In aceasta seara a avut loc un concert asteptat cam tot anul trecut la UNMB. In 2008 s-au implinit 80 de ani de la nasterea lui Tiberiu Olah, iar concertul aniversar programat pentru toamna trecuta s-a concretizat abia ieri, 25 februarie. O zi cam friguroasa, racoarea de afara fiind simtita pe deplin si in sala Enescu, unde aerul conditionat functioneaza dupa niste obscure legi interne , asemanatoare cu cele ale compozitiilor contemporane:)
Iata care a fost programul cantat (caci da, chiar s-a cantat in seara asta, nu s-a mimat.... doar publicul a mimat prezenta, din pacate :( )
1. Sonata pentru clarinet - Constantin Urziceanu.
2.Sonatina pentru vioara si pian - Diana Mos , Adriana Maier.
3. Sonata pentru flaut solo - Ionut Bogdan Stefanescu
4 .Incontri spaziali pentru percutie si banda, prima auditie mondiala - Alexandru Matei
5. Invocatii , pentru clarinet, trio de coarde si pian - Constantin Urziceanu, Diana Mos, Mihai Movileanu, Bogdan Popa si Mihai Maniceanu, dirijati de Alexandru Solonaru.
As putea spune ca a fost un program excelent ales, iar pentru cei care nu cunosc muzica lui Olah, aproape didactic alcatuit, pentru ca a cuprins lucrari din diferite perioade de creatie si in care se abordeaza mai multe probleme de compozitie ce l-au preocupat pe Olah in timpul vietii sale.
Din punct de vedere cronologic, Sonatina pentru vioara si pian este prima pe lista, fiind scrisa in timpul studiilor la Moscova. Chiar daca influentele bartokiene se simt la nivelul limbajului muzical, finetea olahiana se intrevede inca din primele acorduri, prin acuratetea orchestratiei si prin ingeniozitatea timbrala.E o lucrare care cucereste atat prin naturalete, cat si prin inovatie. Un mic exemplu: in partea 1 repriza formei de sonata nu este adusa ca atare, ci "dinamizata", timpul este accelerat pentru a sublinia ideea de dezvoltare continua, idee ce sta sub semnul beethovenian si careia Olah i-a ramas credincios toata viata.
Violonista Diana Mos si pianista Adriana Maier au redat cu o cuceritoare delicatete nu numai partea a doua a sonatinei, (prefrata mea :) ) ci intreaga lucrare . Ne-ati placut, mai vrem!
Despre Sonata pentru clarinet solo se pot scrie volume intregi! Si s-au si scris. Am sa incerc sa sintetizez: poarta subtitlul de "Maiastra" pentru ca face parte din ciclul Brancusi, alaturi de Coloana Infinitului, Spatiu si ritm, Poarta sarutului si Masa tacerii. Aceste lucrari au fost scrise intre anii 1962 (Sonata) si 1967 (Masa tacerii).
Asadar, este vorba despre o lucrare venerabila, in varsta de 47 de ani. Insa constructia sa monumentala, chiar daca (paradoxal) trasata doar din varful penitei, o face sa reziste cu brio trecerii anilor, si parca devine mai savuroasa pe masura ca inainteaza in varsta.
Ce are deosebit aceasta Sonata? Mai precis, cum devine ea definitorie pentru stilul Olahian?
Iata care a fost programul cantat (caci da, chiar s-a cantat in seara asta, nu s-a mimat.... doar publicul a mimat prezenta, din pacate :( )
1. Sonata pentru clarinet - Constantin Urziceanu.
2.Sonatina pentru vioara si pian - Diana Mos , Adriana Maier.
3. Sonata pentru flaut solo - Ionut Bogdan Stefanescu
4 .Incontri spaziali pentru percutie si banda, prima auditie mondiala - Alexandru Matei
5. Invocatii , pentru clarinet, trio de coarde si pian - Constantin Urziceanu, Diana Mos, Mihai Movileanu, Bogdan Popa si Mihai Maniceanu, dirijati de Alexandru Solonaru.
As putea spune ca a fost un program excelent ales, iar pentru cei care nu cunosc muzica lui Olah, aproape didactic alcatuit, pentru ca a cuprins lucrari din diferite perioade de creatie si in care se abordeaza mai multe probleme de compozitie ce l-au preocupat pe Olah in timpul vietii sale.
