica contemporana, cu toata efectologia ei si paleta ei diversa de culori. Cat de bine este sa auzi muzica noua cantata BINE si cu respect fata de partitura si universul creat de ea...pe urma, daca place sau nu la public, asta e deja altceva.
In cazul de fata, muzica in sine nu a dat pe nimeni pe spate. "Cronica" o voi face din punctul meu personal. Prima piesa, Takemitsu - primul mare compozitor japonez, tata lor, The One, The Godfather. Numai ca omul a fost extrem de inspirat de muzica europeana (in special de impresionism - Debussy) si asta a afectat oarecum propria sa identitate (cea "japoneza"). Piesa de sambata mi s-a parut prea terna, banala, post-romantzioasa.
Mai interesanta mi s-a parut a doua piesa din concert, Itoh (tot un japonez, dar din generatia actuala), macar ca idee*. O constructie extrem de simpla, de "clasica", ritmica neoclasica, secvente peste secvente, deci procedee de dezvoltare din sec. XVIII/XIX, insa materialul sonor plin de microtonii (micro-intervale, mai mici decat semitonul sistemului tempeat - deci cel de la pian). Piesa sugera un fel de naivitate ticnita, secvente copilaresti insa cu "falsuri" microtonale, cu alunecari, cu glissande, un fel de obsesii pe care ti le expui cu indarjire, cu pisalogeala, fara sa iti dai seama ca iesi din sfera realului. Din pacate, luuunga piesa si efectul bun de la inceput a devenit enervant.
*Apropos de "macar ca idee". Tocmai citeam o carte** in care se discuta ideea omului "orizontal", care cauta informatia la nivelul superficial, tactil al unor domenii cat mai diverse, si mai putin cercetarea in profunzime, initierea. Tipul de "om recent", de azi. Proabil ca si eu fac parte din aceeasi categorie, pentru ca de exemplu, la un concert de muzica (contemporana), ma atrag piesele care au ceva "inedit", ceva pregnant, care ma trage de urechi, care le diferentiaza de celelalte, o combinatie timbrala, o culoare deosebita, o idee extramuzicala sau o constructie mai "ticnita". O observatie superficiala, la o prima auditie, dar care sa ma faca sa o doresc pe a doua. Acelasi lucru se intampla si cu compozitorii: e o uriasa avalansa creativa astazi, disproportionata fata de nisa din ce in ce mai mica a muzicii noi; una-doua, mai apare o gura in plus de hranit la drepturile de autor...ideal ar fi sa ai chiar ceva de spus cand te apuci sa scrii, altfel te pierzi in aglomeratie. Dar divaghez.
Revenind la oile japoneze, partea a doua am audiat-o partial, ajutand (impreuna cu un mare prieten caruia ii multumesc pe aceasta cale :) ) la turnarea vinului in pahare pentu mica receptie de dupa concert. Ultima piesa, Harvey, am prins-o toata. Buna, gestuala, diversa, cu un flux evident de energie care te conduce, te prinde. Compozitorul este, insa, cateodata, dificil, putin cam cerebral pentru gustul meu.
Cam asta. Putin dezamagitor pentu deschiderea festivalului, sper ca in urmatoarele zile sa fiu mai impresionata - si de muzici, si de avalansa de public (hehe).
DAY TWO - Duminica, 24 mai: Nanae Yoshimura, recital de koto cu explicatii. Excelent. Lumea incantata, s-a strigat "bravo", fascinatie in masa. Koto este unul din instrumentele traditionale japoneze cele mai cunoscute si mai utilizate in muzica noua - desi, la origine, nu era decat un biet inetrument de acompaniament al vocii (de altfel, toate koto-istele (...), ca am impresia ca sunt numai dudui, canta si din voce - autoacompaniindu-se cu instrumentul). Koto este asemanator unui razboi de tesut, interpreta mangaie corzile inainte de a le ciupi, gestul de o eleganta desavarsita este incorporat in actul interpretativ, muzical. Am avut un scurt flashback de acum cateva zile, cand m-am dus la o banca sa imi fac un card: domnisoara respectiva, fascinata de sunetele tastaturii (cine nu e...) avea aproape aceleasi gesturi, de mangaiere inainte de a apasa. Ce are turcul cu pistolul, veti zice, insa cat de dependenti suntem, de fapt, de SUNET, fie el muzical sau nu. In fine. Concertul a cuprins 3 piese de compozitori "contemporani" (dintre care unul este Joji Yuasa, care e aniversat in editia aceasta a festivalului si altul e Nishimura care a avut o piesa ge-ni-a-la, ge-ni-a-la, care a incheiat concertul). A patra piesa a fost una traditionala. Nanae a cantat si din voce la piesa lui Yuasa, un timbru de o incarcatura tulburatoare. Muzicile, usor asemanatoare din cauza acordajului quasi-pentatonic - au creat in mod clar o iesire din timp, un tip de evolutie "orientala", circulara, a energiei muzicale.
**Alessandro Baricco - Barbarii - Eseu despre mutatie (Ed. Humanitas)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu