Mda...

Simt nevoia imperoasa de a ma lamenta. O necesitate de-a dreptul viscerala si care, de altfel, ma caracterizeaza, imi este implementata in strafundurile fiintei mele, in cele mai adanci straturi ale inconstientului. To whine or not to whine, this is the question. Nu sun nici un prieten si aleg varianta a.

In primul rand, mi s-a atras atentia sa nu mai fac cronici pe blog, pentru ca "nu e bine". Asta insemnand ca stranesc scandaluri si ranesc orgolii. Hai sa stabilim un lucru. Nici Sabina, nici eu, nu avem pretentia de a fi atotstiutoare si stalpi axiologici ai societatii. Parerile noastre sunt subiective si, in mod sigur, nu intotdeauna, "relevante" sau "corecte", insa ne asumam acest lucru. Un blog cuprinde, de altfel, pareri subiective. Si, hai sa fim seriosi, cine Doamne iarta-ma citeste Contemporania, o mana de oameni din care pe jumatate ii cunosc eu si pe jumatate ii cunoaste Sabina. Ceea ce incercam noi sa facem este, unu la mana, putina promovare a evenimentelor care se petrec in lumea muzicii "contemporane culte" din Romania (si nu numai, insa fiind amandoua bucurestence, insistam pe ce se intampla in ograda noastra). Doi la mana, sa atragem atentia asupra unor probleme de care sunt constienti toti cei implicati in aceasta lume dar, in general, se feresc a le pronunta. Trei la mana, se presupune ca suntem amandoua doua fiinte cat de cat normale la cap (eu, mai putin), absolvente ale Universitatii de Muzica, deci cu o cultura muzicala cat de cat OK, cu experienta unor sute de concerte si unor zeci de festivaluri la activ. Pe scurt, doua fiinte care au dreptul sa nu se cenzureze, mai ales ca nu fac jurnalistica si nu scriu pentru mari publicatii de gen. Daca deranjam pe cineva, nu va obligam sa ne cititi.



Acestea fiind zise, trag un raget de leu istericoid si trec la subiect. Nu exista NICI o forta pe lumea asta care sa ma impiedice sa ma lamentez profund de dementa care se intampla in fiecare an la examenul de licenta a studentilor de compozitie. E vorba de Universitatea de Muzica din Bucuresti, o institutie de prestigiu, nu? E vorba de niste oameni care si-au scremut creierii si s-au luptat cu sunetele timp de 4 ani de zile in facultate. Oameni care au ajuns sa isi formeze un limbaj si care au dreptul sa isi auda O SINGURA DATA in viata lor de student o piesa de orchestra in cadrul conservatorului. Cantata de colegii lor de la interpretare. Experienta ar trebui sa fie, nu?, una pozitiva, un finish cu brio al facultatii si, in primul rand, un mod de a invata din greselile sau reusitele proprii sau ale altora. Suna piesa mea cum mi-am imaginat? am orchestrat bine aici? dar acolo? solo-ul asta oare nu trebuie sa il mai sustin si cu alte instrumente? nu ar merge o pedala aici, peste textura asta? ia uite ce bine suna x cu y, si asa mai departe. Si raspunsul la aceste intrebari nu poate fi aflat decat din lucrul efectiv cu orchestra si dirijorul. Cand colo, lucrarea de licenta, in loc sa fie o incununare a eforturilor precedente, presupune in majoritatea cazurilor compromisuri crunte. Scrie simplu sau nu ti se poate canta piesa. Note lungi, eventual, nu ii pune sa cante impreuna ca nu pot. Si tot asa. Nivelul orchestrei studentilor este EXECRABIL. Nu stiu despre ce este vorba. Unii dintre ei sunt foarte buni instrumetisti. Alte figuri le-as asocia mai degraba unor intalniri la scara blocului in cartiere dubioase decat unei orchestre de muzicieni. Insa, cu fiecare an, nivelul concertului de licenta al compozitorilor scade vertiginos ca interpretare - ca si glicemia si tensiunea dirijorilor pusi sa se lupte cu morile de vant. Orchestra, in abstractio, este o forta inimaginabila, un aparat muzical extraordinar: peste o suta de oameni respira aceeasi muzica in acelasi timp, pe aceeasi scena. Ca si autor, sa iti auzi o lucrare cantata BINE de o orchestra este o satisfactie greu comparabila cu altceva. Orchestra UNMB este, in schimb, o adunatura pestrita de oameni, speriati, descumpaniti, care - absolut din intamplare - canta pe aceeasi scena, fiecare in legea lui, fiecare in acordajul propriu, fiecare dupa propriile sale puteri. Auditorul adopta, instinctiv si automant, atitudinea unui cautator de perle prin namol, incercand cu disperare sa isi imagineze cam cum ar trebui sa sune piesele. Vi se pare normal? mie nu.

