Hai să îmbunăm frigul de afară cu nişte ecouri ale primăverii – o cronică
la evenimentele Săptămânii Internaţionale a Muzicii Noi desfăşurate în cadrul
Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti. Mulţumim autorului, una din
marile speranţe ale muzicologiei româneşti: Vlad Văidean, student în anul III , care demonstrează că poţi scrie
pasionat/al dar păstrându-ţi în acelaşi timp luciditatea. Articolul a fost
publicat în Ziarul ACORD al UNMB.
Urmașii lui Pygmalion. SeduCânt, SonoMania, IConArts.
Săptămâna Internațională a Muzicii Noi a avut în acest an
două momente inaugurale (desfășurate în aceeași seară a zilei de 25 mai): unul
scăldat în luminile rampei, întărind tocmai prin întâietatea lui atât
consistența festivalului ce urma să înceapă, cât și prestigiul tot mai cert al
lucrării prezentate, intrată deja în repertoriul stabil al Operei Române din
București (mă refer la atractiva și ingenioasa operă pe care Dan Dediu a
compus-o pornind de la „inabordabila” – până mai deunăzi – O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale); iar celălalt
moment de deschidere – aparținând ansamblurilor de muzică nouă SeduCânt și
SonoMania – a fost mult mai discret și mai... nocturn (a început la ora 21.30
și a ajuns aproape până în miez de noapte), confruntându-și fidelii spectatori
cu devoalarea celor mai proaspete efervescențe creatoare în toiul cărora nu
obosește să se angajeze fiecare generație de tineri compozitori români. De
altfel, cred că nici nu se putea un mai potrivit moment (debut nocturn de
festival) și loc (Studioul de Operă și Multimedia al Universității Naționale de
Muzică din București – o sală cu virtuți inițiatice și sincretice ce nu pot fi
neglijate, dincolo de micile ei imperfecțiuni acustice) pentru a-i invita să-și
expună „jucăriile” pe niște tineri creatori care par să aibă o trăsătură comună
ianusiană: pe de o parte, sunt nevoiți să fie foarte lucizi în ceea ce privește
raportarea lor la societatea contemporană, pe de altă parte sunt îmbibați de
dorințe de comuniune ritualică, de vise și concepte pe care nici nu se mai
gândesc să încerce să le aplice realității, ori să le boteze necugetat în apele
viclene ale unui pragmatism hegemonic, ci pur și simplu le „exilează” pe
tărâmurile restrânse, dar pline de portaluri dosite, ale timpului muzical. Fapt
ce, după cum am putut repede să mă conving, nu îi determină însă să dea la
iveală niște obiecte artistice „rupte de lume”. Dimpotrivă, conștiințele
creatoare ale secolului XXI nu pot fi decât „contaminate” de un spirit al
timpului care, chiar dacă nu este cuantificabil (întrucât îl trăim), este de
bună seamă foarte existent, îmboldindu-i pe tinerii compozitori ca, atunci când
simt nevoia, să lanseze – prin înseși lucrările lor – semnale critice mai mult
sau mai puțin codificate referitoare la lumea în care trăim.
Am făcut această destul de periculoasă introducere
deoarece, asistând la spectacolul multimedia „Ani-Motions” (pentru flaut,
fagot, clavecin, percuții, bandă, dans și video) creat de grupul sincretic
SeduCânt, am fost izbit parcă mai mult ca niciodată de universalitatea
condiției tragice a creatorului, atât pe vremea lui Pygmalion (mitologicul
personaj a cărui poveste se dorea a fi reinterpretată în cheie contemporană),
cât și în timpurile multimedia ale compozitoarei Diana Rotaru, ale artistului
vizual Mihai Cucu și ale coregrafului Lucian Martin. După cum putea fi citit și
în programul de sală, spectacolul își propunea să înfățișeze modul în care
„încercările re-petate ale unui Păpușar frustrat de a da viață mecanismelor
sale sunt supuse perpetuu eșecului”. Acest ciclu al încercărilor ratate de
transpunere a fantasmelor ideatice în plan real „este întrerupt de revelația
sacrificiului de sine al Creatorului, care permite creațiilor sale să depășească
stadiul potențial, latent, căpătând anima”.
