Proiect Nescu: interviuri (II)

roiectul N-escu aduce împreună șapte creatori care vor dezvălui, fiecare printr-o lucrare nouă, propria viziune asupra unei imagini auditive binecunoscute: prima temă a Simfoniei nr. 1 în Mi bemol major op. 13compusă de George Enescu în 1905. Veți asculta compoziții în premieră absolută, în diferite combinații instrumentale pentru clarinet, vioară, violoncel și pian, care vor trece tema inițială printr-o multitudine de  stări și trăiri personale și vor arăta  publicului cum poate produce  creația enesciană  noi lumi sonore.
Am stat de vorbă cu ei despre creație, lumea muzicală românească și lucrarea pe care au scris-o.
I-am rugat să se prezinte și i-am întrebat :
          Compoziția e o actiune solitara. cum se simte sa lucrezi impreuna cu alti compozitori la acelasi proiect?
       Se poate trai din compozitie in Romania?    cum arata ziua de lucru a unui compozitor in secolul 21?     
     Ce inseamna George Enescu pentru tine si care este lucrarea ta preferata din creatia lui?
     
     Cum ai prelucrat tema din simfonia 1 ?
     Există o mișcare de generație a compozitorilor mai tineri din România?
    Publicul larg nu cunoaște foarte bine compozitorii români. Dacă ar trebui să faci o singură recomandare, care ar fi aceea? de ce? 
       De ce trebuie sa venim la concertul Proiect N-escu?  Următoarele răspunsuri :)

 Mihai Murariu : Pentru cei care nu mă cunosc, eu sunt acela despre care ai putea spune că mă ocup cu orice altceva în afară de muzică clasică. Mărturisesc că mă amuză de fiecare dată surpriza “revelației” domeniului de activitate.
Pentru ceilalți, sper că eu sunt…chiar eu.

      

• Compusul în sine este, întradevăr, un proces solitar, de izolare și introspecție. Compoziția ca domeniu este însă, poate și datorită dimensiunilor relativ restrânse ale “lumii” în care evoluăm, un mediu în care majoritatea ne cunoaștem și colaborăm în condiții cel puțin amicale.
•  
•   Din compoziție clasică în sensul restrâns, al purei supraviețuiri (și eventuale prosperități) în urma realizării de comenzi de lucrări, cred că este exclus. Din compoziție ca tip de pregătire profesională, da, cred că există soluții (predat, regie muzicală, etc). Din păcate însă, chiar și așa, șansele unei cariere de “succes” (în accepțiunea actuală, în care succesul se confundă cu bunăstarea materială) sunt extrem de reduse.

• În ceea ce privește ziua de lucru a unui compozitor, în cazul meu este mai degrabă vorba despre perioade de lucru. În majoritatea timpului sunt prea prins în activități...conexe în calitate de interpret pianist/organist/clavecinist (recitaluri, concerte, etc) care, pe lângă satisfacția profesională asigură și un venit necesar până la urmă. În perioadele în care trebuie să compun (pentru anumite ansambluri/concerte, etc), încep printr-o îndoctrinare susținută (a se citi audiții) cu lucrări similare, urmată de o pitrocire (termen de specialitate) extinsă și frustrantă a diferitelor idei componistice. Panica apropierii deadline-ului declanșează și etapa finală, cea a compunerii propriu-zise. În ciuda aparentei dramaturgii, a funcționat de fiecare dată .

   

• Pt neofiți: ideea principală este de distorsionare a temei, ca un fel de privire printr-un vitraliu care, deși lasă imaginea originalului să pătrundă, o distorsionează în felurite chipuri. Nostalgia titlului dar și a lucrării provine tocmai din această pierdere iremediabilă a originalului...ca o sculptură care nu poate decât să se degradeze în timp.

• Pt cunoscători: lucrarea este construită din alternanța a două tipuri de structuri, fiecare din ele bazată pe câte un element pregnant și (sper eu) încă recognoscibil din originalul enescian. Văzută din perspectiva temei cu variațiuni, piesa poate fi descrisă drept o variațiune liberă a unei teme subînțelese.

• Nu cred că există ceva ce am putea defini drept mișcare de generație. Dar asta nu înseamnă că nu mișcăm . Există tot felul de inițiative de natură să promoveze aceste noi generații de compozitori, unele de moment (concerte, recitaluri, chiar proiectul de față), altele de cursă mai lungă (festivalul Innersound, de ex). Unii sunt mai buni la partea aceasta...organizatorico-promoțională, alții la realizarea evenimentelor în sine (d p d v artistic-muzical), etc...important este până la urmă să se întample cât mai multe lucruri. Dacă facem destulă gălăgie, vor observa și alți că existăm. La nivel de idealuri, cred că toți ne dorim cam același lucru: să ne facem auzită propria voce artistică, să spunem ce avem de spus cât mai multora.

• Cu riscul de a fi previzibil (doar i-am fost student atâția ani), l-aș recomanda pe Dan Dediu. Pe lângă meșteșugul său extraordinar, invenția sa permanentă, giumbușlucurile stilistice, inteligența și umorul omniprezente în muzica sa (fără a exclude o latură profund tragică) îl fac să fie un fel de Jack-of-all-trades, un compozitor în muzica căruia fiecare poate găsi ceva ce îi vorbește în mod direct.
• Pentru că o să vin într-un tricou mulat ).
• Acum pe bune, un astfel de proiect este ca un fel de inventar al unei părți din generația actuală de tineri compozitori. Este un eveniment de tipul “porțile deschise” în care fiecare din protagoniști își poate etala specificul tocmai datorită pornirii de la același numitor comun, tema simfoniei I. Dacă vă interesează cât de cât generația noastră, iată o bună ocazie de degusta câteva soiuri…de soi.