Un singur supravietuitor din masacru: Victor Coltea, cu concertul sau, "Piano for concerto", care a beneficiat de energia contaminanta a lui Mihai Murariu, o lucrare solida si vie care a alternat motorismul de tip stravinskian cu o zona mai lirica si mai interesanta timbral. Nu stiu cum a scapat aceasta piesa, proabil ca era prima si era orchestra mai odihnita? probabil era mai eficient scrisa? In rest, sunt alaturi de ceilalti tineri compozitori. Am trecut toti pe acolo. Imi pare rau ca nu ati terminat facultatea cu un gust mai bun, imi pare rau ca nu v-ati auzit lucrarile asa cum ati vrut. Asa cum ar fi fost normal, in utopia din capul meu.

Nu pot insa sa ma abtin si o sa ma lamentez si de lipsa de curaj a ultimei generatii de compozitori care prefera sa recicleze limbaje expirate, si nici macar intr-o maniera originala, in loc sa incerce sa isi gaseasca propria personalitate. Insa despre asta am mai discutat si o sa mai discutam, probabil.

Am plecat de la concert ("concert"?) cu o imagine care imi va ramane pe retina probabil pentru multa vreme: un dirijor costumat in Elvis care baleta, infruntand cu aplomb gravitatia, in fata ochilor terorizati si usor iesiti din orbite ai primelor randuri de interpreti din orchestra, in timp de orga verde-praz cu dungi rosii din sala Enescu a UNMB trona cu superioritate in spatele scenei, totul pe fundalul chicotelor infundate ale publicului. Terry Gilliam mi-ar multumi pentru ideea de film.

Mozaic

Concursul de compozitie "De la romantici la contemporani" (rebotezat in gluma dar pertinent de catre compozitorul Dan Dediu, "De la contemporani mai incolo"),anul acesta pe tema lucarilor pentru pian solo, si-a omagiat ieri castigatorii intr-un concert in Aula Palatului Cantacuzino. Trebuie sa spun ca am fost foarte placut impresionata de mai multe lucruri: in primul rand, de nivelul lucrarilor si de diversitatea lor. Desi majoritatea compozitorilor au optat pentru tehnica mecanismului si pentru discursuri muzicale de tip motoric, realizarile au fost diferite si personale. In al doilea rand, de calitatea interpretarii: pianistii Olga Podobinschi, Diana Dava Barb, Mihai Maniceanu, Mihai Murariu si Eliodora Falan au convins, s-au implicat cu pasiune si, se pare, multa eficienta, pentru ca, probabil, nu au avut mai mult de cateva zile la dispozitie pentru a invata/reinvata lucarile. In al treilea si cel mai pragmatic rand, de faptul ca atat compozitorii, cat si interpretiil, au fost remunerati generos de catre organizatorii concursului (UNMB, UCMR, Institutul polonez), asa cum era si normal (insa rar mai are lumea muzicii noi tangente cu normalitatea...).

Revenind la lucrari, m-a surprins, de data aceasta, neplacut, ca singura lucrare fada si "nesarata" din program a fost cea care a luat si premiul I - este vorba de piesa londonezului Philip Venables, "Piano Studies", lirism contemplativ combinat din cand in cand cu mecanisme pulsatorii insa cu prea putina personalitate. Fara nationalisme goale, lucrarile romanilor mi s-au parut mult mai reusite si mai vii. Luandu-le in ordinea din program: Mozaic, lucrarea Dianei Simon (mentiune), in care structura eterogena era unificata de mecanismele de dezvoltare - inventiva si mereu "cotita", serpuita - a unor materiale initiale. Dupa aceasta explozie energetica si percusiva, a urmat o estetica complet diferita, lucrarea clujeanului Tiberiu Herdlicska, Towards Infinity (mentiune). Compozitorul a incercat sa sugereze "timpul oriental", contemplativ, prin lentoarea reverberarii unor acorduri lente si a unor "clopote" pe corzile pianului. The fundamental forces of our universe, de Sebastian Androne (premiul III), propune cate un tip de mecanism pentru fiecare parte a ciclului (din care s-au cantat numai doua parti). O lucrare virtuoza si extrem de interesanta, coerenta si bine scrisa, avand mai ales in vedere ca este vorba de catre un student in anul I. Flamenco Sonata (premiul III), lucrarea Cristinei Uruc, a incadrat in schema formala a unei sonate clasice, aluzii recognoscibile la muzicile hispanice, cu aplomb si muzicalitate. A doua lucrare a lui Tiberiu Herdlicska, Studiu (premiul II) a propus alternanta intre un plan linear si unul al blocurilor acordice, din nou cu ajutorul unui mecanism.

