Plagiatul Gibescu

In randurile de mai jos veti citi un interviu publicat in
ACORD Periodic de informatie universitara Anul I, nr.1, februarie 2009, pag.4-5 "Despre etica cercetarii si plagiat" - dialog cu Olguta Lupu, realizat de Valentina Sandu-Dediu.

Este vorba despre un plagiat comis de Daniela Roxana Gibescu si descoperit de Olguta Lupu in timp ce strangea materiale in vederea publicarii cartii despre Olah, Restituiri.
Interviul va fi publicat in decurs de o luna si pe situl Conservatorului, www.unmb.ro

Luati-va o ceasca de cafea sau un ceai si cititi o poveste atat de neverosimila, incat ar merge si ca libret de opera:))
Apoi , va asteptam cu nerabdare reactiile.

Despre etica cercetării şi plagiat: dialog cu Olguţa Lupu

V.S.D. Se tot discută în ultima vreme la noi, din ce în ce mai intens, despre felul în care trebuie să scrii o lucrare ştiinţifică. E firesc, dat fiind că UNMB are o tradiţie de aproape 20 de ani în studiile de doctorat. Te-ai implicat de curând într-un caz aparte de plagiat, pe care l-ai descoperit întâmplător. Consider de aceea că e important ca studenţii şi colegii noştri să afle detaliile acestui caz, pentru a avea repere mai clare în ceea ce priveşte modul de a citi şi a cita surse existente.

Mai precis, e vorba de cartea recent apărută a Danielei Roxana Gibescu, Sculpturi în sunete, Bucureşti, Editura DGD, 2008, prima şi deocamdată singura monografie despre Tiberiu Olah. Poţi să relatezi contextul în care ai făcut anumite descoperiri?

O.L. Totul a pornit de la câştigarea unui grant anul trecut. Acest program a oferit în sfârşit ocazia de a republica cea mai importantă parte a materialelor dedicate creaţiei şi personalităţii lui Tiberiu Olah, aparţinând unor autori români. Cum e şi firesc, am încercat să fiu cât mai conectată la cele mai recente apariţii editoriale, pentru ca volumul pe care îl alcătuiam să fie cât mai actual. Trei dintre aceste materiale (două studii vaste - unul publicat în 1985, celălalt, în 2007 - şi monografia pe care ai menţionat-o) îi aparţineau dnei Gibescu (respectiv Lomnăşanu, numele său dinainte de căsătorie). Mi-au suscitat interesul în primul rând prin volumul cercetării, care o plasa în fruntea grupului de muzicologi interesaţi de creaţia compozitorului român! De altfel, volumul monografic a fost lucrarea pe baza căreia a fost admisă recent ca membru al UCMR.

Nu mică mi-a fost uimirea, transformată ulterior în perplexitate şi apoi în indignare, când am constatat, la o primă răsfoire a cărţii publicate în 2008, că un întreg capitol al acesteia (nu mai puţin de 12 pagini!!) îmi aparţinea de drept, dar nu şi de fapt: capitolul în cauză reprezenta preluarea mot à mot a unui studiu pe care îl publicasem în 2004 în revista Muzica, dar care acum apărea, cu titlul schimbat, sub semnătura dnei Gibescu!

Ulterior, citind şi recitind diversele studii şi articole ce alcătuiau volumul la care lucram, am observat cu stupefacţie acelaşi lucru şi în cazul multor altor pasaje: textul era identic, dar autorii erau… diferiţi! Exista însă un numitor comun: Daniela Roxana Gibescu. Nu a fost greu de reperat cine e autorul real şi cine e plagiatorul, având în vedere cronologia apariţiei materialelor…

Foarte, foarte dificilă a fost însă identificarea cu exactitate a preluărilor, volumul materialului „malaxat” fiind imens (pasajele cărora le-am putut identifica autorii însumează cca 50% din volum!). Sunt conştientă că sunt departe de a fi reuşit să precizez originea tuturor pasajelor plagiate. Unele îmi sună cunoscut, dar nu ştiu exact de unde să le iau… Într-un fel, ca să ne păstrăm simţul umorului, pot spune că îi sunt recunoascătoare dnei Gibescu: fără domnia-sa e posibil să nu fi recitit de atâtea ori şi cu aceeaşi atenţie materialele în cauză…

Dar să revenim la lucruri serioase. Cred că, dacă republicarea scrierilor dedicate lui Olah s-ar fi întâmplat mai devreme, un asemenea caz de plagiere masivă nu ar mai fi fost posibil. Îndrăzneala fără margini a acestei doamne s-a bazat pe faptul că diversele studii, prezentări, cronici, în loc să se afle în circulaţie, zăceau risipite prin diferite publicaţii. Accesul cercetătorilor la baza de date fiind astfel mult îngreunat, scădeau mult şansele ca cineva să realizeze amploarea plagierii. Cel mult, fiecare îşi putea recunoaşte propriile scrieri, aşa cum s-a întamplat, într-o primă etapă, şi în cazul meu. Cine poate pretinde că a reţinut ad litteram anumite formulări prezente în studii pe care le-a cercetat cu cea mai mare atenţie, dar cu ani în urmă? Este practic imposibil, iar dna Gibescu şi-a construit uriaşul plagiat ţinând cont de toate aceste aspecte.

V.S.D. Ca fostă studentă a maestrului Olah, ce reacţie ai avut la gândul că această carte se află acum (aşa cum e obligatoriu în momentul în care se tipăreşte un volum cu ISBN) în bibliotecile importante din România?

O.L. Deci pornim de la ideea că Editura DGD a respectat normele în vigoare şi a trimis această carte Bibliotecii Naţionale, care la rândul său o trimite altor biblioteci importante din ţară. În treacăt fie spus, dacă nu a făcut-o, editura va fi obligată să o facă. Şi, atenţie!, pentru acelaşi ISBN nu poate fi furnizată o altă variantă a cărţii. Oricum, volumul se află în două biblioteci foarte importante pentru lumea muzicală: Biblioteca U.C.M.R. şi Biblioteca U.N.M.B.