De bună seamă că mulți creatori din public s-au regăsit cu oarecare tulburare
în acest scenariu artistic, întregul festival ce urma căpătând astfel o
luminozitate sobră plasat fiind sub zodia acestei tălmăciri alegorice de
factură tragică.
Lucian Martin, Maria Chifu si Ana Chifu in "Ani-motions".
Foto: Stefan Firca
Trecând
de la program la intepretarea propriu-zisă, voi arăta cum, înainte de orice, am
fost frapat de identificarea totală pe care artiștii au reușit să o instaureze
între personalitatea lor „reală” și propriile măști creatoare, fapt ce, o dată
cu pecetluirea timpului artistic, a fost de natură să nască o falie inevitabilă
(și, în fond, vitală) între chipul lor scenic și cel afișat în afara scenei.
Bineînțeles, aceasta este o uimire bine-cunoscută ce nu poate să apară decât la
imboldul teatralității, sub a cărei cupolă artele caută să se înmănunchieze și
să propună înfățișarea cât mai bogată a unei frânturi de univers alternativ, a
unui periplu cu sens, într-un cuvânt, a unei povești populate cu personaje
interdependente. În cazul de față, ceea ce vreau să sugerez este faptul că, din
moment ce nu îi cunoșteam pe interpreți aproape deloc dinainte, eu unul le
receptam prezențele strict în ipostaza artistică prin care mi se ofereau.
Astfel, pentru mine, personajul Creatorului nu putea fi interpretat de o
persoană numită Lucian Martin, ci el reprezenta nimic mai mult decât tocmai
acel Creator care, prin duhul dansului, se înconjura de spațiile și timpurile
abstracte ale luminilor stelare (sugerate de proiecțiile video). Cele două plăsmuiri
mecanice ale acestuia nu puteau fi pentru mine flautista Ana Chifu și fagotista
Maria Chifu, ci pur și simplu cele două figurine asupra cărora Creatorul sufla
duhul vieții (adică acel duh al dansului prin care mai devreme fusese urzită
însăși lumea), încercând în același timp să le confere identitate prin
înzestrarea cu câte un instrument muzical. Iar despre Diana Rotaru uitasem că
fusese cândva acea Diana Rotaru pe care o cunoșteam din cadrul destul de
rutinier al seminariilor de orchestrație, rămânându-mi în fața ochilor (și a
urechilor) un fel de eminență cenușie, o discretă dar autoritară umbră a
Spiritului Pământului care, prin intervenții – când lirice, când mecanice, când
șugubețe, când entropice – la clavecin și percuții asigura, alături de bandă,
muzica menită să modeleze și în același timp să înfățișeze țesătura dosnică a
mersului evenimentelor.
Așa și trebuia de altfel să se întâmple: să nu poată fi
dibuită nici măcar pentru o clipă o cât de mică „demascare” a persoanei din
spatele personajului. Desigur că inimitabilul ADN al fiecărui interpret
participă la actul interpretării, dar, în cele mai multe cazuri, el se cere
presărat în adâncimile freatice și nevăzute ale personajului în așa fel, încât
să nu se producă în mințile spectatorilor imaginarea (ori, în cazul celor care
îi cunosc pe interpreți, amintirea) modului în care aceștia își perindă
identitatea în afara spectacolului. Din acest punct de vedere, fiecare membru
al ansamblului SeduCânt a reușit să se lase fără nicio sfială angrenat în
logica poveștii, datorită entuziasmului și nestrămutatei credințe în
persuasiunea, în puterea de transformare și emoționare a sincretismului
artistic.
În aceeași seară, ansamblul SonoMania a prezentat, sub
conducerea foarte discretă și prietenoasă a dirijorului Lucian Beschiu, un Kaleidoscope de prime audiții. Am putut
imagina, grație indispensabilelor prezentări explicative pe care compozitorii
le-au înscris în programul de sală, gruparea fiecărei piese în una sau două din
cele trei categorii pe care le-am sesizat astfel: spațiul experimental și
îngăduitor al încercării, complementaritatea polarităților, continuarea/
prefigurarea unor proiecte mai vaste.
