De obicei, pastram amintirile celor trecuti pe-un alt taram undeva intr-un colt al sufletului, ori intr-un album cu fotografii, sau in cel mai fericit caz ei ne insotesc in momentele grele sau ne locuiesc gandurile intr-o clipa de liniste.
Insa de curand, cineva ne-a dat tuturor o binemeritata lectie. Ne-a dovedit ca iubirea se manifesta discret, dar concret. Si ca simplele efuziuni nu sunt de-ajuns pentru a cinsti memoria unui OM fara de care multi dintre cei pentru care compozitia este o a doua natura n-ar fi fost la fel. La fel de bine pregatiti, la fel de calzi, de originali, de siguri pe condeiul lor.
In cercul meu de prieteni si cunoscuti n-am intalnit inca pe nimeni care sa faca un gest de asemenea amploare.
Despre ce este vorba?
Draga mea prietena Olguta Lupu, compozitoare si doctor in muzica, profesor dedicat in cadrul Universitatii de Muzica Bucuresti, a alcatuit un document unic in muzicologia romaneasca. Avand in jur o echipa devotata, din care nu au lipsit nici sotul ei, nici subsemnata ( pentru a vedea cata iubire a semanat in jur proiectul ei! ), Olguta a adunat toate textele scrise de Tiberiu Olah, precum studii ample, extrem de originale, sau simple articole in diversele periodice romanesti, dar si toate textele despre Tiberiu Olah, interviuri, analize de lucrari, evocari ale personalitatii compozitorului. Toate acestea constituie practic un volum imens, de aproape 700 de pagini, ilustrat cu fotografii si zeci de exemple muzicale, si este o Monografie extrem de ambitioasa.
De ce Mongrafie? Pentru ca toate aceste scrieri formeaza, dupa cum spune si coordonatoarea proiectului, un puzzle urias din care personalitatea lui Tibi, cum il alinta si acum cei care il iubesc, transpare neasteptat de luminoasa, vie, prezenta. Ca un diamant cu infinite fatete. Dupa ce citesti macar 20 de pagini simti nevoia sa te intorci la muzica lui. Pentru ca, datorita unei diversitati de stiluri, e extrem de obiectiva. Cartea, nu muzica.
Tot Olguta, impreuna cu Dragos Calin, a organizat in mai 2008 un simpozion numit Tiberiu Olah si multiplele fatete ale postmodernismului. Comunicarile stiintifice s-au reunit fericit intr-un al doilea volum dedicat compozitorului si profesorului meu drag.
Desigur, lansarea din data de 20 ianuarie a fost pe deplin la inaltimea evenimentului. Doua lucrari fundamentale pentru muzica romaneasca au fost prezentate: Sonatina pentru pian, in interpretarea lui Andrei Tanasescu, compozitor si pianist, tot fost student de-al Mesterului, si fenomenala sonata pentru clarinet, Pasarea maiastra, cantata de nimeni altcineva decat de Aurelian Octav Popa, ingerul clarinetului pentru noi romanii :) Au luat cuvantul compozitorii Octavian Nemescu si Dan Buciu, muzicologii Grigore Constantinescu, Valentina Sandu Dediu, Laura Manolache si Dragos Calin, reprezentantul Asociatiei Dan Contantinescu, al carei sprijin a fost decisiv in materializarea proiectului Olah. In final, Olguta Lupu a facut o scurta prezentare a volumelor si a multumit calduros echipei, pe care o mentionez si eu integral:
N-am gasit prea multa muzica de Olah pe youtube. In orice caz, nimic din adevaratele sale capodopere. Doar muzica de film.Dar oricum, melopeea din Mihai Viteazul ramane extrem de emotionanata. Nici scena urmatoare nu-i de lepadat. Pentru nemuzicieni, incercati sa auziti doar muzica:)Recomand primul minut si de la minutul 3.40 incolo.
Insa de curand, cineva ne-a dat tuturor o binemeritata lectie. Ne-a dovedit ca iubirea se manifesta discret, dar concret. Si ca simplele efuziuni nu sunt de-ajuns pentru a cinsti memoria unui OM fara de care multi dintre cei pentru care compozitia este o a doua natura n-ar fi fost la fel. La fel de bine pregatiti, la fel de calzi, de originali, de siguri pe condeiul lor.