Mi se pare că termenul „inacceptabil” este prea blând pentru această situaţie… Aş putea încerca „inimaginabil”, dar aş fi repede contrazisă de realitate. Cum poate fi acest volum o sursă de cercetare, de informaţie credibilă, aşa cum trebuie să fie orice publicaţie cu ISBN? El este doar o sursă de „inducere în eroare”. În cazul, perfect plauzibil, că cineva interesat de creaţia lui Olah se apleacă asupra acestei cărţi, eventualele extrase citate cu bună-credinţă ar fi false, ele ar aparţine dnei Gibescu, când, de fapt, autorii lor sunt alţii, nu mai puţin de 25!

Mărturisesc că cel mai mult m-a revoltat modul în care vorbele lui Olah însuşi (din studii, interviuri sau prezentări ale unor lucrări) sunt preluate şi, după caz, transcrise la persoana a III-a, devenind spusele „pline de miez” ale dnei Gibescu. Dar sentimentul de revoltă profundă a crescut odată cu conştientizarea dimensiunii acestui plagiat.

Poate că indignarea mi-ar fi fost mai mică dacă n-aş fi ştiut exact, din proprie experienţă, câtă trudă, câtă muncă sunt cuprinse într-un studiu sau articol! Scrierile despre muzică se nasc din dragoste pentru faptul sonor. Sunt gânduri cristalizate prin repetate decantări şi reveniri, până când vorbele ajung să comunice adecvat descoperirile şi concluziile cercetătorului. Sunt gânduri şlefuite de contactul îndelungat cu partitura, cu sonorităţile acelei muzici, printr-un efort dublat de intuiţie, experienţă, ştiinţă, subtilitate, rigoare, inspiraţie etc. Doar astfel putem reuşi să suprindem esenţa actului creator, să conştientizăm de ce, da!, ne place muzica! În sfârşit, aceste gânduri sunt publicate, cu încrederea că ele constituie un „DAR” oferit celorlalţi iubitori de muzică.

Apoi, apare… plagiatorul! Sau, mai pe înţelesul tuturor, hoţul! Metodic, discret şi eficace, îşi însuşeşte cuvânt cu cuvânt fragmente de gândire şi simţire muzicală, de ici şi de colo. Şi încropeşte, aşa cum am văzut, studii şi chiar cărţi, fără să citeze. Cum să nu te revolte acest lucru?

Si pentru că nimic nu poate înlocui forţa de convingere a unor exemple concrete, îmi permit să ofer câteva. Importantele studii semnate de Anton Dogaru, George Draga, Corneliu Dan Georgescu, Fred Popovici, Adrian Raţiu, Horia Raţiu, Sergiu Sarchizov, Carmen Stoianov, considerate ca analize de referinţă ale creaţiei lui Olah, sunt plagiate uneori aproape în integralitatea lor, devenind „proprietatea” dnei Gibescu. Absolut toate consideraţiile pe care le face maestrul Viorel Cosma referitor la Tiberiu Olah în Lexiconul domniei sale (vol.VII, p.172-173) sunt preluate fără ghilimele şi fără nici o trimitere în subsol în paginile 10, 12-13, 195-196, 200-201 ale cărţii în cauză. Formulări care nu pot aparţine decât unor oameni ce i-au fost lui Olah prieteni de o viaţă stau acum sub semnătura dnei Gibescu. De exemplu, la pagina 11: „Mic de statură, mucalit, serios, cuceritor în intimitate” etc. (Viorel Cosma, articolul Portrete sentimentale, Tiberiu Olah, Ecart, 27.XI.1998) sau, la pagina 5: „Spirit retras, nebătăios” etc., etc. (Dan Voiculescu, Polifonii de grup în „Timpul cerbilor” de T. Olah, Muzica, 1/2005, p.9). Ca să nu mai vorbim de emoţionantul articol Tiberiu Olah. In memoriam (Muzica, 4/2002), scris cu durere la trecerea maestrului în nefiinţă de către prietenul şi admiratorul său, Octavian Nemescu, din care dna Gibescu preia, de asemenea fără ghilimele şi fără a preciza sursa, pasaje semnificative în paginile 194, 197, 199, 201, cum ar fi: „Ca Om, Tiberiu Olah a fost o persoană blajină, plină de fairplay şi generozitate aşa cum le stă bine celor dotaţi cu mult talent” etc., etc. Sau de consideraţiile bine cântărite ale dnei Luminiţa Vartolomei (volumul Stop-cadru în sonor. Portrete, Ed. Muzicală, 2002, p. 259-260, 263, 264), însuşite cu aplomb de aceeaşi dnă Gibescu în paginile 6, 7, 133, 139, 194, 200, ca de pildă (un foarte scurt eşantion): „ca şi omul, muzica lui este dintr-o bucată” etc.

Mă voi opri aici, pentru că enumerarea ar fi mult prea lungă!

Aş mai semnala doar o situaţie hilară: copleşită de vastitatea materialului pe care şi-a propus să-l plagieze, dna Gibescu foloseşte (bineînţeles, fără a cita...) un pasaj despre Simfonia a II-a de Olah (din studiul semnat de Fred Popovici), referindu-se, de fapt, la Simfonia a III-a (p.157)!

V.S.D. Ce ai întreprins, concret, pentru a încerca să repari prejudiciul adus tuturor autorilor plagiaţi în cartea doamnei Gibescu? Unii dintre ei nu se mai află printre noi…

O.L. Să începem prin a-i nominaliza pe adevăraţii autori ai cărţii dnei Gibescu, în ordine alfabetică. E o listă foarte lungă: Gh. P. Angelescu, Monica Cengher, Viorel Cosma, Mihaela Doboş, Anton Dogaru, George Draga, Corneliu Dan Georgescu, Olguţa Lupu, Laura Manolache, Octavian Nemescu, Tiberiu Olah, Smaranda Oţeanu, Doru Popovici, Fred Popovici, Adrian Raţiu, Horia Raţiu, Valentina Sandu-Dediu, Sergiu Sarchizov, Nicolae Spirescu, Carmen Stoianov, Andrei Tănăsescu, Cornelia Tăutu, Cornel Ţăranu, Luminiţa Vartolomei, Dan Voiculescu.

