Niculescu la Ateneu

Joi 12 / Vineri 13 Februarie, ora 19, in Sala Mare a Ateneului:

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “GEORGE ENESCU”
Dirijor: Nicolae Moldoveanu
Solistă: Naoko Anzai

Program

Ştefan Niculescu – Cantos
Solist: Daniel Kientzy
Richard Strauss – Suita din “Cavalerul Rozelor”
Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră

***

O scurta cronica a concertului de joi seara. Ma voi referi exclusiv la “Cantos”, pentru ca numai aceasta lucrare intra in "tematica" blogului. De altfel, structura concertului a fost extrem de bizara: o lucrare "contemporana" (scrisa in 1984) extrem de sobra, chiar hieratica, intercalata intre doua limbaje romantice - Rachmaninov si Richard Strauss? Ciudata alaturare, care a creat niste discrepante de perceptie. Este laudabila intentia Ateneului de a programa "Cantos" la un an de la disparitia compozitorului, insa ar fi meritat sa fie introdusa intr-un context mai potrivit, nu doar unde era un loc liber in program.

A treia simfonie de Stefan Niculescu este una concertanta cu trei variante, solistul putand fi saxofon (prima auditie, Daniel Kientzy in 1984) sau clarinet (prima auditie, Aurelian Octav Popa in 1986). O a treia varianta propune nu un singur solist, ci un grup solistic (oboi, corn englez si 3 clarinete).

Lucrarea contine cateva idei caracteristici creatiei de maturitate a compozitorului. In primul rand, melodia (de unde si titlul lucrarii, “cant”). In ciuda preconceptiei generale, ca “muzica noua nu are melodie” (preconceptie datorata unei greseli de definitie: “melodie” nu inseamna neaparat “linie usor de retinut si fredonabila”, ci o succesiune coerenta de sunete, purtatoare de sens), Niculescu a fost, mai ales in ultima sa perioada de creatie, foarte interesat in a explora posibilitatile melodice ale muzicii. In cazul lucrarii de fata, de exemplu, melodia este prezentata atat singura (“doina” serpuitoare a saxofonului) cat si in eterofonie (suprapusa cu ea insasi in diferite variante). Melodica deriva din muzica bizantina precum si din muzica traditionala romaneasca, prin traseul sinuos si micile distorsiuni ornamentale si ne-temperate. Eterofonia este nu numai o trasatura constanta a muzicii lui Niculescu, compozitorul a fost si un teoretician extrem de important care a explorat acest tip de discurs, creind si forme muzicale specifice. La fel de constanta este si inspiratia din muzica bizantina, Niculescu fiind un creator extrem de interesat de dimensiunea sacra - si, in special de cea ortodoxa - a artei. Tot din muzica bizantina vine si ideea isonului – un sunet-pedala ce sustine ca un soclu transformarile muzicii.

(Re)audiind lucrarea in concert, mi-am reamintit trasatura de baza ale muzicii niculesciene: claritatea aproape geometrica atat a discursului muzical, cat si a orchestratiei, a combinatiilor instrumentale. Niculescu lucreaza cu blocuri sonore, fie ele acorduri impunatoare, fie zone clare care pastreaza acelasi tip de structura. Aceste blocuri sunt alternate, construindu-se din ele arhitectura piesei. Chiar fara partitura, se pot identifica “la repezeala” sectiunile piesei. Intr-o prima structura, lamento-ul distorsionat cu iz de “folclor imaginar” a solistului serpuieste peste blocurile geometrice si hieratice ale orchestrei. O a doua structura suprapune tipetele dureroase, spatializate (prin folosirea intervalelor mari) ale solistlui peste o tesatura cu sugestii de colind a orchestrei. O a treia structura incepe cu o cadenza a saxofonului impreuna cu un grup de 3 flaute (flautele sunt asezate, neconventional, in mijlocul scenei): acest grup canta destul de liber, eterofonic (flautele sunt ecoul saxofonului) peste un ison al orchestrei. Incepe o acumulare de planuri, intreaga orchestra este implicata treptat in marele crescendo pana la explozia dramatica ce alterneaza blocuri de tutti in nuanta foarte mare cu ecouri in piano. Percutiile (diverse membrane) devin din ce in ce mai barbare. Ultima sectiune creeaza o ruptura violenta, finalul fiind extrem de liric si modal (preferandu-se secunda marita): “doina” saxofonului se stinge impreuna cu percutii cristaline (clopote si vibrafoane). Saxofonul are un timbru perfect pentru intentia compozitorului, de a crea o tanguire foarte apropiata de vocea umana insa si destul de dura, de bruta, de coroziva din punct de vedere timbral pentru a sugera arhaitatea lamentarii - apropiind-o de tipurile de emisie vocala din muzicile traditionale.

Iata ce a spus insusi compozitorul despre lucrare, intr-o carte mai veche: “Forma rezulta din evolutia sau schimbarea ideilor muzicale. Astfel, structurile fie ca se tranforma imperceptibil – adica lent si continuu – una in cealalta imediat urmatoare, fie admit, pe alocuri, ruptura discursului. In ciuda neincetatelor modificari, aceste modulatii conserva totusi identitatea ideilor, de unde coincidenta paradoxala dintre miscare si imobilitate, ce caracterizeaza Simfonia a III-a”.

Din pacate, dirijorul si, implicit, orchestra, nu a convins; se “vede” foarte clar cand cineva pricepe ceea ce canta si cand nu, iar aceasta apatie s-a transmis si in randurile publicului. Simfonia a avut, totusi, succes, in ciuda chicotelilor din sala. Am remarcat cu stupoare vreo doua persoane care au parasit sala exact cand muzica a devenit foarte diatonica, cantabila, “accesibila” – ma asteptam sa o faca in momentele mai tensionale. Din pacate, “filarmonistii” inca mai refuza sa accepte si altceva decat hiturile cantate si ras-cantate.

Solistul, saxofonistul francez Daniel Kientzy – care a iscat hilaritate in sala cand a aparut, o farama de om, cu vreo 4, 5 saxofoane mai mari decat el in spinare pe scena – ar merita o postare speciala. Este un mare iubitor de muzica romaneasca noua, i s-au scris zeci de concerte pana acum si le-a cantat pe unde a putut prin lume. Este invitat permanent, prectic, al festivalului anual de muzica noua din luna mai (Saptamana Muzicii Noi). Celebritatea internationala si-a castigat-o atat prin profesionalism (a scris si un tratat foarte important in care isi “diseca” saxofonul – cu toata familia sa, de la contrabas la sopranino) cat si prin pasiunea aproape patologica cu care canta pe scena. Este o forta formidabila a naturii, si speram sa il mai auzim multi ani de acum inainte (din pacate, se apropie de 60 de ani).