Proiect N-escu: interviuri

Proiectul N-escu aduce împreună șapte creatori care vor dezvălui, fiecare printr-o lucrare nouă, propria viziune asupra unei imagini auditive binecunoscute: prima temă a Simfoniei nr. 1 în Mi bemol major op. 13compusă de George Enescu în 1905. Veți asculta compoziții în premieră absolută, în diferite combinații instrumentale pentru clarinet, vioară, violoncel și pian, care vor trece tema inițială printr-o multitudine de  stări și trăiri personale și vor arăta  publicului cum poate produce  creația enesciană  noi lumi sonore.
Am stat de vorbă cu ei despre creație, lumea muzicală românească și lucrarea pe care au scris-o.
I-am rugat să se prezinte și i-am întrebat :
          Compoziția e o actiune solitara. cum se simte sa lucrezi impreuna cu alti compozitori la acelasi proiect?
       Se poate trai din compozitie in Romania?    cum arata ziua de lucru a unui compozitor in secolul 21?     
     Ce inseamna George Enescu pentru tine si care este lucrarea ta preferata din creatia lui?
     
     Cum ai prelucrat tema din simfonia 1 ?
     Există o mișcare de generație a compozitorilor mai tineri din România?
    Publicul larg nu cunoaște foarte bine compozitorii români. Dacă ar trebui să faci o singură recomandare, care ar fi aceea? de ce? 
       De ce trebuie sa venim la concertul Proiect N-escu? 

Iată răspunsurile lor .


Sunt Vlad Răzvan Baciu și mă bucur de viață, cu oameni. Îmi plac zâmbetul, marea și piscurile. Adulmec esteticul (chiar și acolo unde încearcă să se ascundă). Compoziția și dirijatul mă definesc și se manifestă energic, uneori parcă, independent de mine.


Chiar dacă actul creației muzicale (în scris) se manifestă între inspirație (alături de suma influențelor), scriitor, interpret și public, deci un parcurs preponderent solitar – în ceea ce mă privește, îmi place ca de fiecare dată când este posibil, să am pe cineva alături. Legat de Proiectul N-escu, pot spune că muzica Simfoniei 1 este foarte generoasă actului creației (sau poate în cazul nostru, un cuvânt mai potrivit ar fi rearanjare / variație / recontextualizare). Caprice este una dintre posibilitățile la care m-am gândit și de aceea, aștept cu nerăbdare variantele compozitorilor colegi, care sigur vor fi surprinzătoare, valoroase și încântătoare.


Până acum nu am reușit să mă întrețin din compoziție. Poate viitorul va fi mai creativ, mai generos.

   
Dacă ar fi să descriu o zi din viața mea, nu aș ști pe care să o aleg, deoarece fiecare vine cu varianta ei. Poate și pentru faptul că nu sunt un adept al monotoniei, fiecare zi are aportul ei creativ. Îmi place să lucrez noaptea, după ora 3, înainte ca prima pasăre să se foiască, să se agite… Îmi plac mult florile și mă înconjor cu ele.


Pentru că mereu sunt ispitit de complexitate, mi-ar fi greu să aleg doar o lucrare enesciană. Cu toate acestea, îmi aduc aminte când în anul II de facultate, m-am trezit într-o dimineață cu ideea de a merge la Biblioteca UNMB pentru a împrumuta partitura generală a operei „Oedipe”. Zis și făcut. A fost mai greu de transportat. Nu încăpea în niciun ghiozdan, deci trebuia cărată la braț (motiv pentru care privirile trecătorilor erau mereu atrase). Ajuns acasă, cu partitura în mână, am audiat întreaga lucrare dintr-o suflare. Pentru mine a rămas un reper al meticulozității, al măreției, al genialității…