Un prim-semnal de alarmă a fost tras chiar în bibliografia volumului pe care l-am alcătuit, cuprinzând textele semnate de Olah şi scrierile dedicate acestuia; am considerat că nu pot lăsa să „convieţuiască paşnic”, pe aceeaşi pagină, un fals autor, care a furat, alături de autori care au trudit cu onestitate, au pus suflet şi ştiinţă în cuvintele tipărite. Am menţionat deci faptul că scrierile semnate de dna Gibescu / Lomnăşanu nu citează sursele şi, din acest motiv, nu le-am introdus în volum.

Următorul pas a fost să le aduc la cunoştinţă cele descoperite unora dintre autori, în limita timpului avut la dispoziţie, furnizându-le şi probe concrete. Aşa cum era şi normal, toţi cei cu care am luat legătura au fost profund indignaţi. Astfel încât am protestat, în bloc, printr-o notificare înmânată Biroului de Muzicologie al U.C.M.R., semnatari fiind, în ordine alfabetică: Viorel Cosma, Corneliu Dan Georgescu, Olguţa Lupu, Laura Manolache, Octavian Nemescu, Fred Popovici, Valentina Sandu-Dediu, Carmen Stoianov, Andrei Tănăsescu, Cornelia Tăutu, Luminiţa Vartolomei si Dan Voiculescu. Notificarea a fost însoţită de o „anexă” de 10 pagini, în care erau precizate paragrafele reproduse fără ghilimele şi sursele reale ale acestora.

Biroul de Muzicologie a susţinut în unanimitate adresa noastră şi a trimis-o mai departe Colegiului de Onoare al U.C.M.R.

Unii dintre cei plagiaţi în cartea dnei Gibescu nu s-au putut număra printre semnatari, întrucât timpul scurt avut la dispoziţie nu a permis realizarea contactului direct: Monica Cengher, Mihaela Doboş, Smaranda Oţeanu, Doru Popovici, Horia Raţiu etc.

Alţii, aşa cum ai spus, nu se mai află printre noi şi, din păcate, nu îşi mai pot apăra cauza: Anton Dogaru, George Draga, Tiberiu Olah, Adrian Raţiu, Sergiu Sarchizov etc. Poate eforturile noastre pentru soluţionarea cazului ar trebui multiplicate tocmai pentru a proteja drepturile celor care nu mai sunt…

V.S.D. Ce a hotărât Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România în această privinţă?

O.L. Să încercăm mai întâi un tur de orizont: pentru „copiat” în şcoală, iei nota 2. Pentru „copiat” într-un examen, eşti eliminat din competiţie. Ce ţi se întâmplă însă dacă eşti prins copiind în calitate de membru al UCMR, asta însemnând, cu alte cuvinte, membru al unei comunităţi selecte de muzicologi şi compozitori, de cercetători în ale muzicii din România? Şi nu copiind o lecţie, un pasaj, ci aproximativ 100 de pagini dintr-un total de cca 200 (eliminând anexele şi bibliografia), alcătuind o aşa-zisă carte de autor? După cum vom vedea, nimic care să-i sperie cu adevărat şi să-i descurajeze pe eventualii amatori de asemenea practici!

Pe data de 21.XI.2008 s-a întrunit Colegiul de Onoare al UCMR pentru a analiza cazul. Absolut surprinzător, membrii Comisiei aveau în faţă, spre analiză, altceva decât ceea ce contestam noi! Dna Gibescu „produsese” în cel mai scurt timp o nouă versiune a cărţii, care restituia ghilimelele pasajelor semnalate în Anexa trimisă UCMR. Îi reamintesc dnei Gibescu că existenţa a două versiuni diferite cu acelaşi ISBN (actul de identitate al cărţii) este ilegală. Oricum, a doua ediţie nu o poate anula pe cea anterioară, ci doar coexistă cu aceasta, fără a putea „spăla” nimic din furtul existent în prima (retragerea oficială de pe piaţă a tuturor exemplarelor - deci invalidarea unei publicaţii cu ISBN - nu se poate face în orice condiţii)!

Dincolo de acest aspect, am insistat asupra faptului că nici această variantă a cărţii, în care pasajele plagiate îşi „recapătă”, ca prin farmec, obligatoriile ghilimele şi trimiteri în subsol, nu stă în picioare, întrucât nu se poate concepe un volum în care pagini în şir să fie constituite din citate, ca să nu mai vorbim de inexistenţa vreunui comentariu personal la acestea! De exemplu, cum e posibil ca un întreg capitol să fie alcătuit dintr-un citat (ghilimele la început şi ghilimele la sfârşit, după 12 pagini)!? La o asemenea dimensiune a „citatului”, nici un cititor nu ar observa, parcurgând capitolul, faptul că ghilimelele nu s-au încheiat! Singura soluţie (scrierea tuturor citatelor cu litere italice) nu cred că ar conveni „autoarei”, pentru că ar evidenţia ponderea de necrezut a pasajelor preluate astfel şi ar transforma lucrarea, dintr-o carte de autor (cum se pretinde a fi), în ceea ce este de fapt: o carte cu mai mulţi autori, expediaţi însă în minuscule note de subsol. Mai trebuie spus că versiunea cu ghilimele s-a dovedit a fi o „efemeridă” de conjunctură, care s-a volatilizat la fel de repede cum a şi apărut, în vreme ce varianta aflată la dispoziţia cititorului în Bibliotecile de care vorbeam (U.C.M.R. şi U.N.M.B.) este tot cea veche.

Pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea, aş prefera să reproduc două pasaje din legea dreptului de autor (legea nr.8/1996), capitolul VI, precizând că „a cita” înseamnă a folosi ghilimele şi a trimite exact la sursă (autor, lucrare, nr. pagină, editură etc.).

Este permisă, conform art.33, (1):

b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;

Art. 141. — Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 500.000.000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor.

Opiniile membrilor Colegiului de Onoare au fost foarte diferite, mergând până la divergenţă, fapt aparent inexplicabil dacă avem în vedere probele prezentate, aceleaşi pentru toţi membrii. Verdictul a fost o medie a opiniilor polarizate sau, după caz, neutre ale acestora: Colegiul de Onoare a decis ca dna Gibescu „să fie atenţionată cu avertisment şi să publice, obligatoriu, o explicaţie justificativă în Actualitatea Muzicală, în care să arate amănunţit modalitatea de preluare a textelor, insistând asupra contribuţiei personale în redactarea acestei monografii” (am citat din procesul verbal al şedinţei), fără a preciza însă o dată limită pentru publicarea acestei note! Îmi permit un scurt comentariu al acestei decizii: e adevărat că, în general, e bine să vedem partea plină a paharului (în acest caz - contribuţia personală). Când însă partea goală reprezintă o încălcare flagrantă a legislaţiei, mai precis un incalificabil furt intelectual, partea plină îşi pierde rolul compensator, chiar şi în cazul unui furt de dimensiuni mult mai restrânse!