In cercul meu de prieteni si cunoscuti n-am intalnit inca pe nimeni care sa faca un gest de asemenea amploare.
Despre ce este vorba?
Draga mea prietena Olguta Lupu, compozitoare si doctor in muzica, profesor dedicat in cadrul Universitatii de Muzica Bucuresti, a alcatuit un document unic in muzicologia romaneasca. Avand in jur o echipa devotata, din care nu au lipsit nici sotul ei, nici subsemnata ( pentru a vedea cata iubire a semanat in jur proiectul ei! ), Olguta a adunat toate textele scrise de Tiberiu Olah, precum studii ample, extrem de originale, sau simple articole in diversele periodice romanesti, dar si toate textele despre Tiberiu Olah, interviuri, analize de lucrari, evocari ale personalitatii compozitorului. Toate acestea constituie practic un volum imens, de aproape 700 de pagini, ilustrat cu fotografii si zeci de exemple muzicale, si este o Monografie extrem de ambitioasa.
De ce Mongrafie? Pentru ca toate aceste scrieri formeaza, dupa cum spune si coordonatoarea proiectului, un puzzle urias din care personalitatea lui Tibi, cum il alinta si acum cei care il iubesc, transpare neasteptat de luminoasa, vie, prezenta. Ca un diamant cu infinite fatete. Dupa ce citesti macar 20 de pagini simti nevoia sa te intorci la muzica lui. Pentru ca, datorita unei diversitati de stiluri, e extrem de obiectiva. Cartea, nu muzica.
Tot Olguta, impreuna cu Dragos Calin, a organizat in mai 2008 un simpozion numit Tiberiu Olah si multiplele fatete ale postmodernismului. Comunicarile stiintifice s-au reunit fericit intr-un al doilea volum dedicat compozitorului si profesorului meu drag.
Desigur, lansarea din data de 20 ianuarie a fost pe deplin la inaltimea evenimentului. Doua lucrari fundamentale pentru muzica romaneasca au fost prezentate: Sonatina pentru pian, in interpretarea lui Andrei Tanasescu, compozitor si pianist, tot fost student de-al Mesterului, si fenomenala sonata pentru clarinet, Pasarea maiastra, cantata de nimeni altcineva decat de Aurelian Octav Popa, ingerul clarinetului pentru noi romanii :) Au luat cuvantul compozitorii Octavian Nemescu si Dan Buciu, muzicologii Grigore Constantinescu, Valentina Sandu Dediu, Laura Manolache si Dragos Calin, reprezentantul Asociatiei Dan Contantinescu, al carei sprijin a fost decisiv in materializarea proiectului Olah. In final, Olguta Lupu a facut o scurta prezentare a volumelor si a multumit calduros echipei, pe care o mentionez si eu integral:
- Coordonatori de proiect: Olguta Lupu, Dragos Calin
- Editia a fost alcatuita, ingrijita si adnotata de Olguta Lupu
- Coperta: Dragos Calin.
- Colectare text, fotografii si editare text: Dinu Petrache
- Reconditionare fotografii: Sabina Ulubeanu
- Exemple muzicale: Catalin Cretu, Diana Murasan, Elena Apostol, Dinu Petrache.
N-am gasit prea multa muzica de Olah pe youtube. In orice caz, nimic din adevaratele sale capodopere. Doar muzica de film.Dar oricum, melopeea din Mihai Viteazul ramane extrem de emotionanata. Nici scena urmatoare nu-i de lepadat. Pentru nemuzicieni, incercati sa auziti doar muzica:)Recomand primul minut si de la minutul 3.40 incolo.
Asadar, iata primul eveniment care ne da speranta ca pornim pe un drum de schimbare a mentalitatilor. De inlocuire a lamentatiilor cu ceva concret, valoros si mai ales, pururi viu. Despre ce a insemnat pentru mine Tiberiu Olah am scris aici
Nu reiau. Va las doar sa-l simtiti asa cum era, asa cum este.
Sabina Ulubeanu
8 comentarii:
Eu ma tem ca lamentarile inca nu s-au terminat. Ai sa te superi pe mine pentru ca spun asta, iar mai tarziu am sa va rog sa ma primiti si pe mine in echipa blogului :) Vorbesc serios.
Mai adaugam, precum spuneam, doua lamentari la portofoliul general. Una e a ta si se face pe marginea lamentarii generale, iar pe cealalta am scris-o eu in randurile astea. Unu la mana, d.p.d.v. logic nu poti sa te regreti lamentarea fara sa produci una noua (e ca aia cu izbitul baghetei cand vrei ca orchestra/corul sa faca liniste la repetitie: galagie ca sa opresti galagia). Dar lucrurile nu sunt (nici macar) atat de roze, nu de asta numesc articolul de sus o lamentare, ci pentru ca vehiculeaza vorbe mari si tese haine noi imparatului! Nu vreau sa crezi o clipa ca ma indoiesc de valoarea celor relatate si a celor despre care relateaza primele relatari; consider un gest frumos si o cercetare antrenanta sa strangi vrafuri de materiale de pe urma unui autor bun. Dar de aici si pana la o lectie-binemeritata-de-iubire-discreta-nu-concreta, pana la un OM, pana la un diamant-cu-infinite-fatete, pana la o lansare-pe-deplin-la-inaltimea-evenimentului e cale lunga, nemeritat (pentru intentiile originare) de lunga.
In limita de spatiu ce incadreaza articolul (cele 75 de randuri pe care se intinde) as fi preferat sa gasesc mai putine vorbe mari si goale si cate ceva concret despre cum a decurs cercetarea, cateva informatii mai "surprinzatoare" selectate din cele peste 700 de pagini, poate chiar cateva fotografii cu Olah asa cum nu ne gandim la el. Ma gandesc ca asta e dintaiul avantaj al unei cercetari de proportii, sa largim parerea generala despre un om, sa o "pitorim" ( < pitoresc) pentru a pune ce stiam intr-un context mai bogat, al unei mai complete intelegeri. Chiar si intr-o reclama pentru eventuala carte se vorbeste mai mult despre continuturile ei...! Iar cazul in care ai scris 75 de randuri pentru tine se exclude, pentru ca suntem la un blog. As vrea mai multe informatii, sper ca am sa le primesc prin intermediul unor postari viitoare.
De ce am spus hainele noi ale imparatului? De ce am spus vorbe goale? Simt nevoia sa ma explic putin. Prin "hainele noi ale imparatului" inteleg expresia snobismului potentialului tau public. Niciun om venit din afara problemei (de ex., eu nu am participat la cercetarea respectiva) si normal (=non-paranormal) nu ar intelege din ce ai scris mai mult decat am inteles eu, ci poate mai putin in caz ca citeste "pe diagonala". Gasesc cumplit sa te umpli cu laude nemeritate (ce s-ar fi potrivit, totusi, daca faceai o prezentare ca cea pe care ti-o cer eu), de asta ma grabesc sa scriu primul comentariu; parca le si vad... Mai frate, ati spus ca faceti un blog nou despre muzica si muzicieni ai lumii moderne/contemporane. Tu ai spus ca nu vrei lamentari. Nu ti se pare ca ai ajuns de unde ai plecat? Un om din afara cercului de cercetatori ai lui Olah nu are sa se aleaga cu nimic din textul asta - nu are de unde. Cei care laudau hainele noi ale imparatului, in fapt inexistente, o faceau din teama sa nu se vada cumva ca nu au inteles (mai) nimic din situatie, ca nu au ei harul de a vedea hainele! Aici vorbesc de publicul acestui blog.
Iar acum, vorbele goale. Ele sunt masura snobismului tau. Iarta-ma ca ti-o spun asa, dar sper sa te pun pe ganduri. Oare nu asa cum publicul de care vorbesc ar putea lauda informatia nescrisa in articol (hainele noi ale Sabinei Ulubeanu), tu lauzi hainele noi ale lui Tiberiu Olah? Mie imi vine sa ma indoiesc crunt de sententiozitatea "lectiei de iubire" si de buna stapanire a subiectului (cum spui in articol despre condeiele participante la proiect) din moment ce nu vorbesti niciun moment de continutul lui, ci doar de cat de iubitor e ambalajul.