De altfel, studiile muzicale sunt intotdeauna niste mecanisme, dezvoltarea numai a unei anumite figuri in forme relativ scurte, aprofundarea unui anumit tip de dezvoltare sau a unei anumite probleme tehnice.

Tineri compozitorii, tineri interpretii, si acest lucru a insemnat, asa cum si trebuia, un flux de energie pozitiva si de entuziasm.

De la romantici la contemporani, editia a III-a

Gala laureatilor Concursului International de Compozitie „De la
romantici la contemporani”, editia a treia, va avea loc la Palatul Cantacuzino vineri 26 iunie 2009 ora 18 (Calea Victoriei 141).

În program, lucrările câştigătoare (piese pentru pian solo):
Mozaic, autor Diana Simon (București, România)
Towards Infinity, autor Tiberiu Herdlicska (Cluj‐Napoca, România)
The Fundamental Forces Of Our Universe, autor Sebastian Androne (București, România)
Flamenco Sonata, autor Cristina Uruc (București, România)
Studiu, autor Tiberiu Herdlicska (Cluj‐Napoca, România)
Piano Studies, autor Philip Venables (Marea Britanie)
Interpretează: Diana Dava Barb, Eliodora Falan, Mihai Măniceanu, Mihai Murariu, Olga Podobinschi.

Reamintesc amatorilor ca intrarea e gratuita la asemenea evenimente. Si Calea Victoriei e atat de centrala...

Mioritice

Cica se plimba un om intr-o seara pe o straduta mai laturalnica. Si la un moment dat i-au atras atentia niste gemete infundate care veneau dintr-un tufis de spini. Curios, omul s-a apropiat si a vazut o mogaldeata incalcita printre ramurile tufei, care nu putea sa iasa. Facandu-i-se mila, omul nostru a ajutat mogaldeata sa iasa din capcana in care intrase; aceasta, scuturandu-se de frunze, spini si praf, a grait:
-Om bun, m-ai salvat si am sa te rasplatesc. Eu sunt Satana, zis si Lucifer, dar prietenii de bere imi spun Aghiuta. Cand vei muri, vei ajunge in iad, ca toti pacatosii; insa, cand vei ajunge acolo, sa ma cauti, si am sa te ajut.
Si cu aceste vorbe, mogaldeata, PUF! disparu in aerul rece si umed al serii.

Multi ani dupa aceea, omul nostru dadu ortu' popii si se trezi in anticamera iadului. Il cauta atunci pe Aghiuta si se mira cand acesta il recunoscu pe loc.
-Aaaa, protejatul meu! Ce faci? Hai sa iti alegem o pedeapsa usoara de tot, ca de pedepsit nu scapi, ar fi niste probleme uriase de birocratie. Uite la ce m-am gandit: vezi butoiul asta cu smoala in care ard niste oameni?
-D-d-d-daaa, spuse omul incremenit de groaza.
-Ei, stai asa, nu te speria. Tine bata asta de baseball si asteapta sa incerce unul sa sara din butoi - smecherasii astia mici cred ca ne pot pacali. Si cum da sa sara, tu ii tragi cu bata in cap si se va rescufunda in smoala, unde ii e locul.
-S-a facut! exclama omul nostru fericit, si se puse pe asteptat, in timp ce Aghiuta pleca sa isi bea ceaiul de dupa-amiaza in celula lui Mata Hari.

Peste cateva saptamani, Aghiuta isi vizita protejatul. Spre surprinerea lui, acesta, palid, tras la fata, plin de sudoare, il primi nu prea cordial.
-Ce mi-ai facut??? asta e o pedeapsa usoara??? astia tot timpul sar ca iepurii, nici nu mai stiu cum sa ii prind pe toti, noroc ca eram bun la jocurile video! ma dor bratele de la atata lovit cu bata in capete!
-Bine, bine, calmeaza-te, incerca Aghiuta sa il impace. Hai, vino cu mine sa cautam un butoi mai mic, poate asa iti va fi mai usor.
Zis si facut. Insa situatia nu se schimba deloc, saptamanile treceau, butoaiele erau din ce in ce mai mici iar omul nostru slabea si se topea vazand cu ochii de oboseala. Deh, cui ii place smoala?mai ales clocotita.