Din punct de vedere cronologic, Sonatina pentru vioara si pian este prima pe lista, fiind scrisa in timpul studiilor la Moscova. Chiar daca influentele bartokiene se simt la nivelul limbajului muzical, finetea olahiana se intrevede inca din primele acorduri, prin acuratetea orchestratiei si prin ingeniozitatea timbrala.E o lucrare care cucereste atat prin naturalete, cat si prin inovatie. Un mic exemplu: in partea 1 repriza formei de sonata nu este adusa ca atare, ci "dinamizata", timpul este accelerat pentru a sublinia ideea de dezvoltare continua, idee ce sta sub semnul beethovenian si careia Olah i-a ramas credincios toata viata.
Violonista Diana Mos si pianista Adriana Maier au redat cu o cuceritoare delicatete nu numai partea a doua a sonatinei, (prefrata mea :) ) ci intreaga lucrare . Ne-ati placut, mai vrem!
Despre Sonata pentru clarinet solo se pot scrie volume intregi! Si s-au si scris. Am sa incerc sa sintetizez: poarta subtitlul de "Maiastra" pentru ca face parte din ciclul Brancusi, alaturi de Coloana Infinitului, Spatiu si ritm, Poarta sarutului si Masa tacerii. Aceste lucrari au fost scrise intre anii 1962 (Sonata) si 1967 (Masa tacerii).
Asadar, este vorba despre o lucrare venerabila, in varsta de 47 de ani. Insa constructia sa monumentala, chiar daca (paradoxal) trasata doar din varful penitei, o face sa reziste cu brio trecerii anilor, si parca devine mai savuroasa pe masura ca inainteaza in varsta.
Ce are deosebit aceasta Sonata? Mai precis, cum devine ea definitorie pentru stilul Olahian?
- Forma sa este departe de a fi clasica, ci se inscrie in traseul dezvoltarii continue mai devreme mentionat. Totul este devenire...
- Se instituie binomul scurt - lung (efemeride-pedala) care il va insoti pe compozitor in lucrarile sale ulterioare, mai ales in simfonii.
- fara a folosi ca efecte specifice clarinetului mai mult decat frulatto si slaptongue, lucrarea abunda de varietate timbrala
- fugato-ul din dezvoltarea sonatei , desfasurat in toate registrele clarinetului si uzand de diferite timbruri pentru a separa ideile, este cel ce in viitor va constitui suprapunerile de pentatonii atat de iubite de Olah, si in plus de asta, este samburele jocului cu suprapunerile de timpuri , care culmineaza in creatia compozitorului cu Sonata pentru vioara si banda magnetica.
Toate acestea si inca multe altele contribuie la o lucrare ce are forta unei ghilotine, fiecare sunet derivand firesc din inlantuirile precedente, si mai ales, fiecare sunet fiind subordonat sentimentului care a generat lucrarea, zborul, Inaltarea.
Constantin Urziceanu a debutat in aceasta seara cu Sonata pentru clarinet solo, dar dificultatea partiturii nu i-a incatusat nici sensibilitatea, nici forta. El se inscrie astfel pe lista clarinetistilor romani prieteni ai muzicii contemporane, avand cu totii ca mentor spiritual pe Aurelian Octav Popa, cel pentru care a fost inital compusa Sonata.
Sonata pentru flaut solo, compusa in 1978, este deja in lista de lucrari impuse la mai multe concursuri de flaut. De ce oare? Raspunsul meu personal este urmatorul: este o lucrare pur si si simplu frumoasa, dificila tehnic, dificila dpdv al intelegerii ideilor muzicale, dar totodata nesufocata de efecte care mai de care mai neobisnuite, ci integrate, acolo unde apar, in logica instrinseca a piesei. Aceasta face posibila utilizarea fanteziei interpretului pentru a reda caracteristicile lucrarii.
