O prezenţă calmă şi blândă: omul. Un Univers aparte, extrem de viu,
colorat şi organic: Muzica (poate ,,Omul”, cu adevărat). Britanic, budist; Jonathan
Harvey a trăit între anii 1939-2012, timp în care a scris muzici diverse: de la
cele pentru instrumente solo până la cele pentru ansambluri mai mari; muzică
vocal-instrumentală, muzică electronică, trei opere.
Din punct de vedere muzical, Harvey este un compozitor spectral. Muzica
sa explorează anumite dimensiuni transcendentale, prin prisma budismului.
Aparţinând acestei filozofii (fapt despre care afirma, cu modestie: ,,Încerc să
practic budismul, dar nu pot spune că sunt budist”; într-adevăr, muzica şi
existenţa sa încorporează şi valori aparţinând altor zone şi religii, incluse
fiind cea creştină şi cea hindusă), Harvey a preluat de aici diferite elemente,
concepte ce au făcut subiectul a numeroase dintre opusurile sale muzicale. Este
cazul şi pentru lucrarea orchestrală Body Mandala.
Mandala este o reprezentare grafică, conceptuală, geometrică şi
personală a Universului. Fiecare îşi poate desena propria sau propriile
mandale. E formată din pătrate şi cercuri concentrice, cu diferite modele cu aspect
decorativ pe sau între ele. Harvey nu se opreşte la palierul ideatic pentru a
transfera muzical conceptele budiste, ci apeleaza şi la instrumente tibetane
(şi nu numai), utilizate în ceremoniile sacre; talgere tibetane, clopote
tibetane, trombe tibetane.
Lucrarea este structurată într-o singură parte, alternând mai multe
secţiuni contrastante. Muzica apare, aşadar, în mai multe variante de expresie
(prioritar două): pe de o parte - cea cu pulsaţie regulată, stabilă,
repetitivă, cu un ostinato al sunetelor din bas, amintind de muzica tibetană şi
cu intervenţii ale instrumentelor de alamă, cu aceeaşi ritmicitate regulata, pe
o notă repetată; lor li se alătură clinchetele sclipitoare ale percuţiei (clopote
tibetane). Pe de altă parte – cea ,,haotică”, în care diferite instrumente de
suflat au parte de solo-uri cu sonoritate improvizatorică (autorul menţionează
că ,,improvizaţia” aici ar trebui să sune ca un solo de jazz - ,,exuberant,
sălbatic, liber şi extrem de rapid atunci când este indicat în partitură”).
Pentru zona percuţiei compozitorul apelează la improvizaţia
propriu-zisă, indicând instrumentiştilor responsabili cu Tibetan cymbals să
improvizeze ,,cu imaginaţie”, folosind diferite moduri de atac.
Există şi momente care nu se încadrează în cele două ,,variante”
(pulsatorie vs. haotic-improvizatorică); acestea sunt născute din suprapunerea
celor două exprimări / gesturi; pe de o parte: peste stabilitate apar, ca nişte
scântei, intervenţii ale câte unui instrument de suflat (flaut, oboi), sub
forma gesturilor cu sonoritate improvizatorică, pe de altă parte, există momente
în care ,,stabilitatea” se estompează, devenind o depărtare sau un element al
subconştientului, lâsănd loc unei expresii mai onirice, subtile, în nuanţă
mică, cu sonorităţi delicate, nefiind rupte de întreg, ci apârănd mai mult ca
nişte respiraţii sau etape ale întregului proces purificator; tăvălugul
transformării este continuu, chiar dacă secţiuni contrastante alternează, sau
dacă sunt prezente momente cu o expresie diferită (cum am zis, din zona
oniricului); chiar şi în tăcere acel ceva se ,,întâmplă”; procesul ce l-a
inspirat pe compozitor fiind perceptibil ascultătorului la un nivel destul de
organic, aproape palpabil.
Jonathan Harvey a asistat personal la astfel de ceremonii de purificare
tibetane, iar impresia puternică pe care a trăit-o l-a inspirat în perpetuarea
ei întru muzică, în această muzică suprapunând cumva cele două aspecte care
sunt prezente ,,în original”: prezenţa muzicii, prin instrumente muzicale dar
şi prin vocea umană, pe de o parte şi, pe de altă parte, trăirea personală,
percepţia transformării: cred că îmbinarea acestor două lucruri trăieşte în
această muzică.
Personal, pot vedea/auzi în Body
Mandala şi o traducere a mandalei, atât din grafic cât şi din conceptual (e
şi normal, căci cele două sunt întrepătrunse, iar mandala este deja o
reprezentare grafică a unei idei): aceasta se regăseşte în cele două tipuri de
expresie principale: se pot asocia momentele de stabilitate cu formele
geometrice simple şi clare: cercul şi pătratul, iar cele improvizatorice cu
ornamentaţia care apare, din punct de vedere grafic, în cadrul mandalei.
La nivel conceptual sau al percepţiei şi trăirii stării şi procesului
de purificare şi/sau meditaţie, putem privi pulsaţia regulată ca pe un ritm al
Universului, imuabil şi, cumva, atemporal; atât pentru aspectul ritmului cât şi
pentru cel al sonorităţii măreţe (aşadar, un macrocosmos); haoticul putând fi,
pur şi simplu, umanul (nu neapărat ca o descriere a acestuia, ci ca o redare
sonoră a anumitor stări sau procese; confuzie, nelinişte, sentiment de
copleşire în faţa acestei forţe a Vieţii sau a Universului, sau pur şi simplu
curăţare interioară; acesta fiind un microcosmos). La nivel fizic, stabilitatea
ritmică poate fi asociată cu ritmurile biologice (bătăile inimii, respiraţie),
iar haoticul – cu nivelul molecular / celular.
Fascinaţia acestei piese constă, pentru mine, în impactul puternic pe
care îl are, din punc de vedere strict sonor şi din punct de vedere expresiv;
are o anumită claritate a ideii extrem de specială; pentru mine nu ,,trimite
la”, ci ESTE.
Body Mandala nu doar descrie sau traduce ideea şi trăirea mandalei; ea Este o
Mandală.
,,Trupul, când este mişcat în
cânt, începe să vibreze şi să se încălzească în diferite puncte ale chakrelor,
şi ,,cântă” intern. Ca şi cum ar fi iluminat cu sunet.” – Jonathan Harvey
Irina Vesa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu