joi, 26 martie 2009

Cum se compune?

La aprobarea Dianei, reiau si aici confesiunea anului scrisa initial pe Armonii (link in stanga paginii)
Am primit intrebarea asta de doua ori in trei zile , un coleg de la cursul de foto a fost extrem de curios si nu s-a lasat pana nu am detaliat...
Prima data m-am eschivat, am spus ca nu se poate explica...ca e prea complicat, adevarul e ca m-a luat putin prin surprindere intrebarea, ba chiar m-am simtit usor expusa, in sensul de expozitie, de expunere pe care nu simteam deloc nevoia sa o fac, m-am intimidat la propriu, taman eu! indrazneala in persoana, ca si cum as fi fost scoasa din cochilie fara sa-mi doresc si fara sa-mi amintesc ca exista o lume si afara..... Si de ce? Tocmai pentru ca n-am mai compus demult, n-am mai trait creatia pe viu, si-atunci, cum sa ma apuc sa povestesc? Si ce sa spun? Sunt o fiinta (extrem de) mult prea :D vorbareata, dar de fapt esentialul nu-l spun cu una cu doua....
A doua oara n-am reusit sa scap asa de usor si-am inceput sa indrug verzi si uscate despre timp, si despre cum il construim in muzica, si despre memorie, si ca se porneste de la un sentiment... cu timpurile suprapuse, cu polifonia dintre prezent si trecut.....bullshit.
Adica bineinteles ca e perfect adevarat, cu asta ma ocup de cativa ani incoace, ba as indrazni sa spun ca dintotdeauna m-a interesat doar asta, cum inving timpu asta nenorocit care-mi sta impotriva, sau de fapt, cum sa ajung sa-l iubesc tocmai pentru ca fuge , si pot sa-l intorc din drum numai daca fac muzica (sorry, in foto nu cred chiar atat de mult...cred ca de acolo si problemele pe care le am in a ma exprima vizual, desi iubesc fotografia din tot sufletul, insa voi fi mereu partinitoare in ceea ce priveste compozitia)
Dar oare voi reusi vreodata sa explic cum se compune?
Ceea ce simti atunci cand pui notele pe hartie? Si cum realizezi deblocajul? (thanks again pt aide memoire de data asta, despre deblocaj vroiam de vreo 2 luni sa scriu...)
daca ar fi sa fac o paralela...seamana cu ce zice Ferko despre indragostirea de subiect atunci cand fotografiezi.
Numai ca la compozitie tine muuult, mult mai mult.
In primul rand ca e secunda de gratie pe care nu ti-o permiti oricum...oricand. Trebuie sa ai antenele foarte bine acordate pe frecventa Universului. Acum cativa ani am avut un blocaj imens, atunci m-am apucat de foto! Ei bine, da, fotografia m-a reapropiat de compozitie. Desi habar n-aveam despre ce e vorba, dar ma simteam creativa cu aparatul in mana. Intrasem intr-o stare de surescitare extrem de simpatica, am scris trei lucrari una dupa alta in anul acela, toate trei s-au cantat, la ultimul concert am si expus cele cateva poze mai bune. Unde vreau sa ajung...nu exista metode standard de deblocaj, in afara de binecunoscutele lucrat cat mai mult si sensibilizat cat mai mult.
Cum facem sensibilizarea?
In primul rand visand. Cat mai des, cat mai mult, cu ochii deschisi, fireste. Cu ochii deschisi la orice amanunt , creat povesti din fiecare obiect, citit, mers la concert, visand, visand, visand....
Cum lucram? nebuneste. fara pierdere de energie, tot timpul la temperatura de fierbere, si bineinteles, visand, de data asta lucid....