La un moment dat, Aghiuta isi aduse aminte ca nu isi mai vizitase de mult protejatul. "Ce o mai face saracul ala...", gandi el, si il cauta. Ce sa vezi! Omul nostru era tolanit pe un sezlong, cu cateva cutii de bere goale langa el si un cartof prajit in coltul gurii, iar cand isi vazu prietenul, ragai si il saluta cu o voce usor nesigura:
-Heeei, Aghii, my man, ce faci? M-as ridica sa dau mana cu tine, dar de cand stau tolanit in pozitia asta, muschii nu ma mai prea asculta...
-Vad ca iti merge bine, se mira diavolul, luand aminte la burta considerabila care garnisea sezlongul. Cum asa? In sfarsit, i-ai convins pe oameni sa nu mai sara atat de des din butoi? Excelent!
-Nooo, nici pome-hac!-neala, spuse omul, si trase inca o dusca de bere. Asta - hac! - asta e butoiul cu muzicieni. Daca vrea unul sa sara, il trag ceilalti de picioare inapoi. Asa ca - hac! - eu nu am decat sa stau aici si sa ma bucur de viata, aaaa, de moarte...

***


Care e oare calitatea suprema a romanului? ospitalitatea? smecherenia? istetimea? simtul umorului? talentul inconfundabil de a face haz-de-necaz? Raspunsul il gasiti in balada - totem a "Mioritei". Nu, nu ma refer la blandete, spiritualitate, dragostea pentru metafore, zoofi...aaa, dragostea pentru animale, resemnarea calma si demna in fata destinului. Ma refer la tehnica-muscarii-de-fund nemotivate. Doi baci il iau de prost pe un al treilea, pentru ca muncea mai mult,avea oi mai frumoase si un corp mai bine lucrat la sala ("tras prin inel") furandu-le toate gagicile.Se hotarasc, prin urmare, sa ii dea la cap. Al treilea, cum era usor slab de inger - credea ca poate sa vorbeasca cu animalele, printre altele - se lasa ucis cu un zambet de Forrest Gump pe fata. Morala: Cine-i harnic si munceste, ori e prost, ori nu gandeste. Insa atentie: baciul...avea 3 fluierase! unul de soc, unul de os si unul Muramatsu! Iata, de fapt, ce se ascundea in spatele "Mioritei": cei trei baci erau muzicieni!

Ma surpinde placerea sado-masochista pe care o au romanii muzicieni de a crea scandaluri si de a tranforma in mahala chiar si cele mai inocente actiuni, chiar si pe cele benefice pentru comunitate. De fapt nu ma surpinde, ne-am obisnuit cu totii cu aceasta situatie, de multe ori incercand sa extragem umorul - chit ca ne chinuim ca un chirurg cu o masea de minte. Insa aceasta placere a mahalalei este, adesea, anacronica - mai precis, pica precum nuca in perete sau ca melcul la nunta: cu intarziere.
S-a umplut gura targului cu plangeri la adresa Saptamanii Internationale a Muzicii Noi (SIMN), cei mai rai de gura fiind, cine altii decat compozitorii. Unii au declarat ca nu vor veni la nici un concert (oroare!). Unii s-au simtit umiliti de faptul ca erau prea putini compozitori romani in program, comparativ cu cei straini - desi persoanele respective erau cantate, desi tema festivalului international (!) era "Muzica lumii", desi omagiul adus celor doi compozitori care isi aniversau niste varste rotunde - un englez si un japonez - a fost aprobat de o comisie acum un an, la depunerea proiectului pentru festival. In plus,se pare ca persoanele respective au avut o satisfactie nebanuita si usor masochista in a-si savura sentimentul de umilinta, pentru ca au venit la mai toate concertele din festival, au felicitat lumea, etc. Altii au atras atentia asupra nemerniciei celor doi directori ai festivalului care si-ar fi reglat, cu smecherenie, niste conturi si si-ar fi facut o gramada de interese. Bineinteles, ca niste cetateni model, aceste plangeri au fost facute in mod public - normal, nu, "ilegalitatile" si "manariile" trebuie semnalate tuturor. Iata un scurt citat dintr-un astfel de act:
"...în organizarea ultimei Săptămâni Internaţionale a Muzicii Noi (ediţia a 19-a, 23-30 Mai 2009) lucrurile s-au desfăşurat aproape – să-i zicem – subversiv, deciziile fiind luate cam ca în cartea lui A. Cehov, autor al poveştii Doamna cu căţelul (sic) şi anume fără acordul şi informarea periodică a secţiilor UCMR – organism totuşi titular al acestor serii de 19 festivaluri – cât promovarea aproape neruşinată pe bani publici a intereselor unora mai sus citaţi (doi) în programele ultimei Săptămâni. Reciprocităţi, evident, dar… Nu mai insist deoarece ăştia ne sunt contemporanii."