V.S.D. Unii au spus că ai pornit această „cruciadă” din motive personale, mai mult sau mai puţin obscure. Probabil că nu-şi pot da seama de un act de curaj pe care doar foarte rar îl întâlnim în societatea noastră şi pe care eu, personal, îl salut şi îl admir.

O.L. Într-o lume normală, n-ar trebui ca un asemenea gest să pară curajos, ci firesc. Dar probabil că într-o lume normală o astfel de carte nu ar fi apărut… Mă întreb ce-ar spune despre toată această poveste omologii noştri din alte Uniuni de creaţie, din ţări în care dreptul de autor este într-adevăr respectat!

Nu am nimic personal cu dna Gibescu. O cunosc de mai multă vreme fără a fi avut vreodată relaţii apropiate. Toate aceste eforturi le-am făcut pur şi simplu în numele unui principiu, pentru că am considerat că, prin tăcere, propria mea „coloană vertebrală” ar fi suferit grav şi, nu în ultimul rând, pentru că am socotit că apărarea dreptului de autor este o datorie de onoare faţă de memoria lui Tiberiu Olah şi a celorlalţi autori dispăruţi dintre noi.

Cred că decizia de-a o obliga să publice acea notă este oportună, însă, fără a fi asociată altor măsuri, aruncă o lumină sumbră şi nedreaptă asupra UCMR, asupra membrilor acestei instituţii, în care un furt de o asemenea amploare este descoperit şi totodată tolerat, făptaşul fiind considerat în continuare demn de a face parte din Uniunea Muzicologilor. Cu tot respectul, îmi permit să-mi exprim opinia că, dacă în statutul UCMR nu există o prevedere în ce priveşte excluderea, este pentru că nimeni dintre membrii acestei instituţii de prestigiu nu şi-a imaginat că aşa ceva ar fi posibil vreodată, şi nicidecum pentru că ar fi tolerat astfel de fapte.

A consemnat Valentina Sandu-Dediu

Olah la Conservator

In aceasta seara a avut loc un concert asteptat cam tot anul trecut la UNMB. In 2008 s-au implinit 80 de ani de la nasterea lui Tiberiu Olah, iar concertul aniversar programat pentru toamna trecuta s-a concretizat abia ieri, 25 februarie. O zi cam friguroasa, racoarea de afara fiind simtita pe deplin si in sala Enescu, unde aerul conditionat functioneaza dupa niste obscure legi interne , asemanatoare cu cele ale compozitiilor contemporane:)
Iata care a fost programul cantat (caci da, chiar s-a cantat in seara asta, nu s-a mimat.... doar publicul a mimat prezenta, din pacate :( )

1. Sonata pentru clarinet - Constantin Urziceanu.
2.Sonatina pentru vioara si pian - Diana Mos , Adriana Maier.
3. Sonata pentru flaut solo - Ionut Bogdan Stefanescu
4 .Incontri spaziali pentru percutie si banda, prima auditie mondiala - Alexandru Matei
5. Invocatii , pentru clarinet, trio de coarde si pian - Constantin Urziceanu, Diana Mos, Mihai Movileanu, Bogdan Popa si Mihai Maniceanu, dirijati de Alexandru Solonaru.

As putea spune ca a fost un program excelent ales, iar pentru cei care nu cunosc muzica lui Olah, aproape didactic alcatuit, pentru ca a cuprins lucrari din diferite perioade de creatie si in care se abordeaza mai multe probleme de compozitie ce l-au preocupat pe Olah in timpul vietii sale.

Din punct de vedere cronologic, Sonatina pentru vioara si pian este prima pe lista, fiind scrisa in timpul studiilor la Moscova. Chiar daca influentele bartokiene se simt la nivelul limbajului muzical, finetea olahiana se intrevede inca din primele acorduri, prin acuratetea orchestratiei si prin ingeniozitatea timbrala.E o lucrare care cucereste atat prin naturalete, cat si prin inovatie. Un mic exemplu: in partea 1 repriza formei de sonata nu este adusa ca atare, ci "dinamizata", timpul este accelerat pentru a sublinia ideea de dezvoltare continua, idee ce sta sub semnul beethovenian si careia Olah i-a ramas credincios toata viata.
Violonista Diana Mos si pianista Adriana Maier au redat cu o cuceritoare delicatete nu numai partea a doua a sonatinei, (prefrata mea :) ) ci intreaga lucrare . Ne-ati placut, mai vrem!

Despre Sonata pentru clarinet solo se pot scrie volume intregi! Si s-au si scris. Am sa incerc sa sintetizez: poarta subtitlul de "Maiastra" pentru ca face parte din ciclul Brancusi, alaturi de Coloana Infinitului, Spatiu si ritm, Poarta sarutului si Masa tacerii. Aceste lucrari au fost scrise intre anii 1962 (Sonata) si 1967 (Masa tacerii).
Asadar, este vorba despre o lucrare venerabila, in varsta de 47 de ani. Insa constructia sa monumentala, chiar daca (paradoxal) trasata doar din varful penitei, o face sa reziste cu brio trecerii anilor, si parca devine mai savuroasa pe masura ca inainteaza in varsta.
Ce are deosebit aceasta Sonata? Mai precis, cum devine ea definitorie pentru stilul Olahian?

• Forma sa este departe de a fi clasica, ci se inscrie in traseul dezvoltarii continue mai devreme mentionat. Totul este devenire...
• Se instituie binomul scurt - lung (efemeride-pedala) care il va insoti pe compozitor in lucrarile sale ulterioare, mai ales in simfonii.
• fara a folosi ca efecte specifice clarinetului mai mult decat frulatto si slaptongue, lucrarea abunda de varietate timbrala
  
• fugato-ul din dezvoltarea sonatei , desfasurat in toate registrele clarinetului si uzand de diferite timbruri pentru a separa ideile, este cel ce in viitor va constitui suprapunerile de pentatonii atat de iubite de Olah, si in plus de asta, este samburele jocului cu suprapunerile de timpuri , care culmineaza in creatia compozitorului cu Sonata pentru vioara si banda magnetica.