M-am apropiat de partitura enesciană cu o oarecare prudență. Am parcurs textul muzical la pian, după care am încercat să pătrund prin timp, în camera marelui compozitor, să-mi imaginez izbucul acestei idei netransformate încă… să adun poate, în coșul enescian câteva dintre acele variante concurente (din timpul preludiului facerii), să călătoresc mai departe în satul natal, să colind pajiști cu lăutari și miresme pline de inspirație enesciană.
După această atentă incursiune înapoi, în timp, am dorit să mi-l imaginez pe însuși George Enescu scriind pentru concertul de pe 17 Septembrie 2015. Sincer, mi-a fost mai dificil… E greu de imaginat ce componență instrumentală ar fi găsit potrivită, însă îmi place să mă gândesc că ar fi ales sigur vioara (alături de un alt/alte instrumente, sau poate nu). Ei bine, piesa care și-a găsit identitatea, purtând numele Caprice este pentru vioară solo și bandă. Muzical vorbind, încă de la începutul piesei voi aduce puțin maltratat primele 4 sunete ale temei principale din simfonia enesciană. De fiecare dată, aceste 4 sunete apar împreună cu altele 3 și sunt spațializate de versanți melodici plini de personalitate. Intervalele ce compun aceste 4 acorduri de 4 sunete sunt intervalele proeminente ale melodiei temei. Ulterior, alături de cvinte și cvarte, mai găsim în melodia simfoniei, terțe și secunde. În Caprice, ele sunt aduse atât melodic (pe plan orizontal), cât și armonic (pe plan vertical).
După această secțiune, urmează de asemenea un moment plin de energie în Allegro. Din când în când, acest fluviu melodic este întrerupt de frânturi din tema enesciană, transpusă la 6m descendentă. Ulterior prezentării integrale a temei transpuse, vom întâlni momente de improvizație cu sunete ce aparțin melodiei inițiale (netranspuse).
Secțiunea următoare apare cu prezentarea temei recurent mai întâi și apoi cu recurența sa transpusă cu un ton mai sus.
În penultima secțiune, propunem un pasaj de mare virtuozitate, împletit cu mici rupturi de efecte surpriză. Dificil de executat, finalul este din nou efervescent, în tempo rapid, revenindu-se la acordurile de început.
Așa cum am amintit deja, întreaga incursiune prin muzica enesciană cu metamorfozările ei, este ambalată întru-un cadru sonor rustic, alcătuit din ambianțe „capricioase” și efecte atent procesate.


Poate strict muzicală nu, ci de conturare a unui alter ego – condiție sine qua non a societății contemporane. La prima vedere este adulat, dar consider că puritatea/sinceritatea actului de creație oferă îndeajuns inspirație, ingeniozitate și mai ales perenitate. Individualismul exacerbat poate deveni o capcană, dar în cazul nostru constituie un presupus răspuns cu privire la posibila lipsa a unui curent.

Dacă ar fi să fac o singură recomandare, aș enunța (fără vreo anumită ordine): Octavian Nemescu – măreție, Dan Dediu – creativitate în toate planurile, Doina Rotaru – o lume necesară lumii noastre, Nicolae Coman – melodicitate minuțioasă, plină de expresie, Ștefan Niculescu – arhitect de catedrale sonore.

Pentru curiozitatea care ar trebui să jongleze printre timpuri: premiera Simfoniei 1, op. 13 din 21 Ianuarie 1906 la Théâtre du Châtelet din Paris, dirijată de Édouard Colonne și 17 Septembrie 2015, ora 17:00 (cu variantele ei bucureștene, sub formă de cvartet, trio, duo sau chiar solistică).


Șerban Marcu, brașovean, adoptat de Cluj. O doime pianist, o pătrime corist, o optime clarinetist, o șaisprezecime violoncelist. O doime cadru didactic (armonie, aranjament coral și ce se mai nimerește) și o doime compozitor (mai mult vara, în vacanțe și în timpul liber). Scriu mai ușor muzică cu text sau cu „poveste” decât muzică pură. Pun adesea pe muzică versurile lui Blaga, și îmi place și mitologia greacă. Alteori mă preocupă ideea de „muzică umoristică”. Scriu puțin, mă apuc foarte greu de lucru, dar după ce se „sparge gheața” muzica începe să curgă.
   