Bineinteles ca programul festivalului a fost facut public in institutiile respective (UCMR) inca de la nasterea lui. Bineinteles ca cei doi directori ai festivalului, distrasi probabil de relatia lor zoofila, si-au programat cate o lucrare camerala - nu de orchestra (respectiv, o piesa de ansamblu - cvintet, parca, nu mai tin minte - si o piesa de flaut solo, ambele piese avand circa 10 minute fiecare). S-au cantat in festival lucrari consistente ale altor compozitori romani decat cei doi directori - o opera, 3 lucrari de orchestra (parca) pe langa cele multe camerale. Bineinteles ca s-a lucrat pe branci, cu nervi si lacrimi, in lipsa unor fonduri promise, cu sponsorizari venite in ultimul moment (majoritatea sponsorizarilor de la straini!), cu spaima continua ca nu mai vine nici un ban si ca invitatii de afara si-au luat deja bilete si au semnat contracte. Bineinteles ca voluntarii care s-au ocupat de invitatii straini au fost studenti si masteranzi ai Universitatii de Muzica, evident, fara remuneratie - de unde? Bineinteles ca s-a incercat sa se realizeze o saptamana cu concerte bune, cu interpreti de calitate si lucrari asemenea, in ciuda problemelor monetare. Cui ii pasa ca au existat compozitori straini care au afirmat ca de mult nu au mai asistat la un festival de o asemenea tinuta? Nimanui. Noi vrem scandal. Bineinteles ca aceste plangeri ar fi trebuit sa apara, daca ar fi fost fondate pe altceva decat pe nervi de moment si antipatii personale, in anul care a precedat concretizarea festivalului - nu cu cateva zile inainte si, mai ales, nu cu o luna dupa!.

Astept cu interes editia viitoare. Probabil speriati de reactiile belicoase ale colegilor de breasla, viitorii directori nu isi vor programa nici o lucrare, vor aduce in festival compozitori si interpreti complet necunoscuti, ca nu cumva sa fie acuzati de relatii personale cu invitatii - propun Alaska sau Groenlanda -, vor programa in festival absolut TOTI compozitorii romani, din toate orasele, chiar si pe rudele pre-pubere ale acestora care au improvizat vreodata ceva la pianul de jucarie, vor plati din buzunar concertele care nu isi vor gasi fonduri (aaa, stai un pic, asta s-a facut si anul asta...) si vor veni la concerte in haine cernite, pupand picioarele publicului si cerandu-si iertare pentru indrazneala de a fi directori de festival. Si atunci vor fi acuzati de faptul ca nu au sapca.

Tinerete fara batranete

In seara aceasta a avut loc, in Aula Palatului Cantacuzino, un concert al studentilor de la compozitie ai Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti. Sau hai sa spunem, mai bine, un concert al tinerilor compozitori, caci, daca unii dintre ei sunt proaspeti cercetatori ai tainelor dezvoltarii muzicale, cativa si-au afirmat deja personalitatea si valoarea pe cele cateva scene care mai gazduiesc "muzica noua".

Mi-am propus sa fiu obiectiva in comentarea concertului si sa ignor faptul ca pe multi dintre cei cantati ii cunosc, imi sunt dragi si ii apreciez ca oameni si ca artisti. Si, cum la mine, "obiectiva" se traduce de multe ori prin "rea", o sa indraznesc sa imi exprim o oarecare dezamagire.