(observati cat de tare sunt la teorie :D )

Cum lucreaza un compozitor?
In primul rand, isi da sufletul pe foaie. Hiatusurile nu sunt permise. Imediat devine plicticos, previzibil, banal.
Un compozitor trebuie din cand in cand sa uite tot ce-a invatat. Compozitia este o permanenta redescoperire interioara. Nu conteaza ce tehnici stii sa aplici...ce instrumente folosesti, e acelasi lucru daca scrii pentru orchestra sau pentru un singur instrument, tot exista momente in care uiti totul si scrii doar din nebunie.
Dar totodata un compozitor e ca un chirurg, e taios, e aspru! Daca ideile nu-s ascutite, nu-s tari, totul e in zadar. Aici intervine stiinta.
Eu cand compun ma uit pe zeci de partituri, uneori simt nevoia de Schubert, de foarte mult Schubert....alteori vreau doar sa vad cum a orchestrat Ligeti o anumita masura din sectiunea a doua a nustiucarei lucrari...alta data ma intereseaza doar o toccata de Bach, si asta indiferent pentru ce scriu. Intotdeauna imi trag un pic din seva de la maestri...de ce? Urmeaza punctul 3.
Oboseala.

Ai nebunia, ai stiinta...dar obosesti. Pentru ca e greu. La inceput sa spunem ca imi fac o oarecare schema..aud in cap cam cat dureaza fiecare sectiune , incerc sa nu pierd nicio secunda sentimentul care m-a indemnat sa scriu muzica respectiva. Trebuie sa-l concretizez permanent in materie sonora, descopar ce anume se potriveste in conformitate cu sufletul meu din acel moment.
Cam ca la fotografie, cand alegi un anume tip de perspectiva pentru o poza, sau alegi sa maresti timpul de expunere, sau alegi sa inchizi diafragma, sa urci sau sa cobori punctul de statie, sa incadrezi mai neobisnuit sau mai clasic..... Ah, cat de usoare par toate astea pe langa a scrie muzica! Iertare fotografi din toata lumea :), stiu pe pielea mea ca e f greu sa te decizi, mai ales ca e vorba de fractiuni de secunda. La muzica dureaza nitel mai mult.
Ei bine, si cand seaca izvorul de inspiratie, recurg la partiturile mele dragi.
Uneori nici macar nu analizez. Cant pur si simplu la pian, imi face bine sa simt in degete rezolvarile lor, ale compozitorilor mei preferati, fara sa le gandesc. Se reduce totul din nou la senzorial, la visare, la indragostire.

Asta ar fi sa spunem partea frumoasa. Mai urmeaza insa.
Despre chin si durere v-am povestit? despre lacrimi? sute , mii de lacrimi? despre disperare, despre angoasa, despre spleen? Cand am fost in Germania, ma intrebau colegii ce urmeaza sa fac in dupa amiaza respectiva..le spuneam ca am de compus, la care mi se ura zambind "viel spass".
Cum adica??
Am fost extrem de revoltata...compozitia nu e o distractie, nu e o gluma...e o drama, e o lupta, e o rupere din tine catre tine si catre ceilalti.....e pus fiinta ta pe tava si dezvelirea celor mai vibrante corzi, care se pot rupe oricand, sunt vulnerabile in raport cu indiferenta....
Ca Mozart a scris extrem de usor...aiurea!! tehnic ii venea usor, dar inauntrul lui...stie cineva cum a fost? Sau Bach...care a scris ultimul coral plangand....
Daca se compune doar cu viel spass nu iese treaba....si iata cum se iese si din blocaj, suferind , macar putin....nu exista iubire profunda fara portia de durere. Iar compozitia e Iubire, cu I mare.


S-o mai zic si pe ultima?
Cum compun eu? Sincer?
Rugandu-ma la Dumnezeu sa nu ma lase balta, macar de data asta, macar acum sa ma mai tina asa, nebuna, disperata si fericita. La fiecare lucrare e cate un acum, bineinteles :)

Eh, si cum era sa povestesc toate astea in 3 minute? O ora am scris la randurile astea. Am venit pe jos de la biblioteca, pana acasa, m-a cam batut vantu pe bulevard, dar a fost frumos, am putut sa ma gandesc la o groaza de chestii pe care in autobuz nu le pot dezvolta, e prea multa lume...acasa ma sanctioneaza copiii daca ma simt cu gandurile aiurea....
Si oricum, e zadarnic, prevad ca v-am lamurit bustean.
Pentru cei mai cu picioarele pe pamant, da , chiar aud in cap notele alea dupa care le transcriu :))

Voi cum compuneti?