    •    Din nefericire, chiar și atunci când lucrezi împreună cu alți colegi în proiecte comune, compoziția tot o acțiune solitară e. Am făcut parte din mai multe  proiecte de acest fel. Mă stimulează ideea că mai mulți compozitori primim aceeași sarcină componistică și sunt mereu curios să văd în ce direcție zboară imaginația fiecăruia.
    •   
    •    Ca să fiu sincer, n-am încercat să trăiesc doar din compoziție. M-am angajat la Academia de Muzică din Cluj imediat ce am terminat studiile de licență, deci am avut noroc să am din ce trăi. Legat de aspectul financiar: unele proiecte sunt plătite mai bine, altele mai slab, altele deloc. Dar nu asta contează neapărat. Pe mine mă mobilizează speranța că o piesă la care lucrez va fi cântată, iar proiectele diverse oferă certitudinea prezentării unei piese în public (de multe ori în condiții interpretative bune).
    •   
    •    Cred că ziua de lucru a fiecărui compozitor arată altfel. În cazul meu, ziua de lucru începe dimineața și e întotdeauna foarte agitată. Oscilez mereu între „ce idee bună! ” și „ce idee tâmpită… ”, în legătură cu aceeași idee, bineînțeles. Mă apuc foarte greu de o piesă nouă și nu încep niciodată să scriu note înainte să am o imagine cât de cât clară despre piesă în ansamblu (care e poanta, eventual care e dramaturgia, de unde pornește piesa și spre ce se îndreaptă). Lucrez mai bine dimineața. Seara fac corecturi și finisaje.   
    •            Părinții mei au un disc vechi de vinil cu Rapsodiile și Poema, deci „șlagărele” le-am ascultat des de când eram mic. Prima piesă pe care am cântat-o a fost Suita în stil vechi (nu pricepeam la vremea aceea ce înseamnă „în stil vechi”…), urmată, câțiva ani mai târziu, de Cantabile și Presto (la pian). Am realizat mai târziu că Enescu era, de fapt, (și) altcineva. Cel din Oedip, din Simfonia de cameră, din Sonata a 3-a pentru vioară și pian, din Impresii din copilărie. Oedip a fost primul spectacol pe care l-am văzut, ca tânăr student, la Opera din Cluj, și am fost fascinat de fiecare minut de muzică. Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Lucrarea preferată? Greu de răspuns…
    •   
    •    Am pornit de la o ficțiune: să zicem că Jurjac (Enescu copil) a primit o cutiuță muzicală, la fel ca toate cutiile muzicale: puțin dezacordată, cu melodii scurte, repetitive. Și că, jucându-se cu ea, în mintea lui au luat naștere cântece  simple, copilărești, care au stat acolo, acoperite de praf, și au dospit până la vârsta maturității, când, fără să-și dea autorul seama, au dat naștere temei 1 din Simfonia 1. Care ar fi fost melodiile astea copilărești? Cum ar fi sunat ele împreună cu muzica din cutiuță? Piesa mea Boîte á musique pentru Jurjac oferă un posibil răspuns.
    •
    •    Nu știu dacă generația mea are idealuri estetice comune. Cred că fiecare se străduiește să se exprime cu mijloacele proprii, însă în această diversitate de moduri de expresie identific totuși un punct comun: întoarcerea spre ascultător. A, și încă unul (sper să nu fiu considerat arogant): talentul.
    •    Publicul larg nu cunoaște foarte bine compozitorii români. Dacă ar trebui să faci o singură recomandare, care ar fi aceea? de ce?  (un singur nume si de ce acel compozitor/compozitoare. ar fi frumos sa fie raspunsuri diferite, pt a populariza cat mai multi. Nu Enescu :)) )
    •    Este greu de ales un singur compozitor, dar dacă ar fi să mă limitez la un singur nume cred că Sigismund Toduță merită să fie cunoscut mai bine. Are o sensibilitate extraordinară, un simț al detaliului și al culorii care m-au făcut să mă îndrăgostesc de multe dintre lucrările lui, de la miniaturile corale sau instrumentale la monumentalele Miorița și Meșterul Manole. Poate că nu e „la modă” în zilele noastre, dar eu sper că sensibilitatea și calitatea nu se demodează niciodată.

    •    Șapte compozitori tineri, în 2015, au lăsat o muzică scrisă acum mai bine de o sută de ani să le stimuleze imaginația și să-i provoace să dea, fiecare, propria replică. Pe mine asta mă face curios. Cred că aș fi fost curios și dacă nu eram unul dintre cei șapte.