Sinestezie si hipnoza: Salvatore Sciarrino

Pe Salvatore Sciarrino am avut ocazia sa-l cunosc personal cu ocazia unui festival/curs de vara din Franta. E grasunel, simpatic – ca orice italian - si arogant – ca orice italian. Totodata, este si unul din compozitorii cei mai originali, mai cunoscuti si mai respectati la ora actuala, si nu fara motiv. Originalitatea sa nu este o fronda experimentala, ci o incercare de recuperare a “muzicii”, in definitia ei clasica de “arta a sunetelor care produce emotie si placere estetica”. Daca exista, netagaduit, in lumea muzicii contemporane universale, artisti “umflati cu pompa”, a caror faima se bazeaza mai mult pe relatii si pe norocul unor imprejurari favorabile, Sciarrino nu este unul dintre ei. Gandirea sa fascineaza si convinge, chiar daca nu toata lumea accepta viziunea sa asupra discursului sonor.
S-a nascut la Palermo, in 1947 si se mandreste ca primii sai pasi in ale compozitiei au fost facuti ca autodidact. Sciarrino se afirma pe la sfarsitul anilor ’60 – climax al avangardei si al experimentarii occidentale – prin atitudinea sa refractara la tehnicile in voga din acea perioada: serialismul si structuralismul. Asta nu inseamna ca muzica sa – perceputa la acel moment ca o gura de aer proaspata – este lipsita de un schelet structural temeinic, ba din contra. Insa ce frapeaza, inainte de privitul cu lupa in partitura, este rafinamentul coloristic, frumusetea alcatuirilor sonore si, nu in ultimul rand, puterea lor hipnotica. Daca insertiile violente, muscatoare, catodata crude (ceea ce numeste Sciarrino, “ferestre”) pot speria putin un necunoscator, delicatetea sonora a pasajelor repetitive are o mare putere de atractie.
Sciarrino este un repetitiv, insa nu in sensul in care au compus minimalistii americani (Steve Reich, Philipp Glass etc.), el avand un cu totul alt pattern sonor ca paradigma repetabila. Compozitorul este in cautarea unui timbru complex, aflat la granita dintre sunet si zgomot, un sunet alcatuit din suflu, percutii, mici zgomote, crampeie de rezonanta, un sunet care trimite cu gandul la idea de mimesis al naturii. Asociat cu repetitiile obsedante, cu nuantele mici si cu o dilatare temporala pana la limitele suportabilului, acest sunet complex contribuie la crearea unei ambiante sonore, cu parfum de ritual. Desi muzica lui Sciarrino se incadreaza in categoria mai complexa a muzicii contemplative, “ambientale”, nu trebuie confundat acest fapt cu lipsa de valoare sau de consistenta a materialului sonor. Termenul “ambiental” propune aici relizarea unui nou tip de “ritual”(ca, de exemplu, in lucrarea La perfezione di uno spirito sottile, de 40’, care se interpreteaza, in mod ideal, “in vecinatatea prapastiilor, stancilor, formatiunilor stranii de roci sau campiilor muntoase nemarginite”), in contextul paradoxal al salii de concert, de o puternica filiatie spectaculara. Este vorba de un fel de joc cu memoria ascultatorului, intrat in “transa”: repetitiile hipnotice - care transforma foarte lent detaliile - alterneaza cu insertia de “ferestre” (rupturi temporale, fotografii ale altor lumi), continuitatea si discontinuitatea creeaza un caleidoscop sonor,organic, in continua rotire. La Sciarrino, muzica respira calm.
Termenii de sinteza si de sinestezie sunt amandoi aplicabili muzicii sale. Sinteza, din punct de vedere al intersectarii vechiului cu noul: trecutul muzical este asimilat (cum altfel?) si modelat intr-o forma inedita. Sinestezia se refera la preocuparea lui Sciarrino de a aduce perceptia “la zero”, de a cauta un nou tip de ascultare a muzicii. Ca si Kandinsky, care cauta in pictura durate muzicale, Sciarrino cauta spatiul in muzica, fie ca este vorba de sugestii vizuale (acumulari, multiplicari cinematografice, spatii intinse), de senzatiile de “aproape/departe” (realizate prin schimbari de nuante: un piano pare departe, un forte pare proxim si agresiv), de senzatii tactile (un sunet in acut pisca, in schimb unul profund pare moale, catifelat) sau, pur si simplu, de spatiul mental, de jocurile memoriei. Repetitia, la Sciarrino (si nu numai) are dublu rol: de a fixa un crampei de muzica in memoria ascultatorului si, totodata, de a-l tranforma, caci, la fiecare repetare, auzim altfel, muzica s-a transformat, a trecut deja prin filtrul memoriei. De altfel, o lucrare muzicala, de orice tip ar fi ea, din orice epoca si in orice stil scrisa, nu poate rezista fara ajutorul memoriei: forma ei se articuleza in timp si atunci este nevoie de memorie pentru ca logica muzicala, arhitectura piesei sa fie perceputa.
Incercarea lui Sciarrino, de a “resacraliza” muzica, il apropie de gandirea unui compozitor roman, cu preocupari similare: Octavian Nemescu (tatal regretatului regizor Cristian Nemescu), despre care vom vorbi mai pe larg alta data. Ca si Sciarrino, Nemescu este procupat de reintegrarea, fie ea si simbolica, a faptului muzical in natura, in Sacru, unde s-a nascut de fapt muzica. Adusa de traditia europeana pe soclul “artei pentru arta”, sub eticheta de musica estetica, arta sunetelor a fost la inceput ritual si poate este necesar sa se intoarca acolo.

Pe Youtube am gasit niste lucrusoare destul de crunte de Sciarrino, nu va recomand sa cautati, pentru ca nu sunt reprezentative (modele cu batut in pian au fost si au trecut). Am gasit totusi vreo 2 exemple de delicatete sciarrineana, destul de radicale insa care pot sugera atmosfera muzicii sale in general:

Per Mattia, vioara solo



L'Addio a Trachis, pentru harpa solo