sâmbătă, 22 februarie 2014

Sub semnul fantasticului


Semnalăm o nouă apariţie editorială ce se anunţă a fi deosebit de interesantă nu numai pentru pasionaţii de muzică nouă sau artă contemporană în general, dar şi pentru căutătorii acelui altfel, iubitorii de “fantastic”, “straniu”, “fabulos”, “suprarealist”, “absurd”: este vorba despre cartea compozitoarei Carmen Maria Cârneci, “De la Orfeu la Giacometti, sub semnul fantasticului – Repere culturale şi componistice”. Cartea, apărută anul trecut la Editura Muzicală din Bucureşti, este o revizuire a tezei de doctorat a compozitoarei, finalizată şi susţinută în 2010 la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. După o panoramare a fantasticului dinspre artele antice către cele moderne şi contemporane (de la mitologie la Science-Fiction şi Dada), Carmen Cârneci se opreşte asupra operei, cu precădere asupra operelor camerale româneşti din a doua jumătate a secolului XX. Cel mai voluminos capitol al cărţii se referă, fireşte, la creaţia proprie, respectiv la opera de cameră Giacometti (bazată pe diferite texte ale artistului) şi la ciclul de lucrări care i-a urmat, OMENS. “Este creaţia artistică un fel de iniţiere? Este Giacometti-Artistul un om fericit, un om chinuit sau un tiran pentru ‘locuitorii’ atelierului său?” se întreabă compozitoarea, a cărei muzică migulos alcătuită şi rafinat colorată se asortează foarte bine cu fragilitatea tragică a siluetelor giacomettiene, a căror delicateţe descărnată dar bizar senzuală ne urmăreşte şi de pe coperta volumului.


“Carmen Maria Cârneci este un compozitor cu o orientare estetică distinctă şi cu o operă componistică substanţială, dar şi un interpret-dirijor afirmat şi prin concertele ansamblului “devotioModerna”. Cartea de faţă semnalează încă o latură pregnantă a activităţii sale: cea de muzicolog. Ţinând cont de vastitatea domeniului cercetat, de investigaţia iscoditoare şi profundă, reuşita este deplină” (Octavian Nemescu)

marți, 18 februarie 2014

Irina Vesa: Jonathan Harvey – Body Mandala

Mulţumim Irinei Vesa, tânără şi sensibilă compozitoare (încă studentă a Conservatorului din Bucureşti) care ne povesteşte despre un imens compozitor, dispărut recent dintre noi, prin prisma uneia dintre cele mai impresionante lucrări ale sale.

O prezenţă calmă şi blândă: omul. Un Univers aparte, extrem de viu, colorat şi organic: Muzica (poate ,,Omul”, cu adevărat). Britanic, budist; Jonathan Harvey a trăit între anii 1939-2012, timp în care a scris muzici diverse: de la cele pentru instrumente solo până la cele pentru ansambluri mai mari; muzică vocal-instrumentală, muzică electronică, trei opere.

Din punct de vedere muzical, Harvey este un compozitor spectral. Muzica sa explorează anumite dimensiuni transcendentale, prin prisma budismului. Aparţinând acestei filozofii (fapt despre care afirma, cu modestie: ,,Încerc să practic budismul, dar nu pot spune că sunt budist”; într-adevăr, muzica şi existenţa sa încorporează şi valori aparţinând altor zone şi religii, incluse fiind cea creştină şi cea hindusă), Harvey a preluat de aici diferite elemente, concepte ce au făcut subiectul a numeroase dintre opusurile sale muzicale. Este cazul şi pentru lucrarea orchestrală Body Mandala.


Mandala este o reprezentare grafică, conceptuală, geometrică şi personală a Universului. Fiecare îşi poate desena propria sau propriile mandale. E formată din pătrate şi cercuri concentrice, cu diferite modele cu aspect decorativ pe sau între ele. Harvey nu se opreşte la palierul ideatic pentru a transfera muzical conceptele budiste, ci apeleaza şi la instrumente tibetane (şi nu numai), utilizate în ceremoniile sacre; talgere tibetane, clopote tibetane, trombe tibetane.