Toate acestea si inca multe altele contribuie la o lucrare ce are forta unei ghilotine, fiecare sunet derivand firesc din inlantuirile precedente, si mai ales, fiecare sunet fiind subordonat sentimentului care a generat lucrarea, zborul, Inaltarea.

Constantin Urziceanu a debutat in aceasta seara cu Sonata pentru clarinet solo, dar dificultatea partiturii nu i-a incatusat nici sensibilitatea, nici forta. El se inscrie astfel pe lista clarinetistilor romani prieteni ai muzicii contemporane, avand cu totii ca mentor spiritual pe Aurelian Octav Popa, cel pentru care a fost inital compusa Sonata.

Sonata pentru flaut solo, compusa in 1978, este deja in lista de lucrari impuse la mai multe concursuri de flaut. De ce oare? Raspunsul meu personal este urmatorul: este o lucrare pur si si simplu frumoasa, dificila tehnic, dificila dpdv al intelegerii ideilor muzicale, dar totodata nesufocata de efecte care mai de care mai neobisnuite, ci integrate, acolo unde apar, in logica instrinseca a piesei. Aceasta face posibila utilizarea fanteziei interpretului pentru a reda caracteristicile lucrarii.

Ionut Bogdan Stefanescu este un vrajitor al flautului, iar in acest context a tinut sa ne smulga neaparat o lacrima, povestindu-ne aventura anului 1 de Conservator...pe cand lucra la aceasta sonata intr-o clasa de studiu de la etajul 4, a intrat nimeni altul decat Olah in persoana care i-a dezvaluit hatru si sugestiv tainele piesei.Da, imi amintesc si eu de Olah asa cum l-a povestit Ionut. Parca-l si vad, micut , in costumul ce parea sa aiba mai multe buzunare decat orice alt costum de pe planeta, si imitand din voce toate sonoritatile flautului. Care in cazul Sonatei...nu-s putine: de la forte incisiv in acut, la melismele din registrul mediu, la pizzicate si staccato, la jocuri polifonice si sugestii melodice ce culmineaza cu introducerea vocii alaturi de suflatul propriu zis in instrument.
Ne-a minunat si ne-a incantat Ionut, si ii multumim.

Incontri spaziali a fost pentru toata lumea o surpriza. Lucrarea pentru vibrafon, marimba si glockenspiel este suprapusa cu ea insasi pe banda (a explicat Diana ce inseamna aceasta banda...e de fapt acuma banalul CD) , iar astfel se obtin chiar pana la 9 voci, dupa cum declara autorul intr-un interviu acordat Laurei Manolache. Desi suntem preveniti, nu ne-am asteptat la atat de mult diatonism si melodicitate. Pentatoniile poarta toata responsabilitatea. Trebuie sa marturisesc, la un moment dat am simtit ca mi-ajunge.
Daca la inceput am simtit ca piesa apartine liricului Olah, si m-am bucurat nespus de eterofonia diafana dintre banda si percutie live, spre doua treimi ale lucrarii am inceput sa obosesc. Tot dinamizarea temporala a salvat lucrarea, caci finalul s-a sublimat treptat , s-a pulverizat tot ceea ce se"castigase" in etapa mediana si lumile s-au reunit intr-un spatiu uniform.
Alexandru Matei este protoptipul artistului daruit neconditionat....merita o postare speciala pentru cat de mult inseamna el in lumea muzicala romaneasca. Si mai mult decat atat, gaseste o vorba buna oricat de ocupat ar fi, iar Olah l-a iubit extrem de mult. Si se vede.

Ultima lucrare din concert a fost Invocatii 1, o lucrare atat de frumoasa incat o explicatie analitica mi-ar parea acum meschina.... Interpretarea ansamblului condus de Alexandru Solonaru a emotionat si a placut in egala masura, iar tanarul dirijor confirma inca odata afinitatea sa cu muzica contemporana.
Un singur lucru as vrea sa mentionez, jocul cu sunetul. In afara de dualitatea sunet temperat-sunet netemperat, rezultata din ingenioasa introducere a fluierelor in orchestratie, ceea ce frapeaza la aceasta lucrare este chiar lupta cu timpul prin intermediul sunetului. Se simte aproape dureros cum sunetul in stare pura apartine acelui timp etern, imuabil, iar insertiile de sunete- valori aproximative din miezul lucrarii acelui timp newtonian, care trebuie invins cu orice pret....

Si pe care Olah il domina cu seninatate, cu har, cu bunatate.

Niculescu la Ateneu

Joi 12 / Vineri 13 Februarie, ora 19, in Sala Mare a Ateneului:

Orchestra Simfonică a Filarmonicii “GEORGE ENESCU”
Dirijor: Nicolae Moldoveanu
Solistă: Naoko Anzai

Program

Ştefan Niculescu – Cantos
Solist: Daniel Kientzy
Richard Strauss – Suita din “Cavalerul Rozelor”
Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră

***

O scurta cronica a concertului de joi seara. Ma voi referi exclusiv la “Cantos”, pentru ca numai aceasta lucrare intra in "tematica" blogului. De altfel, structura concertului a fost extrem de bizara: o lucrare "contemporana" (scrisa in 1984) extrem de sobra, chiar hieratica, intercalata intre doua limbaje romantice - Rachmaninov si Richard Strauss? Ciudata alaturare, care a creat niste discrepante de perceptie. Este laudabila intentia Ateneului de a programa "Cantos" la un an de la disparitia compozitorului, insa ar fi meritat sa fie introdusa intr-un context mai potrivit, nu doar unde era un loc liber in program.

A treia simfonie de Stefan Niculescu este una concertanta cu trei variante, solistul putand fi saxofon (prima auditie, Daniel Kientzy in 1984) sau clarinet (prima auditie, Aurelian Octav Popa in 1986). O a treia varianta propune nu un singur solist, ci un grup solistic (oboi, corn englez si 3 clarinete).