Ma astept sa nu te impiedici in detalii nesemnificative, precum varsta mea, mai frageda decat a ta, iar experienta muzicala - asemenea. Iepurele poate sari din orice boschete. De asta, am rugamintea sa pastrezi acest comentariu vizibil pe acest blog. Nu uita ca avem un punct comun: si eu, si tu vrem sa se produca o schimbare. Eu cred ca de altundeva trebuie sa porneasca ea, anume de la noi, de la stilul si informatiile pe care le vehiculam. Iata cum am incheiat cu o mare banalitate, dar neglijata ingrijorator de mult.
Domnule Vararu,
nu am sa va sterg comentariul.
Insa sunt convinsa ca sunteti constient de inutilitatea lui.
Cartea nu vreau sa o public pe blog, drepturile de autor nu permit acest lucru.
Cu aceasta, va urez in primul rand sa ascultati muzica acestui OM cu O si M, si sa nu reveniti cu replica.
Acest blog este extrem de personal(de accea se numeste blog...)
Si echipa este si va fi strict formata din cei care au cunoscut personal pe marii compozitori romani.
Sper ca am fost destul de clara. Sunteti de altfel singurul care nu a inteles nimic din ceea ce am scris.
fara resintemente si fara pareri de rau, La revedere :)
PS cartea se afla in biblioteca UNMB. Am precizat aceasta in articol. va invit sa o consultati pentru mai multe amanunte.
Oameni dragi, fiti un pic mai zen, amandoi :)
Cristi, serios vorbind, nu am inteles prea multe din commentul tau, care este un piiic cam lung...
Despre Olah o sa mai scriem, si o sa fim mai amanuntite cu alte ocazii. Acuma era doar vorba de aparitia acestor carti.
la REvedere = pe data viitoare :)
Am sa te rog sa il lasi pe dumneavoastra, cu tot potentialul lui condescendent (cu intelesul 1 sau intelesul 2 din DEX). Sabina, ce ti-a lasat impresia ca nu am ascultat muzica lui Olah si, mai cu seama, ce ti-a lasat impresia ca am acces la biblioteca U.N.M.B.? Trebuia sa ma semnez cu un nume fictiv ca sa intelegi ca articolul de fata nu ii foloseste cu nimic unui cititor nemuzician care nu il cunoaste pe Olah si ca eu ma pun in pielea lui?
Nu sunt de acord ca un blog trebuie sa fie personal, mai ales cand are un colectiv de redactie format din mai mult de un om (deci, relatii de tip social care impun un soi de pudoare) si mai ales cand autorii nu sunt exhibitionisti (in asa fel incat pudoarea se amplifica la "sosirea" publicului).
Ma tem ca nici nu aveam ce intelege din ce ai scris. Eu as fi in stare sa rezum acele 75 de randuri in... 10. Ce ne facem cu restul, ce mi-a scapat? Te rog, lumineaza-ma. Sunt cititorul tau, esti raspunzatoare in relatia cu publicul blogului tau :)
Iar un ultim lucru: ar fi interesant sa recitesti ce am scris si sa vezi ca nu am strecurat UN CUVINTEL impotriva lui Olah si nici nu as face-o. Desi nu am pus cuvintele "marele, maestrul, extraordinarul, originalul" (cum ai facut-o si cum se face de regula si impotriva regulei asteia protestez eu) pe langa numele lui, l-am numit "un autor bun". Epitetul meu e mai putin stralucitor, dar TOT e de bine. In plus, cred ca ai sa fii de acord ca sunt autori de muzica mai buni decat Olah (nu-mi spune de marea recunoastere de care se bucura peste granita, pentru ca ea e in realitate mult mai mica decat ne place sa credem). Eu prefer sa ma rezum la "autor bun" pentru a nu strange prea multi autori excelenti (ceea ce nu poate exista in mod obiectiv). Sa spui ca sunt excelenti