Lucrarea este structurată într-o singură parte, alternând mai multe secţiuni contrastante. Muzica apare, aşadar, în mai multe variante de expresie (prioritar două): pe de o parte - cea cu pulsaţie regulată, stabilă, repetitivă, cu un ostinato al sunetelor din bas, amintind de muzica tibetană şi cu intervenţii ale instrumentelor de alamă, cu aceeaşi ritmicitate regulata, pe o notă repetată; lor li se alătură clinchetele sclipitoare ale percuţiei (clopote tibetane). Pe de altă parte – cea ,,haotică”, în care diferite instrumente de suflat au parte de solo-uri cu sonoritate improvizatorică (autorul menţionează că ,,improvizaţia” aici ar trebui să sune ca un solo de jazz - ,,exuberant, sălbatic, liber şi extrem de rapid atunci când este indicat în partitură”).
Pentru zona percuţiei compozitorul apelează la improvizaţia propriu-zisă, indicând instrumentiştilor responsabili cu Tibetan cymbals să improvizeze ,,cu imaginaţie”, folosind diferite moduri de atac.

Există şi momente care nu se încadrează în cele două ,,variante” (pulsatorie vs. haotic-improvizatorică); acestea sunt născute din suprapunerea celor două exprimări / gesturi; pe de o parte: peste stabilitate apar, ca nişte scântei, intervenţii ale câte unui instrument de suflat (flaut, oboi), sub forma gesturilor cu sonoritate improvizatorică, pe de altă parte, există momente în care ,,stabilitatea” se estompează, devenind o depărtare sau un element al subconştientului, lâsănd loc unei expresii mai onirice, subtile, în nuanţă mică, cu sonorităţi delicate, nefiind rupte de întreg, ci apârănd mai mult ca nişte respiraţii sau etape ale întregului proces purificator; tăvălugul transformării este continuu, chiar dacă secţiuni contrastante alternează, sau dacă sunt prezente momente cu o expresie diferită (cum am zis, din zona oniricului); chiar şi în tăcere acel ceva se ,,întâmplă”; procesul ce l-a inspirat pe compozitor fiind perceptibil ascultătorului la un nivel destul de organic, aproape palpabil.

Jonathan Harvey a asistat personal la astfel de ceremonii de purificare tibetane, iar impresia puternică pe care a trăit-o l-a inspirat în perpetuarea ei întru muzică, în această muzică suprapunând cumva cele două aspecte care sunt prezente ,,în original”: prezenţa muzicii, prin instrumente muzicale dar şi prin vocea umană, pe de o parte şi, pe de altă parte, trăirea personală, percepţia transformării: cred că îmbinarea acestor două lucruri trăieşte în această muzică.




Personal, pot vedea/auzi în Body Mandala şi o traducere a mandalei, atât din grafic cât şi din conceptual (e şi normal, căci cele două sunt întrepătrunse, iar mandala este deja o reprezentare grafică a unei idei): aceasta se regăseşte în cele două tipuri de expresie principale: se pot asocia momentele de stabilitate cu formele geometrice simple şi clare: cercul şi pătratul, iar cele improvizatorice cu ornamentaţia care apare, din punct de vedere grafic, în cadrul mandalei.

La nivel conceptual sau al percepţiei şi trăirii stării şi procesului de purificare şi/sau meditaţie, putem privi pulsaţia regulată ca pe un ritm al Universului, imuabil şi, cumva, atemporal; atât pentru aspectul ritmului cât şi pentru cel al sonorităţii măreţe (aşadar, un macrocosmos); haoticul putând fi, pur şi simplu, umanul (nu neapărat ca o descriere a acestuia, ci ca o redare sonoră a anumitor stări sau procese; confuzie, nelinişte, sentiment de copleşire în faţa acestei forţe a Vieţii sau a Universului, sau pur şi simplu curăţare interioară; acesta fiind un microcosmos). La nivel fizic, stabilitatea ritmică poate fi asociată cu ritmurile biologice (bătăile inimii, respiraţie), iar haoticul – cu nivelul molecular / celular.

Fascinaţia acestei piese constă, pentru mine, în impactul puternic pe care îl are, din punc de vedere strict sonor şi din punct de vedere expresiv; are o anumită claritate a ideii extrem de specială; pentru mine nu ,,trimite la”, ci ESTE.

Body Mandala nu doar descrie sau traduce ideea şi trăirea mandalei; ea Este o Mandală.

 

,,Trupul, când este mişcat în cânt, începe să vibreze şi să se încălzească în diferite puncte ale chakrelor, şi ,,cântă” intern. Ca şi cum ar fi iluminat cu sunet.” – Jonathan Harvey


Irina Vesa