Sebastian Androne : 1. Născut de lună plină, pe 18.07.89 din părinți cu înclinații muzicale. Studiul formal al muzicii: Liceul „Tudor Ciortea”, Brașov. Clasa a V-a: oră opțională de notație muzicală în software-ul Finale. Instrument: clarinet. Consecințe? Atracție irezistibilă față de compoziție și față de aparatul orchestral. Rezultat: între 2004 și 2008 - peste 50 de lucrări, dintre care o uvertură simfonică science-fiction , un poem simfonic, o simfonie în 3 părți și un balet pentru orchestră mare. Ultima constituie și lucrarea cu care își câștigă accesul în Universitatea de Muzică din București cu notă maximă. Apar concursuri în compoziție, premii, burse, workshop-uri, deplasare Erasmus în Birmingham, licență, disertație, și mai multe workshop-uri, câștigă concursul Enescu - secția muzică simfonică, intră la doctorat cu notă maximă. În prezent, anul II de doctorat. Din ianuarie 2016 se îndreaptă către Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse de Paris, tot prin programul Erasmus. Îi place storytelling-ul. Mult.

2.  Nu cred că am simțit că sunt mai puțin sau mai mult solitar. De fapt, chiar dacă, fizic vorbind, compoziția e o acțiune solitară, eu nu o simt așa. Poate doar la începutul piesei. Atunci... „solitar” e o descriere perfectă.

3.Încă nu știu daca se poate trăi din compoziție în România. Până de foarte de curând am fost sprijinit de părinți, care, cu eforturi supraomenești, au reușit să îmi ofere o stabilitate financiară și sufletească fără de care nu aș fi putut compune nimic. Dar, cu ajutorul unor profesori foarte dragi mie, mi s-au mai oferit șanse de a obține un sprijin financiar din redactarea computerizată a unor partituri scrise de mână. Dar asta nu e compoziție. Din când în când mai apar oportunități, precum cea de a scrie pentru o piesă de teatru, așa cum mi s-a întâmplat mie. Însă nici acest lucru nu garantează că poți trăi din compoziție. Așa că, peste câțiva ani, sper să pot răspunde afirmativ!



        4.Trezit, spălat, mâncat (dacă e timp), (facebook), compus - deci stat la pian/în fața partiturii nescrise încă, până nu mai poți dacă e deadline-ul apropiat (și dacă nu e - stat la pian până nu mai poți - pentru că dacă inspirația nu te găsește muncind?), mâncat (dacă e timp), (e-mail), compus din nou, (facebook), mâncat, dormit (dacă e timp).   



      5. Enescu... Un supraom, cred... Un arhetip, un model către care pot doar să tind, la nivel profesional și uman, menținându-mi individualitatea, desigur. Muzica lui, pentru mine? Printre cele mai „vii”, plină de o vitalitate profundă, din care descoperi ceva nou după fiecare reascultare. Octuorul, Voix de la Nature și Simfonia a II-a... Nu aș putea alege dintre acestea trei.



    6. Eu am mai folosit o temă. Am luat tema din Badinerie (Suita nr. 2) de J. S. Bach și am folosit-o ca pe o obsesie a unui/unei pianist(e) ce și-a pierdut memoria (de aici și titlul piesei) și abilitățile pianistice și care încearcă să-și amintească și să emită tema bachiană. Deși nu îi ia mult timp până își recapătă virtuozitatea pianistică, descoperim că tema nu și-o amintește prea bine. Nu mai e Bach. E altceva. Treptat, „razna” își intră în drepturi și descoperim o fragilitate a continuității, marcată de incipitul tematic din ce în ce mai familiar al melodiei enesciene. Mai departe... trebuie să veniți să ascultați.



        7. O parte dintre noi sunt foarte activi în a promova muzica nouă. Din păcate eu încă nu am reușit să depun același efort precum colegii/colegele mei/mele mai mari. Însă ansambluri și festivaluri nou-apărute sunt mărturie că în România lucrurile se mișcă, din punct de vedere muzical.




        8. Diana Rotaru, dintre compozitorii tineri. De ce? Pentru că atunci când îi asculți muzica ești teleportat(ă)! E o muzică onestă, extrem de verosimilă, fantastică, plină de culoare și emoții. Recomand „Shakti” sau „enter no silence” !!!




      9.  Nu trebuie, dar ne-ar face mare plăcere! Dacă nu veniți, nu are cum să vă placă. Dacă veniți, există acolo o șansă (sau chiar mai multe) ca măcar una din piese să aibă un efect asupra dvs. pe care nicio altă muzică nu a mai avut până acum. Pentru că fiecare compozitor e diferit și fiecare piesă reflectă ceva și spre deosebire de capodoperele trecutului, aceste piese - deși încă nu știm dacă vor face față testului timpului - reflectă contemporaneitatea în care ne aflăm, reprezintă oglinzi ce reflectă lumea de azi, cu bune și cu rele.