Olah, Paul Constantinescu, Stroe, Vieru, Jora, Danceanu, Bentoiu si multi altii (am numit cativa autori romani, iar pe Enescu l-am evitat, pentru ca mi se pare SINGURUL compozitor roman cu adevarat important, chiar daca apartine de o epoca nu tocmai actuala) inseamna ca suntem un popor mult mai tare la muzica decat, de pilda, englezii. Ei au numai cativa excelenti - Britten, Dowland, Purcell. Deci i-am luat! Asa sa fie? Ce se canta mai mult in lume la ora actuala, Britten sau Olah? Mi se pare a-i numi pe prea multi excelenti echivalent cu pretentia fiecarei biserici mai maricele de a spune ca ea are o bucatica din Sfanta Cruce in altar. Daca cineva ar strange toate bucatelele presupuse a fi din Sfanta Cruce, s-ar putea construi lejer o statiune montana. Poate totusi o fi Olah dintre cei mai buni romani, din primul flanc de dupa Enescu. Dar tot vine un nesuferit de francez si il "ia" (macar in privinta introducerii unor muzici in repertoriul unor orchestre). Sa spui ca asta se face din motive de proasta publicitate a autorilor romani e vulpea cu strugurii acri! Probabil ca altundeva sta problema. Iata prin urmare de unde vine rezerva mea la epitete; tot ce trece de nivelul asta numesc eu "vorba goala". Nimic din tot rationamentul asta nu stirbeste stima pe care o am pentru Tiberiu Olah. Mai stiu ca nu e atat de importanta recunoasterea universala, dar hai sa ne ferim sa spunem ca fiecare autor bun sau foarte bun de la noi e sclipitor de bun. Macar pentru ca exista Enescu... Iar Enescu, la randul sau, e cantat ca naiba de Munchen Ph. de cand nu mai e Celibidache in fruntea lor, deci poate ca nu face parte din repertoriul lor. Oare Olah face?
Domnule Vararu, nu va cunosc, nu mi-ati fost prezentat.
Asa ca voi folsi in continuare persoana a doua plural, sunt o persoana de moda veche.
Am sa va rog sa mai vorbiti in numele tutror, nu aveti de unde sti ce inteleg alti oameni.
Apoi eu il discut pe Olah(pe care il pun lejer langa Bach dpdv al compozitiilor, iar dpdv al salii de concert...sa nu uitam ca Bach a fost 150 de ani uitat! ), ci discut despre aparitia unei carti si despre sta in spatele acestei aparitii: iubirea fata de Olah. Despre asta era vorba in postare. Imi pare rau ca nu ati inteles.
Sa facem un exercitiu:
Ascultati de 3, 4 ori simfonia a treia de Olah. Mai vorbim dupa aceea.
PS. Orice muritor are acces la biblioteca UNMB. Se poate face permis de utilizator extern.
Cartea va fi trimisa si la BCU. Deschisa tuturor. Si la biblioteca Academiei.
PS2. Eu chiar cred ca Olah e mai bun ca Britten.
Imi asum toate epitetele.si voi argumenta cand va fi cazul.
Si daca nu va place cum scriu, prefer sa mi se spuna asta direct.
In plus, sunteti liber sa nu ma cititi. Nu am sa-mi schimb stilul nici macar de dragul familiei....
Admir incapatanarea si admir manierele vechi, pe cuvant. Prin urmare, am sa experimentez si eu aceasta persoana a doua pluralizata. Si eu sunt un incapatanat si nu accept sa-mi schimb stilul de scris (deci va inteleg pozitia si mai inteleg ca nu are rost sa ma adresez ei).
Imi place ca au intervenit deja comparatiile cu Britten si J.S. Bach, imi place ca fie si intre doua persoane de formatie cat se poate de diferita poate exista sansa unui dialog. Va asigur ca oricum intentionam sa raman fidel blogului (si astfel voi vedea ce se va mai scrie despre Olah).