:D

10 comentarii:

Cristian Vararu spunea...

Să vedem câte ore îmi va lua mie să alcătuiesc câteva rânduri. Mă bucur mult că aţi scris postul ăsta, tocmai am închis zilele trecute dosarul unei compoziţii ce va trebui revizuită (sunt prea obosit să mă mai lupt prea curând cu ea) şi m-am hotărât să încep ceva nou, mi-am lăsat o lună la dispoziţie. Spun astea pentru că mi-a atins coardele empatice întrebarea „Cum se compune?”. Nu am o carieră foarte lungă în spate; acum câţiva ani scriam piese rock care trebuiau să fie învăţate repede în formaţie şi atunci trebuia să am partitura/tabulatura cât mai puţin densă (dar cât mai eficientă ca sonorităţi, ritmuri – paranteza asta mi-era cunoscută numai mie). Dar s-au terminat şi obligaţiile cu formaţia.

Nu mi-a plăcut niciodată ideea de ansamblu mare, de partitură orchestrală şi cu atât mai puţin cea de partitură simfonică. Aşa cum comparaţi compoziţia cu fotografi(ere)a, găsesc că ansamblul de cameră este ca o imagine în alb-negru, în vreme ce orchestra este colorată. Cum învăţasem de la profesorul meu de desen, la alb-negru nu ai nicio scuză dacă există stângăcii – la imaginea colorată poate te mai salvează culorile. Sunt multe (alte) motive pentru care prefer ansamblul de cameră, inclusiv aerul intimist, mult mai implicant pentru public.

În tot ce scriu, mă interesează extramuzicalul, aşa-zisul programatic (dar nimeni nu numeşte extramuzicalul baroc – reprezentativismul – programatism, aşa că prefer să nu îi zic astfel). Dacă altădată foloseam citate-clişee (ca un soi de glosar de imagini muzicale) numai ca să impun o atmosferă drept punct de pornire, am continuat pe linia respectivă cu încercări sincretice, am pretenţia ca interpreţii muzicii mele să fie măcar puţin actori sau anti-actori (chiar şi a doua variant presupune însă un fel de prestanţă scenică) sau prin vizualul pe care-l implică interpretarea (de exemplu, degetul doi de la mâna dreaptă apasă clapele şi scrie un cuvânt după desenul melodiei). La un nivel ceva mai apropiat, cele mai interesante aspecte pentru muzica mea sunt (în ordinea priorităţii): 1. armonia; 2. timbrul; 3. ritmul. Nu îmi pasă de forme, ba chiar le urăsc pe cele mai „savante” pentru că îmi par duşmanul nr. 1 al ascultătorului nemuzician şi apoi mi se pare ruşinos să reciclezi un material tematic. Îmi este clar că am deformări din lumea jazzului: pentru mine, septima mare armonică e unul dintre cele mai consonante intervale din lume.