Ionut Bogdan Stefanescu este un vrajitor al flautului, iar in acest context a tinut sa ne smulga neaparat o lacrima, povestindu-ne aventura anului 1 de Conservator...pe cand lucra la aceasta sonata intr-o clasa de studiu de la etajul 4, a intrat nimeni altul decat Olah in persoana care i-a dezvaluit hatru si sugestiv tainele piesei.Da, imi amintesc si eu de Olah asa cum l-a povestit Ionut. Parca-l si vad, micut , in costumul ce parea sa aiba mai multe buzunare decat orice alt costum de pe planeta, si imitand din voce toate sonoritatile flautului. Care in cazul Sonatei...nu-s putine: de la forte incisiv in acut, la melismele din registrul mediu, la pizzicate si staccato, la jocuri polifonice si sugestii melodice ce culmineaza cu introducerea vocii alaturi de suflatul propriu zis in instrument.
Ne-a minunat si ne-a incantat Ionut, si ii multumim.
Incontri spaziali a fost pentru toata lumea o surpriza. Lucrarea pentru vibrafon, marimba si glockenspiel este suprapusa cu ea insasi pe banda (a explicat Diana ce inseamna aceasta banda...e de fapt acuma banalul CD) , iar astfel se obtin chiar pana la 9 voci, dupa cum declara autorul intr-un interviu acordat Laurei Manolache. Desi suntem preveniti, nu ne-am asteptat la atat de mult diatonism si melodicitate. Pentatoniile poarta toata responsabilitatea. Trebuie sa marturisesc, la un moment dat am simtit ca mi-ajunge.
Daca la inceput am simtit ca piesa apartine liricului Olah, si m-am bucurat nespus de eterofonia diafana dintre banda si percutie live, spre doua treimi ale lucrarii am inceput sa obosesc. Tot dinamizarea temporala a salvat lucrarea, caci finalul s-a sublimat treptat , s-a pulverizat tot ceea ce se"castigase" in etapa mediana si lumile s-au reunit intr-un spatiu uniform.
Alexandru Matei este protoptipul artistului daruit neconditionat....merita o postare speciala pentru cat de mult inseamna el in lumea muzicala romaneasca. Si mai mult decat atat, gaseste o vorba buna oricat de ocupat ar fi, iar Olah l-a iubit extrem de mult. Si se vede.
Ultima lucrare din concert a fost Invocatii 1, o lucrare atat de frumoasa incat o explicatie analitica mi-ar parea acum meschina.... Interpretarea ansamblului condus de Alexandru Solonaru a emotionat si a placut in egala masura, iar tanarul dirijor confirma inca odata afinitatea sa cu muzica contemporana.
Un singur lucru as vrea sa mentionez, jocul cu sunetul. In afara de dualitatea sunet temperat-sunet netemperat, rezultata din ingenioasa introducere a fluierelor in orchestratie, ceea ce frapeaza la aceasta lucrare este chiar lupta cu timpul prin intermediul sunetului. Se simte aproape dureros cum sunetul in stare pura apartine acelui timp etern, imuabil, iar insertiile de sunete- valori aproximative din miezul lucrarii acelui timp newtonian, care trebuie invins cu orice pret....
Si pe care Olah il domina cu seninatate, cu har, cu bunatate.
Constantin Urziceanu a debutat in aceasta seara cu Sonata pentru clarinet solo, dar dificultatea partiturii nu i-a incatusat nici sensibilitatea, nici forta. El se inscrie astfel pe lista clarinetistilor romani prieteni ai muzicii contemporane, avand cu totii ca mentor spiritual pe Aurelian Octav Popa, cel pentru care a fost inital compusa Sonata.
Sonata pentru flaut solo, compusa in 1978, este deja in lista de lucrari impuse la mai multe concursuri de flaut. De ce oare? Raspunsul meu personal este urmatorul: este o lucrare pur si si simplu frumoasa, dificila tehnic, dificila dpdv al intelegerii ideilor muzicale, dar totodata nesufocata de efecte care mai de care mai neobisnuite, ci integrate, acolo unde apar, in logica instrinseca a piesei. Aceasta face posibila utilizarea fanteziei interpretului pentru a reda caracteristicile lucrarii.
Ionut Bogdan Stefanescu este un vrajitor al flautului, iar in acest context a tinut sa ne smulga neaparat o lacrima, povestindu-ne aventura anului 1 de Conservator...pe cand lucra la aceasta sonata intr-o clasa de studiu de la etajul 4, a intrat nimeni altul decat Olah in persoana care i-a dezvaluit hatru si sugestiv tainele piesei.Da, imi amintesc si eu de Olah asa cum l-a povestit Ionut. Parca-l si vad, micut , in costumul ce parea sa aiba mai multe buzunare decat orice alt costum de pe planeta, si imitand din voce toate sonoritatile flautului. Care in cazul Sonatei...nu-s putine: de la forte incisiv in acut, la melismele din registrul mediu, la pizzicate si staccato, la jocuri polifonice si sugestii melodice ce culmineaza cu introducerea vocii alaturi de suflatul propriu zis in instrument.