Lucrarea contine cateva idei caracteristici creatiei de maturitate a compozitorului. In primul rand, melodia (de unde si titlul lucrarii, “cant”). In ciuda preconceptiei generale, ca “muzica noua nu are melodie” (preconceptie datorata unei greseli de definitie: “melodie” nu inseamna neaparat “linie usor de retinut si fredonabila”, ci o succesiune coerenta de sunete, purtatoare de sens), Niculescu a fost, mai ales in ultima sa perioada de creatie, foarte interesat in a explora posibilitatile melodice ale muzicii. In cazul lucrarii de fata, de exemplu, melodia este prezentata atat singura (“doina” serpuitoare a saxofonului) cat si in eterofonie (suprapusa cu ea insasi in diferite variante). Melodica deriva din muzica bizantina precum si din muzica traditionala romaneasca, prin traseul sinuos si micile distorsiuni ornamentale si ne-temperate. Eterofonia este nu numai o trasatura constanta a muzicii lui Niculescu, compozitorul a fost si un teoretician extrem de important care a explorat acest tip de discurs, creind si forme muzicale specifice. La fel de constanta este si inspiratia din muzica bizantina, Niculescu fiind un creator extrem de interesat de dimensiunea sacra - si, in special de cea ortodoxa - a artei. Tot din muzica bizantina vine si ideea isonului – un sunet-pedala ce sustine ca un soclu transformarile muzicii.

(Re)audiind lucrarea in concert, mi-am reamintit trasatura de baza ale muzicii niculesciene: claritatea aproape geometrica atat a discursului muzical, cat si a orchestratiei, a combinatiilor instrumentale. Niculescu lucreaza cu blocuri sonore, fie ele acorduri impunatoare, fie zone clare care pastreaza acelasi tip de structura. Aceste blocuri sunt alternate, construindu-se din ele arhitectura piesei. Chiar fara partitura, se pot identifica “la repezeala” sectiunile piesei. Intr-o prima structura, lamento-ul distorsionat cu iz de “folclor imaginar” a solistului serpuieste peste blocurile geometrice si hieratice ale orchestrei. O a doua structura suprapune tipetele dureroase, spatializate (prin folosirea intervalelor mari) ale solistlui peste o tesatura cu sugestii de colind a orchestrei. O a treia structura incepe cu o cadenza a saxofonului impreuna cu un grup de 3 flaute (flautele sunt asezate, neconventional, in mijlocul scenei): acest grup canta destul de liber, eterofonic (flautele sunt ecoul saxofonului) peste un ison al orchestrei. Incepe o acumulare de planuri, intreaga orchestra este implicata treptat in marele crescendo pana la explozia dramatica ce alterneaza blocuri de tutti in nuanta foarte mare cu ecouri in piano. Percutiile (diverse membrane) devin din ce in ce mai barbare. Ultima sectiune creeaza o ruptura violenta, finalul fiind extrem de liric si modal (preferandu-se secunda marita): “doina” saxofonului se stinge impreuna cu percutii cristaline (clopote si vibrafoane). Saxofonul are un timbru perfect pentru intentia compozitorului, de a crea o tanguire foarte apropiata de vocea umana insa si destul de dura, de bruta, de coroziva din punct de vedere timbral pentru a sugera arhaitatea lamentarii - apropiind-o de tipurile de emisie vocala din muzicile traditionale.

Iata ce a spus insusi compozitorul despre lucrare, intr-o carte mai veche: “Forma rezulta din evolutia sau schimbarea ideilor muzicale. Astfel, structurile fie ca se tranforma imperceptibil – adica lent si continuu – una in cealalta imediat urmatoare, fie admit, pe alocuri, ruptura discursului. In ciuda neincetatelor modificari, aceste modulatii conserva totusi identitatea ideilor, de unde coincidenta paradoxala dintre miscare si imobilitate, ce caracterizeaza Simfonia a III-a”.

Din pacate, dirijorul si, implicit, orchestra, nu a convins; se “vede” foarte clar cand cineva pricepe ceea ce canta si cand nu, iar aceasta apatie s-a transmis si in randurile publicului. Simfonia a avut, totusi, succes, in ciuda chicotelilor din sala. Am remarcat cu stupoare vreo doua persoane care au parasit sala exact cand muzica a devenit foarte diatonica, cantabila, “accesibila” – ma asteptam sa o faca in momentele mai tensionale. Din pacate, “filarmonistii” inca mai refuza sa accepte si altceva decat hiturile cantate si ras-cantate.

Solistul, saxofonistul francez Daniel Kientzy – care a iscat hilaritate in sala cand a aparut, o farama de om, cu vreo 4, 5 saxofoane mai mari decat el in spinare pe scena – ar merita o postare speciala. Este un mare iubitor de muzica romaneasca noua, i s-au scris zeci de concerte pana acum si le-a cantat pe unde a putut prin lume. Este invitat permanent, prectic, al festivalului anual de muzica noua din luna mai (Saptamana Muzicii Noi). Celebritatea internationala si-a castigat-o atat prin profesionalism (a scris si un tratat foarte important in care isi “diseca” saxofonul – cu toata familia sa, de la contrabas la sopranino) cat si prin pasiunea aproape patologica cu care canta pe scena. Este o forta formidabila a naturii, si speram sa il mai auzim multi ani de acum inainte (din pacate, se apropie de 60 de ani).

Interviu cu compozitorul american George Crumb

Ca sa intelegeti "care e treaba" cu Crumb asta, o inregistrare excelenta a micro-suitei pentru pian (preparat), "A little suite for Christmas" (pian: Andrew Russo) - piesa asupra careia voi reveni alta data. Mi se pare una din cele mai frumoase lucrari scrise pentru pian in secolul XX (alaturi de Enescu, "Carillon nocturne"):

Shakespeare & zombies

Care este legatura intre conu' Will si partenerii de dans ai lui Michael Jackson? Nu stiti? Nu banuiti? Pai mergeti la Opera din Bucuresti, la "Macbeth"-ul lui Petrica Ionescu.

OK, Verdi nu intra in categoria de "creatori contemporani" in care se presupune ca ne incadram in blogul asta. Totusi, avand in vedere ca avem de a face cu o reinterpretare postmoderna a lui Verdi&Shakespeare, cred ca imi pot permite o mica exorcizare personala, de care am mare nevoie.