Dacă am pomenit de extramuzical – e o joacă pentru mine să găsesc fiecărei compoziţii un element (cuvânt, persoană, afect, aluzie, aspect din istoria muzicii ori a culturii în general) care să-i determine toată povestea şi greutatea. Sunt mulţumit că nu se pot descifra decât prea puţin aceste coduri prin simpla citire a partiturii, intenţiile mele sunt în siguranţă. Joaca devine apoi serioasă, durează ceva timp până elaborez un model teoretic, un ghid pe care să-l urmez când voi compune (acolo notez ce să fac şi ce să NU fac). Iar când am ajuns să compun, sunt într-adevăr „descoperit”, potrivesc foarte ciudat reacţiile din lumea exterioară compoziţiei cu cele din lumea interioară ei. Vânez inspiraţie în tot ce trăiesc, ascult ritmurile claxoanelor la intersecţie, mă satur (prea) repede când mănânc şi ştiu că mă aşteaptă compoziţia ş.a.m.d. Scriu (compun) foarte încet, nu folosesc artificii ca să storc melodii când nu am idei, dar folosesc statistica şi algebra când vreau să creez o „bifurcaţie”. Mă interesează simetriile, când vin la mine nu îmi îngădui să le refuz. Compun din aproape în aproape (câte o relaţie de impulsuri sonore, în sens temporal, apoi următoarea pereche etc.), fac o pauză când am obosit şi mă întorc peste câteva ore, să văd dacă mi se pare frumos ce am scris (căci între timp am uitat cum sună, mi-am izgonit notele din cap). Încerc să mă feresc – culmea – de clişeele colegilor de breaslă de formaţie clasică. Dacă scriu pentru pian, câteva octave (cele mai „pianistice”: cam oct. 1–3) vor fi cam văduvite; nu am să folosesc mai niciun fel de scriitură ce se poate recunoaşte uşor cu ochiul. Am uitat să spun însă poate cel mai important lucru, eu m-am apucat de muzică pentru că mi se păreau partiturile foarte frumoase (vizual vorbind). Cel mai important, dar cel mai important lucru este să am o partitură frumoasă, sugestivă pentru ceea ce caut să transmit. Aici chiar nu pot explica deloc alegerile făcute, ci ştiu doar să recunosc ce-mi place şi ce nu. Un alt lucru ar fi că mi se va părea neterminată o lucrare care nu are un moment cât de mic inspirat din genurile rock-jazz-pop-muz. uşoară (totuşi ele, nu muzica cultă, m-au ajutat să gândesc limpede şi să arunc la gunoi toate pupincurismele academicoase). Îmi place (mi-ar plăcea) mult să las spaţii pentru improvizaţie din partea interpreţilor (începând cu nemarcarea dinamicii, a pedalelor şi sfârşind cu înălţimile sonore), dar apoi mi-e foarte frică să nu îmi pice lucrarea în mâinile unor nepăsători. Asta e o problemă căreia continuu să în caut răspuns.

Cam atât am ştiut să spun acum şi mi-e teamă să nu fi plictisit deja.

Degetica spunea...

multumim de raspuns:)
Cameral alb negru si simfonic colorat nu e insa o comparatie neaparat justa, sa stii, am inteles metafora, dar in fotografie o compozitie camerala inseamna finetea si simplitatea imaginii, de fapt o fotografie nici nu are cum sa fie prea simfonica prin definitie:)

te-as sfatui profesoral:) sa iti reconsideri pozitia fata de forme, forma e extraordinar de importanta, fara forma compizitia se prabuseste in ea insasi ca o prajitura nereusita.
Formele muzicale "clasice" contin o perfectiune la care s-a ajuns in secole si care poate fi reinterpretata la infinit in limbaj propriu.

mai viu, acuma trebuie sa inchei.

Cristian Vararu spunea...

Mulţumesc şi eu. Evident că nu se poate să ignor forma cu desăvârşire şi în acelaşi timp să îmi păstrez relaţia cu muzicile „de consum”, măcar pentru că am nevoie de forma strofică şi de rondo pentru ele... Cearta mea cu forma nu ţine de reluarea recognoscibilă a materialului, ci de cea irecognoscibilă. Ca să o spun mai pe şleau, în tonalismul supracromatizat, în politonalism, polimodalism sau în serialism, un ascultător simplu nu are nicio şansă să recunoască o revenire tematică dacă temei i se face şi cea mai mică operaţie estetică. Ceea ce mi se pare că ajunge o preţiozitate, un „pour les connaîseurs” deloc binevenit. Eu îmi spun atunci aşa: de ce să mă chinuiesc să schingiuiesc o muzică deja existentă până va suna ca o muzică nouă, în loc să fac o muzică nouă pe care să o alipesc la coada celei vechi? În al doilea rând, consider că muzica trebuie să fie ca o călătorie şi nu ca o vizită: nu mă întorc pe unde am venit, ci ies prin alt loc, căci am participat la o iniţiere. Coerenţa se obţine, după capul meu, printr-o ordonare credibilă şi empatică (faţă de ascultător) a bucăţilor ce constituie muzica. Când mergi cu trenul, poţi vedea pe geam lucruri asemănătoare, dar niciodată nu vor fi la fel. Dacă porneşti în martie de la şes la munte, va trebui să vezi pe măsură ce înaintezi relief tot mai înalt, nori de alte culori şi tot mai multă zăpadă, iar astea dau credibilitate călătoriei, indiferent de aspectul oraşelor pe care le traversezi (oraşele fiind tocmai secţiunile care dau numele unei forme sau al alteia). Aşadar, mi se pare că doar proporţionalitatea lucrării este cu adevărat importantă şi nu relaţia dintre diferitele secţiuni (NU vorbesc de relaţia dintre secţiunile vecine, că exact asta e problema). Crezi că o muzică cu formă liberă nu poate să fie convingtoare sau chiar excelentă?