Ne-a minunat si ne-a incantat Ionut, si ii multumim.
Incontri spaziali a fost pentru toata lumea o surpriza. Lucrarea pentru vibrafon, marimba si glockenspiel este suprapusa cu ea insasi pe banda (a explicat Diana ce inseamna aceasta banda...e de fapt acuma banalul CD) , iar astfel se obtin chiar pana la 9 voci, dupa cum declara autorul intr-un interviu acordat Laurei Manolache. Desi suntem preveniti, nu ne-am asteptat la atat de mult diatonism si melodicitate. Pentatoniile poarta toata responsabilitatea. Trebuie sa marturisesc, la un moment dat am simtit ca mi-ajunge.
Daca la inceput am simtit ca piesa apartine liricului Olah, si m-am bucurat nespus de eterofonia diafana dintre banda si percutie live, spre doua treimi ale lucrarii am inceput sa obosesc. Tot dinamizarea temporala a salvat lucrarea, caci finalul s-a sublimat treptat , s-a pulverizat tot ceea ce se"castigase" in etapa mediana si lumile s-au reunit intr-un spatiu uniform.
Alexandru Matei este protoptipul artistului daruit neconditionat....merita o postare speciala pentru cat de mult inseamna el in lumea muzicala romaneasca. Si mai mult decat atat, gaseste o vorba buna oricat de ocupat ar fi, iar Olah l-a iubit extrem de mult. Si se vede.
Ultima lucrare din concert a fost Invocatii 1, o lucrare atat de frumoasa incat o explicatie analitica mi-ar parea acum meschina.... Interpretarea ansamblului condus de Alexandru Solonaru a emotionat si a placut in egala masura, iar tanarul dirijor confirma inca odata afinitatea sa cu muzica contemporana.
Un singur lucru as vrea sa mentionez, jocul cu sunetul. In afara de dualitatea sunet temperat-sunet netemperat, rezultata din ingenioasa introducere a fluierelor in orchestratie, ceea ce frapeaza la aceasta lucrare este chiar lupta cu timpul prin intermediul sunetului. Se simte aproape dureros cum sunetul in stare pura apartine acelui timp etern, imuabil, iar insertiile de sunete- valori aproximative din miezul lucrarii acelui timp newtonian, care trebuie invins cu orice pret....
Si pe care Olah il domina cu seninatate, cu har, cu bunatate.
3 comentarii:
toate cele bune si o invitatie http://adriana-dardindar.blogspot.com/2009/02/invitatie-la-meditatie-si-la-un.html
Mie mi-a placut piesa de percutie, e adevarat ca a fost mult prea lunga...
Insa am ramas cu un gust farte trist dupa concert: muzica buna (chiar pt "toate gusturile", daca ne gandim la Sonatina pt vioara si pian, foarte "accesibila" si neoclasica vs. ultima piesa), interpreti buni si foarte buni - dar toti convingatori -, misto ideea cu proiectiile si citatele din Olah. Si, surpriza, sala GOALA. Nu numai ca nici un student in sala (nici de la compozitie, nici de la vreo alta sectie) cu exceptia unei maini de oameni care mergem la mai toate evenimentele. Dar, in afara de vreo 2, nici un compozitor "consacrat" in sala. V-a fost profesor sau/si prieten Olah, totusi...
Dezgustator.
Diana, si mie mi-a placut piesa de percutie,adica gaselnita de la sfarsit mi s-a parut geniala, a compensat lungimea . Si ce mi-a placurt cel mai mult a fost ca l-am descoperit altfel, adica si-a dat voie parca sa mearga doar pe lirism, asta m-a uns la sufletel:)
despre sala goala...eu am fost f diplomata, insa ai tu dreptate:((((((((
stii ce? am venit cu o ora mai devreme si ii vedeam pe toti cum pleaca acasa....:((((((
Trimiteți un comentariu