Nu m-am dus prea des la Opera in Bucuresti, pentru ca...in urma unor traume avute am decis ca e mai intelept sa ma uit la inregistrari din alte parti ale globului. Si bine am facut. Insa in seara de 8 februarie 2009, m-am lasat convinsa de niste prieteni sa merg la acest "spectacol". Care, culmea, am vazut pe net ca are cronici bune. Sper ca la premiera s-a servit vin direct din butoi, ca altfel nu imi explic reactiile pozitive (?!) pe care le-a avut aceasta montare.

Probabil ca singura parte buna a experientei a fost Marius Manea (sper ca nu gresesc numele), tenorul ("McDuff") care a demonstrat ca, pe langa o voce buna (!) are si prezenta scenica necesara acestui gen muzical. In rest: daca ati vazut afisul pentru "Macbeth" stiti la ce sa va asteptati: nu, nu arata asa soprana. Ati vrea voi. Ma refeream la prostul-gust al spectacolului, la kitsch-ul nejustificat (sau, poate, ne-dus pana la capat), la penibilul transformarii tragediei shakespeariene intr-o mahala derizorie, in care Lady Macbeth (Madeleine Pascu) este un fel de Chirita-meets-Cruella-De Vil mai isterica - si care a dat niste falsuri ingrozitor de jenante - si in care Macbeth insusi (Eugen Secobeanu, care nu a cantat rau) este o copie palida a contelui Dracula. Scenografia (semnata de Catalin I. Arbore) este un amalgam grotesc de stiluri si elemente care se bat cap in cap; costumele (mai ales cele alese pentru vrajitoare) par a fi facute pentru o serbare scolara; ideea de a sugera o lume "stramba" nu a reusit decat sa sperie spectatorii mai slabi de inima ca o sa cada decorul in capul cantaretilor (poate ca nu ar fi fost mare paguba). Coroana a fost, din motive necunoscute mie, patrata. oare un lider trebuie sa aiba capul patrat?sau scaun la cap? astept explicatii...Si da, au aparut zombies pe scena. Spectrele care ii apar lui Macbeth in delirul sau vinovat. Zombies, plini de sange, cu pantalonii rupti in fund si limba scoasa in coltul gurii. Nu glumesc.

Orchestra nu a dezamagit nici de asta data. "Canta-te-ar orchestra operei din Bucuresti" va fi, preconizez, ultimul racnet in materie de injuraturi intre compozitori. Combinatiile eterofonice* dintre membrii orchestrei si membrii corului au fost delicioase.

Ma gandesc cu groaza ca "adaptare moderna" va insemna, in ochii multora dintre spectatori- niste bieti inocenti, de altfel - un stil aberant si de evitat. Cam cum se intampla si cu concertele de muzica "noua": se intampla sa calci la unul foarte prost - cum sunt multe - si iti juri sa nu mai calci pe acolo. Nu este drept. Dar este, se pare, inevitabil.

(*Eterofonie = cantarea aceleiasi melodii in variante diferite, simultan - cum e cantarea "cu ecou" in muzica traditionala romaneasca)

EDIT: Mi-am adus aminte ca in prima pauza mi-am luat o bere de la bufet si parca a fost mai bun spectacolul dupa. Recomand, in caz de urgenta, sa imi urmati exemplul.

"Violoncelissimo" la Ateneu

Azi, marţi 3 Februarie, ora 19, Sala Mica a Ateneului Roman, va avea loc un recital cameral facand parte din "Stagiunea de Marti Seara". Este vorba de ansamblul de violoncele al cunoscutului Marin Cazacu, un excelent interpret si un excelent profesor. El va canta, impreuna cu studentii sai si fostii discipoli (Răzvan Suma, Mădălina Tudose, Octavian Lup, Mircea Marian, Radu Sinaci, Ella Bokor, Diana Popescu, Darius Tereu, Cristian Munteanu, Alexandra Potângă) muzica romaneasca pentru 4 si 8 violoncele. Lucrarile sunt semnate de compozitori cunoscuti, majoritatea din "vechea garda": Carmen Petra Basacopol, Dumitru Capoianu, Vasile Timiș, Doina Rotaru, Cornelia Tăutu, Liviu Dănceanu și Dan Dediu. Marin Cazacu va si prezenta concertul.

Ansamblurile omogene de instrumente nu pot trezi decat interes, mai ales ca nu sunt multe la numar la noi in tara. Pe afara mai exista diverse orchestre de acest tip (de flaute, de piane, de violoncele etc) care pun niste probleme componistice si perceptive deloc comune. Cum te descurci cu o "orga"("orgie"? ) de violoncele si cum o asculti?

Promitem ca revenim si cu o cronica.

Pentru mai multe informatii: http://fge.org.ro/2008/stagiunea-de-marti-seara-3-februarie-2008/

***

Concertul a trecut, iata cronica promisa (Sabina s-a sustras de la datorie, fiind cu liota de copii la Busteni).

Atmosfera a fost foarte incinsa. La propriu. O caldura insuportabila in Sala Mica a Ateneului, plina ochi (iata ca se poate! sala plina ochi la un concert de muzica romaneasca, contemporana, camerala -Triple X al sustragerii publicului, in cazuri obisnuite). Sala este numita in mod neoficial, "La sobolani", banuiesc ca sobolanii au facut sauna in conditiile acelea.

Paradoxal, caldura nu s-a perceput neaparat si in evenimentul propriu-zis. Senzatia a fost de "masina a timpului": in salonasul vernil de tip "inceput de secol XX" a avut loc un concert cameral, cantat bine, cu muzici OK, nimic de reprosat - deci, fata de majoritatea concertelor axate pe muzica contemporana, Mult peste nivel. Insa, la fel ca lampa-felinar de tip IKEA plasata, in mod dubios, pe scena (?!), muzica mi-a indus o bizara senzatie de anacronism. Limbajul a fost, in proportie de 90%, de tip neoclasic "cuminte". Daca violoncelul are o paleta imensa de culori, de la delicatetea onirica la forta violenta, in seara aceasta s-a comportat ca un gentleman educat perfect (ca si gazda simpatica a evenimentului), mentinandu-si tonurile expresive in zona "nici prea-prea, nici foarte-foarte". Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, nu am nimic impotriva curentelor "neo-" (mai ales ca, in aces concert, lucrarile au fost, majoritatea, bine alese), insa poate am ceva cu construirea unui program de "muzica noua" (?) aproape exclusiv pe acest filon stilistic. As fi preferat, poate, o alternare mai "socanta" de stiluri, mai ales ca durata de 90 de minute combinata cu caldura din sala a creat fosnete din ce in ce mai pronuntate in sala. Poate si dramaturgia concertului ar fi beneficiat de "rupturi" mai pronuntate intre ethosul pieselor, poate si interpretarea muzicienilor (in mare parte, studenti UNMB la clasa de violoncel a profesorului extrem de apreciat Marin Cazacu).