Blogul mi-a fost propus de Diana inca de la primul material publicat, ba ea mi-a propus sa si intru in colectiv. Urmarind insa conditionarile afisate pe coloana din stanga, nu stiu cat de eligibil sunt - dintre compozitorii mai "asa" de la noi nu i-am avut ca profesori decat pe Liviu Danceanu, Liana Alexandra Saptefrati si Mircea Tiberian (este compozitor!). Din vechea garda nu am prins pe nimeni; poate totusi ma primiti si cu Danceanu totusi :) Daca imi permiteti un scurt C.V. gnoseomuzical (cu alte cuvinte, pe unde s-ar situa aportul meu): muzica baroca, practica muzicala de epoca (sec. XVII-XVIII, putin si XIX si inceputul de XX), organologie, terminologie, inginerie de sunet, muzica crossover (la limita muzica culta-muzica de consum: muzica de film, muzica de jocuri video), muzici de consum (in Romania, apoi cunosc foarte bine istoria rock cu tot cu manifestarile ei savantiste, jazz si teoria lui, muzica usoara in sensul strict - incl. autori romani gen Guilelm Sorban si Ionel Fernic, actualmente ma documentez despre muzica electronica, independenta, lautareasca si manele). Multe dintre ele sunt subiecte in general neabordate de catre lumea muzicala romaneasca (cu scoala). Aici se incheie "reclama" mea. Daca credeti ca este meritorie situatia de a lucra cu un cot la cot cu un asemenea personaj (si pentru Dvs., si pentru personaj), va rog sa ma anuntati mai jos. Pe curand!
P.S. (abia acum mi-am amintit) J.S. Bach nu a fost uitat 150 de ani. Cu ocazia asta, trebuie sa adaug ca ma pricep binisor si la mituri si mistificari muzicale (gen Adagio "de" T. Albinoni sau Ave Maria "de" Caccini). J.S. Bach a fost de fapt uitat pentru mai putin de 100 de ani (nu si-a amintit lumea brusc de el la 1900, din cate ar da calculul cu 150, ci a fost redescoperit in jur de 1850) si a fost uitat pentru atata timp tot asa cum orice compozitor premergator romantismului a fost uitat. Stim cu totii cum a fost redescoperit J.S. Bach, dar e important de stiut ca redescoperirea lui in plin romantism a dat nastere unei muzici mixte, cu partitura baroca, dar interpretare de tip romantic, pe instrumentele disponibile in romantism (asadar, nu tu clavecin, orga baroca, blockflote, viola da gamba), cu practica specifica romantismului (vibrato de la sine inteles pe toate instrumentele, ansambluri numeroase, FARA ornamentare de tip improvizatoric, FARA bas continuu etc.). Greseala (sau macar ciudatenia) s-a perpetuat si in Romania inca nu exista interpreti in stil baroc ai muzicii BAROCE a batranului Bach - in vest exista de peste 30 de ani (nu, Licaret, I.B. Stefanescu sau Raluca Enea nu se pun; nici Enescu si nici macar Lipatti). Cateva alte exemple de "uitati": Tomaso Vitali a fost descoperit cam la aceeasi vreme cu J.S. Bach, prin magaria comisa de violonistul Ferdinand David, de a scrie o lucrare si a semna "Tomaso Vitali" pe ea. Vivaldi a fost redescoperit la inceputul secolului XX, printr-un fals similar comis de Fritz Kreisler, T. Albinoni a atras atentia dupa ce i-a fost atribuit "Adagio"-ul lui Remo Giazotto. De buna seama ca si Haydn si Mozart vor fi fost uitati in intervalul 1800-1850, cand vechile clavecine se puneau pe foc. In America nu se cunostea la 1900 decat "Largo"-ul din Xerxes de Handel si un "Andante" de Dittersdorf etc. etc. Explicatia pe care am "furat"-o de la Danceanu pentru toate astea spune asa: inainte de 1850, oamenii nu erau interesati decat de muzica MOMENTULUI. Odata cu terenul castigat de romantism in muzica (decalat fata de alte arte), pofta pentru vremuri de demult i-a adus la suprafata pe acesti "demodati". A fost prima epoca in care se canta in paralel muzica compusa atunci si muzica veche. De prin anii 1920, au inceput sa apara primii trasniti care sa invete instrumente vechi (clavecin - Landowska, lauta). Ceva mai tarziu, Toscanini scotea sufletul din orchestra lui ca sa i se cante Simfonia a cincea de Beethoven la tempourile din partitura. Restul povestii ne este cunoscut.
Trimiteți un comentariu