Concertul, per ansamblu, a fost bun. Putin public in sala - dar, deh, se intampla si pe la "case mai mari" - insa cei cativa pierduti printre scaune au avut ocazia sa asculte niste muzici bune si, cel mai important, expresive. Daca unii se plang ca muzica scrisa azi "intre peretii conservatorului" este sterila si subordonata conceptualismului, matematicilor si mai stiu eu caror influente extramuzicale - deci (se pare, in acceptiunea gurilor rele) fade, iata ca acest concert le-ar fi putut demonstra exact contrariul. Tinerii compozitori sunt foarte Expresivi (o calitate pe care o observ mereu in muzica romaneasca si sunt extrem de mandra de acest lucru). Majoritatea pieselor au fost exemple de lirism in sensul lui "clasic", exemple de (re)prelucrare a unei gestici neoromantice/neoclasice/neo..., fapt care a creat o ambianta sonora pe de o parte mai accesibila neofitilor in muzica "noua" si, pe de alta parte, a demonstrat o aplecare catre zona estetica a Frumosului, a emotiei,a vointei liantului cu auditorul "incleiat" in muzicile trecutului, compozitorii incercand in acelasi timp sa isi releve si propria lor identitate. Departe, deci, acest concert, de "zbuciumele expresioniste", "zgomote", "avioane", "nevroze" si ce tare se mai presupune ca are muzica "culta" in ziua de azi.

Culmea, pe mine tocmai asta m-a deranjat (si asta nu este o "problema" a concertului din seara asta, in mod particular, ci o observatie mai generala). Nu faptul ca muzicile preferau, in marea majoritate, sa fie lirice* in loc sa refuleze obsesiile si anxietatile autorilor. Pentru ca, evident, gama expresiva este extrem de larga. Insa, paradoxal, cei din seara aceasta s-au "infruptat" din aceeasi culoare. Tinerii compozitori au fost foarte cuminti. Aceasta cumintenie s-a concretizat in unele piese care imbinau in mod fericit noul cu trecutul, in limbaje care, daca nu extrem de originale, isi motivau existenta - pe scurt, in lucrari BUNE - si in unele piese in timpul carora ma intrebam, efectiv, "Dumnezeule, dar de ce?". De ce sa mai scrii in ziua de azi, in anul 2009, exercitii stilistice care si-au pierdut prospetimea de haaat, cel putin 70 de ani? Chiar daca rezultatul este unul bine facut, "muzical" si convingator (Vlad Baciu), dupa aceasta prima auditie ce te mai motiveaza sa mai asculti piesa inca o data? Eu una nu sunt, in nici un caz - si chiar mi se poate imputa acest lucru - pentru noutate absoluta, pentru elitism, pentru originalitate cu orice pret, chiar si cel al indepartarii auditorilor. Insa, recunosc, tare mi-as dori sa ascult niste piese care, chiar daca stau mai putin in picioare decat suratele lor "cuminti", chiar daca sunt mai nesigure - structural, muzical, etc - sa fie mai curajoase, sa incerce sa sparga niste bariere, cat or fi ele de mici. Multe din piesele din aceasta seara le-as fi atribuit aceluiasi compozitor, daca nu as fi avut programul in fata. Evident (!) ca nu iti gasesti limbajul propriu din bancile facultatii, ci muult dupa, dupa cautari indarjite, dupa multa experienta si mult dat cu capul in pereti, insa as fi vrut sa vad macar o intentie in acest sens. Si cumintenia, aplecarea catre hedonism muzical quasi-gol, nu ajuta.

Ar trebui sa ne intrebam, cu aceasta ocazie, CUI ne adresam noi - compozitorii tineri - in anul 2009? Nu, serios. Cui? Publicul de "clasica", melomanii, nu vor fi scosi prea curand din ticurile lor stilistice (la urma urmei, mai bine ascult originalul decat copia). Publicul de "contemporana" este, in general, mai sui si prefera - din snobism, din gargauni la cap sau, pur si simplu, dintr-un crez, anacronic sau nu, al innoirii - muzici mult mai anexate curentelor "de afara"(Germania, Franta si alte centre cu traditie si "putere"). Si atunci? Noi cum scriem? Mie uneia, cautarea originalitatii pastrand totusi (!) o legatura cu cei din sala, cautarea, deci, a unor tipuri de muzici care sa pastreze macar un parametru la nivelul unei oarecare "accesibilitati" (complex, nu complicat!!!), asta mi se pare unica solutie. Copia stilistica...cine o asculta? in afara de bunica/matusa/pisicul? Bineinteles, ea poate fi bine facuta, insa care este justificarea, DE CE trebuie sa existe aceasta muzica? Pentru cine?

Revenind la concert, incerc sa trec sumar printre piese. Care, repet, in general mi-au placut.