Pe scurt, iata ipostazele violoncelului:

Carmen Petra Basacopol, "Fantezie" pentru cvartet de violoncele: o piesa scurta, muzicala, "simtita", cum sunt in general lucrarile venerabilei doamne, poate ar fi avut nevoie de un climax mai pronuntat, avand o evolutie expresiva destul de lineara. Un violoncel zambitor si cuminte.

Vasile Timis, "Allegro de concert" pentru 5 violoncele - un perpetuum mobile izoritmic, rupt din cand in cand de insertii de "dans" quasi-grotesc sau in fuggato-uri (imitatii polifonice): o piesa vie si eficienta, ar fi necesitat poate o implicare mai mare din partea interpretilor. Un solo al cameramanului (concertul a fost filmat) care a mormait distinct in casca pe un pianissimo delicat, si un final-soc, pe un acord major consonant. Un violoncel animat.

Dumitru Capoianu, "Passacaglia si fughetta " pentru cvartet de violoncele (am remarcat o preferinta a tuturor compozitorilor din aceasta seara pt forma de passacaglie - este vorba de o tema cu variatiuni continua, provenita din Baroc). O lucrare serioasa, austera, un violoncel solemn, usor rigid in expresie.

Dan Dediu, "Flamura" (?!) din nou, pentru cvartet de violoncele. Pana acum cel mai tanar compozitor (de fapt, cel mai tanar din tot concertul) insa, surpriza, limbajul ales este tot cel neoclasic. E adevarat, discursul muzical coteste des, conform energiei ludice a compozitorului, este fragmentat, apart insertii aproape absurde de glissando-uri descendente sau de emisii nonconventionale (cantat pe calus, obtinandu-se un "fosnet"). In limbajul mozaicat, un citat evident si surprinzator: letmotivul filmului "The Red Violin". Un violoncel mai ticnit, mai curajos, insa ramanand, totusi, la "sectia de cuminti". O piesa solida, scrisa cu umor si profesionalism.

Doina Rotaru, "Umbre III" pentru violoncel solo (Marin Cazacu) si banda (OK, fac o paranteza: "banda" = sunete electro-acustice procesate si imprimate pe un CD, termenul a ramas inca "in uz" de pe vremea benzilor magnetice. Si in engleza se mai foloseste "X and tape", desi a fost inlocuit cu "X and electronics" de cativa ani buni). Bine aleasa in dramaturgia concertului aceasta rafinata piesa solo, care ne-a aratat o fata mai "contemporana" a violoncelului, sticlos, delicat apoi dramatic si incrancenat, prins in lupta dintre lumina si umbra. Pacat ca banda nu s-a prea auzit...deloc....din cauza proastei sonorizari. Dar de asta avem imaginatie, nu?

Cornelia Tautu, "Da capo" (it., "de la inceput" - e de fapt un termen muzical foarte cunoscut, care inseamna reluarea identica a unei bucati muzicale de la inceput pana la un anumit semn pe partitura). Din nou cvartet de violoncele, din nou expresie neo-clasica modala, o lucrare cu iz de muzica de film, in trei parti: "Elegiaco", "Animando" si "Semplice", cantate fara intrerupere. Un violoncel curat, usor pentatonic (scara "chinezeasca").

Liviu Danceanu, "Verba volant" op. 105 (da, unii oameni sunt nebuni si scriu piese cu sutele :) este si cazul lui Dan Dediu, de altfel). Din nou cvartet de violoncele. Lucrarea a incheiat in mod foarte interesant concertul, nu numai pt ca a "destins" atmosfera (prn interjectiile verbale in engleza a domnului Cazacu), ci pentru ca, spre deosebire de unele din piesele anterioare, care au ales o panta retro, aceasta piesa este compusa aproape exclusiv din citate din lucrari cunoscute, din epoci si, implicit, stiluri, diferite. Din nou deconstructie stilistica postmoderna, ca in "Flamura" anterioara, de aceasta data "mai evident" facuta. Un violoncel sagalnic, cu un zambet cinic in coltul gurii.

Despre "Violoncelissimo", numai de bine. Un ansamblu bine sudat, coerent si implicat, in ciuda unor discrepante usoare, nu mari, intre tinerii studenti si muzicienii mai experimentati; aici, pe langa excelentul Cazacu trebuie mentionati si mai tinerii Razvan Suma, Bogdan Popa sau Madalina Tudose, care au iesit in evidenta din ansamblu. Ceea ce este foarte important, este ca oamenii astia canta cu placere. Efectiv (vorba veche a Alessandrei Stoicescu). Si initiativa lui Marin Cazacu, de a spune cateva inainte de fiecare piesa, despre muzica si autorul ei, nu poate sa fie decat laudabila si benefica netezirii dintre spectatorul pasiv (si transpirat, in cazul nostru) si muzicianul de pe scena.

Ar mai trebui mentionat faptul ca au fost multe "premiere" in acest concert. Piesa lui Dan Dediu a fost o prima auditie absoluta, iar in rest, cu exceptia pieselor Doinei Rotaru si a lui Liviu Danceanu, toate lucrarile au fost prime auditii romanesti.

La mai multe concerte, "Violoncelissimo" (urmatorul este chiar martea viitoare). La mai multe si mai dese. Cheia marilor succese. Sper ca in concertele viitoare sa se implice si compozitori din generatiile mai tinere: un exercitiu de a scrie pentru un multi-instrument nu poate da nastere decat unor muzici interesante.