Iar în privinţa culorilor şi a compoziţiei: eu nu pe sinfonism îl dădeam ca echivalent al culorii, ci pe „orchestralism”. Adică am o muzică (ce conţine, în mare, melodie, acompaniament şi bas) şi o pot răspândi în foarte multe variante prin orchestră (culori timbrale). Să luăm dragul de „Boléro”, care nu este muzică simfonică, ci doar orchestrală: cât de captivant va mai fi să îl ascultăm la vioară şi pian? Cum sună „Adagio” de Barber la clavecin sau la flaut? Aşadar nu la complexitatea scriiturii mă gândeam, ci doar la posibilităţile timbrale.

Degetica spunea...

asa, acuma am revenit.
Nu exista forma libera de fapt. Forma unei lucrari tine f mult de continutul ei, de ceea ce dezvolta in interior, eu nu pot niciodata sa despart forma de continut.
Depinde doar de substanta sonora cum o organizez, si de ceea ce am de spus.
de exemplu:
Forma de sonata nu inseamna o insiruire de teme, ci ideea de dezvoltare continua . op 111...e sonata sau nu prima parte? Sonata lunii...e sonata or ba?
dpdv schematic, nu nu sunt sonatae, dar in realitate, da sunt, pt respecta acest principiu. Samd. De aia cearta cu formele mi se pare o falsa problema si cred ca ele se pot reinterpreta la nesfarsit (seamana cu ce zici tu, cu iesirea prin alt loc, daca vrei)

Diana spunea...

Slava Cerului, incepusem sa disper ca nu citeste nimeni blogul asta, in afara de sefa si de mine...

Degetica spunea...

si de cristian vararu
:D :D

adriana spunea...

azi e ziua prietenei mele...va invit la un altfel de party...poate va inspira ideea mea...asa ca va astept cu drag la aniversare

Cristian Vararu spunea...

Apropo de cititorii blogului şi de binevenita ultimă intervenţie (cea cu aniversarea).
Povestea spune că broaştele în balta lor se certau şi că nu găseau pe cineva care să le facă dreptate. Şi au rugat pe Cel-de-Sus să le trimită un împărat. Ca răspuns, în mijlocul bălţii a căzut un buştean. Curând, broaştele au fost dezamăgite de liniştea împăratului nou venit, căci prea nu se sinchisea de toate pricinile şi sfadele lor. Atunci s-au rugat broaştele să vină un alt împărat în loc. Şi a poposit un bâtlan. Câtă vreme păsăroiul le făcea de hac certăreţelor, una câte una, cele rămase şi-au amintit de împăratul cel paşnic şi l-au regretat.
Aşa şi aici. Vă număraţi (cu o oarece nemulţumire, nu spuneţi nu) cititorii şi atunci sosesc cititori noi, care mai de care mai... Mishu al Domnului Isus [sic]. La mulţi ani întru Domnul!!! – ca să citez un binecredincios. (Vă daţi seama că) glumesc :P

adriana spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
adriana spunea...

Stimate domn Cristian....randurile dvs. m-au binedispus la maxim...am postat anuntul si pe acest blog, deoarece il citesc cu placere (hi-hi asadar nu sunt cititor nou)...nu comentez pentru ca nu ma pricep la aceste teme...m-as bucura tare mult daca ati lasa cateva ganduri pentru prietena mea, chiar pe blogul meu...bineinteles accesand link-ul aniversare...de mai sus...intuiesc ca sunteti un om rafinat si in plus, cu un admirabil simt al umorului...va astept cu interes ...