As incepe cu Cornelia Zambila (HYBRIS), nu pentru ca ar fi fost cea mai buna piesa din concert - ca structurare a formei, dozare a timpului, coerenta a discursului, i-au fost altele superioare. Insa a fost SINGURA piesa din concert care iesea din rand. Care a avut curajul sa "incerce altceva". Care se asorta cu "ce se scrie pe afara acuma" (hai sa nu fim extra-nationalisti, raportarea la "Occident" este, totusi, inca o prioritate). A fost singura piesa care a incercat sa caute in interiorul sunetului, in sunetul-zgomot, in fosnetul firav, imponderabil. Singura care a fost altfel. Cu toate tarele ei (un mediu electronic care, din pacate, tragea din cand in cand in jos discursul general, o gestionare a temporalitatii nu intotdeauna nimerita care genera niste lungimi etc. ). A fost altfel. Nu neaparat mai bine, nu mai cu mot, nu mai snoaba, nu mai elitista, nu mai nevrotica. ALTFEL. Mi-a placut ideea spatiilor care se transforma lent, acest tip de muzica "contemplativa", ne-narativa, a lentorii - un mod de a "privi" muzica pe care numai Cornelia l-a explorat.

Celelalte lucrari au intrat, in general, in zona recuperarii unor limbaje ale trecutului sau in zona "cuminteniei" modal-atonale (din care, recunosc, si eu fac parte). Rezultatele au fost foarte bune, bune si...discutabile, ajutate sau NEajutate de interpretari. Care, la randul lor, au fost foarte bune (Zbarcea, Uruc, Baciu, Marinescu), bune (Bota, Coltea, Murariu, Tiberian, Zambila) si proaste (Zamfir, Stegaru).

Cat despre piese, le-as scoate in evidenta pe cele care mi s-au parut cele mai reusite pe toate planurile (constructie, muzicalitate, expresie, justificare a existentei). As incepe cu veteranul concertului, Lucian Zbarcea, care a dat dovada de talent real, piesa sa, FLUX, a fost, intr-adevar, un flux de energie si de vitalitate - o piesa cu personalitate (!!!) chiar daca nu "avangardista". As continua cu Cristina Uruc, FARFALLE II.2 (Fluturi), o irizare delicata, lirica, quasi-diatonica, o muzica "frumoasa" dar proaspata, care mi-a facut o reala placere sa o reascult. Mihai Murariu (liedurile TREI FETE, MADRIGAL, SONATA LUNII) si-a relevat prin lucrarile alese, apartenenta la postmodernism (in sensul lui "acceptat"), prin reinterpretarea cu talent, umor fin si foarte expresiv, a unor limbaje "totemice", fie sub forma de citat (Beethoven), fie ca aluzie (Madrigalul renascentist) - dand dovada si de o reala maturitate in dozarea temporala/constructie.

Darie Nemes-Bota (ciclul de lieduri AMORE LUNGOMARE) a fost foarte bine mulat pe lirica italiana, prin balansul reusit intre melos si cantabilitate si gestualitate - scurt, frumos si clar. Sorin Marinescu a intrat in aceeasi categorie "lirica", "neoromantica", insa mai impetuos ca colegii sai (in ciuda unei mici probleme de gestionare temporala). Victor Coltea, in PLACA sa PUTIN DEFECTA, a adus un omagiu scriiturii ritmico-asimetrice de traditie "ruseasca" a secolului XX, o piesa ludica, un motorism "schiop" binevenit.

Recunosc ca nu m-au convins piesele lu Andrei Stegaru (EIN MANLICHER BRIEFMARK) si Bogdan Zamfir (FANTASMA), poate nici nu au fost ajutati de interpretarea extrem de fada si nesigura. Cat de important este ca interpretul sa incerce macar sa transmita CEVA pe scena, chit ca nu nimereste toate notele...(l-as da aici drept exemplu pe Mihai Murariu, care ne-a transmis solicitanta piesa a lui Sorin Marinescu cu o bucurie a cantarii, a daruirii muzicii remarcabila, dupa numai O ZI de studiu - in urma unei schimbari in program in ultimul moment). As continua, cat de important este ca autorul muzicii sa incerce macar sa se exprime pe el insusi, cu sinceritate, nu scriind "pentru examen" si sa incerce sa dea o coerenta minima ideilor sale muzicale...

