In primul rand, mi s-a atras atentia sa nu mai fac cronici pe blog, pentru ca "nu e bine". Asta insemnand ca stranesc scandaluri si ranesc orgolii. Hai sa stabilim un lucru. Nici Sabina, nici eu, nu avem pretentia de a fi atotstiutoare si stalpi axiologici ai societatii. Parerile noastre sunt subiective si, in mod sigur, nu intotdeauna, "relevante" sau "corecte", insa ne asumam acest lucru. Un blog cuprinde, de altfel, pareri subiective. Si, hai sa fim seriosi, cine Doamne iarta-ma citeste Contemporania, o mana de oameni din care pe jumatate ii cunosc eu si pe jumatate ii cunoaste Sabina. Ceea ce incercam noi sa facem este, unu la mana, putina promovare a evenimentelor care se petrec in lumea muzicii "contemporane culte" din Romania (si nu numai, insa fiind amandoua bucurestence, insistam pe ce se intampla in ograda noastra). Doi la mana, sa atragem atentia asupra unor probleme de care sunt constienti toti cei implicati in aceasta lume dar, in general, se feresc a le pronunta. Trei la mana, se presupune ca suntem amandoua doua fiinte cat de cat normale la cap (eu, mai putin), absolvente ale Universitatii de Muzica, deci cu o cultura muzicala cat de cat OK, cu experienta unor sute de concerte si unor zeci de festivaluri la activ. Pe scurt, doua fiinte care au dreptul sa nu se cenzureze, mai ales ca nu fac jurnalistica si nu scriu pentru mari publicatii de gen. Daca deranjam pe cineva, nu va obligam sa ne cititi.
Acestea fiind zise, trag un raget de leu istericoid si trec la subiect. Nu exista NICI o forta pe lumea asta care sa ma impiedice sa ma lamentez profund de dementa care se intampla in fiecare an la examenul de licenta a studentilor de compozitie. E vorba de Universitatea de Muzica din Bucuresti, o institutie de prestigiu, nu? E vorba de niste oameni care si-au scremut creierii si s-au luptat cu sunetele timp de 4 ani de zile in facultate. Oameni care au ajuns sa isi formeze un limbaj si care au dreptul sa isi auda O SINGURA DATA in viata lor de student o piesa de orchestra in cadrul conservatorului. Cantata de colegii lor de la interpretare. Experienta ar trebui sa fie, nu?, una pozitiva, un finish cu brio al facultatii si, in primul rand, un mod de a invata din greselile sau reusitele proprii sau ale altora. Suna piesa mea cum mi-am imaginat? am orchestrat bine aici? dar acolo? solo-ul asta oare nu trebuie sa il mai sustin si cu alte instrumente? nu ar merge o pedala aici, peste textura asta? ia uite ce bine suna x cu y, si asa mai departe. Si raspunsul la aceste intrebari nu poate fi aflat decat din lucrul efectiv cu orchestra si dirijorul. Cand colo, lucrarea de licenta, in loc sa fie o incununare a eforturilor precedente, presupune in majoritatea cazurilor compromisuri crunte. Scrie simplu sau nu ti se poate canta piesa. Note lungi, eventual, nu ii pune sa cante impreuna ca nu pot. Si tot asa. Nivelul orchestrei studentilor este EXECRABIL. Nu stiu despre ce este vorba. Unii dintre ei sunt foarte buni instrumetisti. Alte figuri le-as asocia mai degraba unor intalniri la scara blocului in cartiere dubioase decat unei orchestre de muzicieni. Insa, cu fiecare an, nivelul concertului de licenta al compozitorilor scade vertiginos ca interpretare - ca si glicemia si tensiunea dirijorilor pusi sa se lupte cu morile de vant. Orchestra, in abstractio, este o forta inimaginabila, un aparat muzical extraordinar: peste o suta de oameni respira aceeasi muzica in acelasi timp, pe aceeasi scena. Ca si autor, sa iti auzi o lucrare cantata BINE de o orchestra este o satisfactie greu comparabila cu altceva. Orchestra UNMB este, in schimb, o adunatura pestrita de oameni, speriati, descumpaniti, care - absolut din intamplare - canta pe aceeasi scena, fiecare in legea lui, fiecare in acordajul propriu, fiecare dupa propriile sale puteri. Auditorul adopta, instinctiv si automant, atitudinea unui cautator de perle prin namol, incercand cu disperare sa isi imagineze cam cum ar trebui sa sune piesele. Vi se pare normal? mie nu.
Un singur supravietuitor din masacru: Victor Coltea, cu concertul sau, "Piano for concerto", care a beneficiat de energia contaminanta a lui Mihai Murariu, o lucrare solida si vie care a alternat motorismul de tip stravinskian cu o zona mai lirica si mai interesanta timbral. Nu stiu cum a scapat aceasta piesa, proabil ca era prima si era orchestra mai odihnita? probabil era mai eficient scrisa? In rest, sunt alaturi de ceilalti tineri compozitori. Am trecut toti pe acolo. Imi pare rau ca nu ati terminat facultatea cu un gust mai bun, imi pare rau ca nu v-ati auzit lucrarile asa cum ati vrut. Asa cum ar fi fost normal, in utopia din capul meu.
Nu pot insa sa ma abtin si o sa ma lamentez si de lipsa de curaj a ultimei generatii de compozitori care prefera sa recicleze limbaje expirate, si nici macar intr-o maniera originala, in loc sa incerce sa isi gaseasca propria personalitate. Insa despre asta am mai discutat si o sa mai discutam, probabil.
Am plecat de la concert ("concert"?) cu o imagine care imi va ramane pe retina probabil pentru multa vreme: un dirijor costumat in Elvis care baleta, infruntand cu aplomb gravitatia, in fata ochilor terorizati si usor iesiti din orbite ai primelor randuri de interpreti din orchestra, in timp de orga verde-praz cu dungi rosii din sala Enescu a UNMB trona cu superioritate in spatele scenei, totul pe fundalul chicotelor infundate ale publicului. Terry Gilliam mi-ar multumi pentru ideea de film.
Un comentariu:
Aceeasi reactie a avut-o si Bruckner, cand i s-a cantat lucrarea de licenta.
Trimiteți un comentariu