Calin Ioachimescu. Compozitor si Rafinat.

"Rafinament coloristic". Sintagma cu dublu tais in scrierile "despre muzica". Devenit cliseu muzicologic, este aplicata fara discernamant - cateodata - in mai toate cronicile posibile. Pe langa aceasta latura usor penibila, sintagma mai are si darul de a trimite melomanul cu gandul la sonoritati edulcorate, zaharisite, la "muzica frumoasa" care "gadila placut urechile" s.a.m.d., la impresionism sau hedonism, in fine, la lirismul general acceptat. Exista insa situatii in care "rafinament coloristic" se poate referi la altceva. La o originala combinare de timbruri care creeaza o noua sonoritate muzicala, care te trage de urechi si iti ciuleste atentia. La urma urmei, si barbarul Stravinski era RAFINAT in orchestratie (ma refer la perioada "rusa", "Sarbatoarea primaverii"). Si, la urma urmei, habar nu am cu CE sa inlocuiesc "rafinament coloristic". Chiar nu stiu. "Acel-ceva-care-face-ca-muzica-ta-sa-sune-proaspat-si-interesant" nu merge, e prea lung.

Calin Ioachimescu are "acel-ceva". Mai mult ca sigur nu stiti despre cine vorbesc. Este unul dintre cei mai talentati compozitori romani. A implinit recent o varsta rotunda, nu mentionam :) si a avut un "portret de compozitor" organizat de catre Uniunea Compozitorilor in Aula Palatului Cantacuzino (Muzeul George Enescu, Calea Victoriei -sic! - nr....habar nu am. Casa cu lei).

"Eu nu ma pricep sa vorbesc...cele patru piese pe care le daruiesc in seara asta vor vorbi pentru mine." Asa a debutat micul concert, al carui public s-a prezentat in numar restrans - asta e, mai mult vin si fursec de persoana, ne-am obisnuit cu prezenta rarefiata la concertele de muzica contemporana. Cu o autoprezentare modesta - prea modesta - a unui compozitor si a unui om retras. Retras in lumea lui, a sunetelor (pe langa compozitor, Calin Ioachimescu este si un foarte meticulos inginer de sunet, facand regia la Radio si ajutandu-si colegii in ale suferintei in studioul Uniunii Compozitorilor).

Nu vreau sa insist cu o cronica a concertului. As vrea numai sa subliniez cateva lucruri.

Primul: Ioachimescu este un artist care are ce sa spuna si o spune Bine.

Al doilea: muzica sa este o muzica dialectica, o coincidenta a contrariilor: tragism auster, tandrete dura, natura artificiala. Aceste caracteristici au fost relevate in aceasta seara prin cateva lucrari importante ale compozitorului. Doua cvartete de coarde - interpretate de Cvartetul Florilegium, o piesa pentru violoncel si "banda" (mediu electroacustic), "Celliphonia", piesa deja celebra in randurile violoncelistilor (interpretata de sotia compozitorului, excelenta Anca Vartolomei) si lucrarea "acusmatica" "Digital Birds" (muzica electronica).

Al treilea lucru: Ioachimescu este un (re)creator de spatiu, de spatiu arhetipal, de spatiu atemporal in care sugestiile de muzica traditionala romaneasca in starea ei cea mai pura, mai esentializata, mai stilizata intr-un limbaj "nou" se imbina cu sugestii ale naturii. O natura "artificiala", cum am vazut in "Digital Birds" (lucrarea mea preferata din concert). Pasari metalice ne-au inconjurat din 4 boxe, dand o senzatie de pestera a inceputului. Spatiul s-a modulat lent, purtandu-ne intr-o calatorie surprinzator de organica si proaspata in ciuda sonoritatilor "voit" electronice (cantece de pasari prelucrate prin reverb si diferite filtre). Ciripiturile se tranformau din cand in cand in mecanisme muzicale. Dupa niste tunete din strafunduri piesa s-a terminat un pic cam brusc, am fost rapid si dur scosi din starea in care ne scufundasem, din aceasta realitate paralela in care muzica de calitate ar trebui sa te initieze. Sugestii "arhetipale" au existat si in "Celliphonia", de exemplu, unde violoncelul - exploatat aproape la maximum - sugera ba fluiere (prin flageolete in acut), ba buciume suprarealiste (insotit de "banda"), ba picuri de ploaie metalica.

Al patrulea si ultimul lucru, Ioachimescu este un maestru al cotopirii sunetului (muzical) cu zgomotul, tendinta urmata de atat de multi in secolul trecut si in cel actual si realizata Bine de atat de putini. Nu ar trebui sa pretuim numai "sunetul curat", diamant slefuit, ci si pe cel abia scos din maruntaiele pamantului. Cel "murdar" cu mici zgomote, cu nisip in ghetute, cu personalitate.

Dar despre asta, si alta data.