O piesa usor iesita din context a fost piesa Ancai Tiberian, o frumoasa piesa pop - cu influente usoare de jazz - care ne-a placut insa nu isi avea locul, dupa parerea mea, in ACEST context, mai ales ca era singura piesa de acest tip. Este importanta si coeziunea unui program ales.

In concluzie, 1. imi cer scuze ca nu am recomandat acest concert pe blog, insa am aflat programul un pic cam tarziu, 2. astept cu nerabdare si alte concerte - si o prezenta mai mare in sala de concert! profesorii! colegii! unde sunteti? se da bere dupa !!! 3. apropos de interpreti, de Murariu am zis, as mai scoate-o in evidenta -din nou - pe Ana Chifu, matura, talentata si dedicata trup si suflet muzicii pe care o canta.

Programul concertului a aratat asa:
Darie Nemes-Bota - ciclu de lieduri AMORE LUNGOMARE
Victor Coltea - liedurile PLACA PUTIN DEFECTA, FABULA RASA
Mihai Murariu - ciclul de lieduri TREI
Bianca si Remus Manoleanu - soprana si pian
Cristina Uruc - FARFALLE II.2 pentru 2 clarinete - Radu Stan si Mihai Badita
Andrei Stegaru - EIN MANLICHER BRIEFMARK pentru soprana, 2 viori si violoncel - Magda Geambasu, Cristina Voicu, Stefan Valvoi, Andrei Kivu
Anca Tiberian - IN A BETTER PLACE pentru voce si pian - Diana Corbu, Anca Tiberian
Cornelia Zambila - HYBRIS pentru vioara, viola, pian si banda - C. Voicu, C. Zambila, Diana MihaiescuVlad Baciu - liedul UN FLUTURE ALB - Luminita Andrei, V. Baciu
Bogdan Zamfir - Sonata FANTASMA pentru pian - Razvan Apetrei
Sorin Marinescu - TEMA CU VARIATIUNI pentru pian - Mihai Murariu
Lucian Zbarcea - FLUX pentru flaut si pian - Ana Chifu si M.Murariu

(*pe parcursul articolului am folosit termenul de "liric" in sensul sau "general acceptat" sau banal - de vina, ora tarzie si lapsus-urile in materie de vocabilar. Evident ca exista mai multe tipuri de lirism.)

SIMN 2009 in cateva imagini.

1.Linea in concert (Vox Balaenae, Crumb)


2.sala de conferinte din Palatul Cantacuzino (dragalas, nu?)





















3.Sorin Petrescu, recitalul de la Palatul Cantacuzino


4.Tosiya Suzuki, conferinta despre tehnicile moderne ale Blockflote-ului.


5.Mario Caroli si Verona Maier, dupa recitalul de la Ateneu


Iertati calitatea slaba a fotografiilor. Sper sa mai bage si Sabina, care e pozar profesionist.
Ce departe pare acum...si a trecut doar o luna...

Imagine si muzica

Degetica (Sabina) face si poze, nu numai note. Frumoase (si unele, si altele). Le puteti vedea aici. Miercuri la 18:00, Muzeul Taranului Roman, sala Acvariu.

SIMN 2009: POLL

Daca tot este homo sapiens pasionat de ierarhizari, clasificari si topuri, acum, la sfarsit de festival, dupa o saptamana plina ochi de muzici noi,hai sa vedem ce ne-a placut si ce nu ne-a placut. Nu numai ca sa ne aflam in treaba ci ca sa vedem care a fost impresia generala si cam care este "gustul publicului", specialist sau mai putin specialist.
Asteptam raspunsurile voastre, sugestiile, plangerile sau impresiile placute - nu va jenati, chiar daca ati trecut doar pe la 2 concerte. Din motive diverse, eu o sa imi pastrez opinia pentru mai incolo.

1. Cine a fost solistul care v-a impresionat cel mai mult?
2. Care a fost ansamblul de muzica noua care vi s-a parut cel mai "profesionist"/"interesant"/"bine sudat"?
3. Dintre concertele festivalului, care v-a lasat cea mai placuta impresie (muzica +interpreti)?
4. Care piesa ati dori sa o mai reauziti? (sa zicem, "Premiul Publicului din partea Contemporania" :) )
5. Care compozitor v-a trezit curiozitatea?

Pentru cine a fost si la festivalurile anterioare:
6. Cum vi s-a parut SIMN 2009 per ansamblu, ce nota i-ati da de la 1 la 10?
7. Ce v-a placut la SIMN 2009 si ce nu v-a placut?
8. Ce asteptati de la editiile viitoare?