SonoMania - Kaleidoscope
Foto: Stefan Firca
Am apreciat smerenia lucidă a Sabinei Ulubeanu care a
deschis concertul cu o piesă al cărei inspirat titlu – ÎncerCantata – masca printr-un joc de cuvinte
exigența drastică (și, cred eu, îndreptățită) prin care compozitoarea a înțeles
să își plaseze cel mai recent opus în sfera mai puțin limpezită a încercării, a
tatonării. „Jocul sonor al sentimentelor” și-a croit regulile după cele patru
strofe ale unui poem de Cornel Brad, organizându-se la rându-i pe patru
secțiuni unite de interludii menite să dezvolte și să sintetizeze ideile
principale. Deși în programul de sală ni se înfățișa dorința de a surprinde
evoluția interesantă a unor trăiri complementare, cred că Sabina Ulubeanu s-a
lăsat prea mult fascinată de ermetismul cam forțat (deci artificial) al
versurilor alese, până ce, în ciuda intențiilor circulare, persista de la un
moment dat impresia că ne-am pierdut, laolaltă cu creatorul, pe drum.
Darie
Nemeș-Bota s-a arătat din nou scufundat în lumi mitologice, de data aceasta
descinse din Legendele Țării
lui Vam de Vladimir Colin pe
care dorește să le muzicalizeze într-un viitor „opus mai mare”. Ceea ce ni s-a
prezentat acum a fost doar un „Teaser/Trailer” numit Nartazuba (sintagmă ce s-ar traduce prin
„sălașul zeilor”). În opinia mai multor spectatori, dansatorul Florin Munteanu
a „salvat” întrucâtva staticismul muzical ce se instaura pe alocuri din cauza
unor insistențe nu prea inventive care păreau să ostenească materialul tematic
al piesei. În ansamblu însă, cred că dorita atmosferă copleșitoare a unui
ritual războinic a reușit să se impună.
Acea categorie a complementarității polarităților pe care
am sesizat-o mai sus a fost în mod programatic ilustrată de către lucrarea lui
Gabriel Mălăncioiu: Complementarium
(in memoriam Jonathan Harvey). Scopul
declarat al compozitorului a fost chiar de a amplifica pe cât se poate
contrastul (dar și comuniunea) dintre „polarități precum continuu-discontinuu,
temporalitate liniară-temporalitate circulară, lent-repede, diatonic-cromatic,
liniște-sunet”. Este firesc ca ambițiile unor asemenea intenții să fie mai
ispititoare dacă rămân pe hârtie, întrucât nicio concretizare a unui program
atât de vast și general-abstract nu se poate plia perfect pe constructele
mentale pe care și le face fiecare individ creator. Totuși, după cum
mărturisește în textul de prezentare a lucrării, Gabriel Mălăncioiu a fost în
mai toate lucrările sale ultime „subjugat” de această idee de bază a
complementarității polarităților; fără îndoială că imboldul de a survola
implicațiile multiple ale unei singure idei trădează o irezistibilă
compatibilitate interioară cu fondul ideatic respectiv, astfel încât
personalizarea convingătoare a abstractului poate să se impună în cele din
urmă.
Dan Variu a încercat în piesa experimentală Suomisaundi o complementaritate stilistică ce
prezintă un oarecare grad de risc, deoarece treptata convertire a unei inițiale
atmosfere specifice muzicii contemporane (înzestrată cu un aspect de nebuloasă)
într-un „șlagăr” de club (înzestrat cu o formă limpede, deloc „dubitativă”)
poate irita un anumit tip de gust muzical care mi s-a părut majoritar. Sunt
dispus să îmi recunosc dezarmarea în fața unei prime audiții care probabil că
la aprofundare se scutură de podoabe. Însă mărturisesc că gustului meu estetic
nu i-a displăcut să se dedulcească cu un fruct pe care probabil că cei mai
mulți l-au expediat repede la anexa debordantă a nenumăratelor „ușurătăți” de
tot felul.
Diana Gheorghiu: Dragonfly
Foto: Stefan Firca
Piesa propusă de Diana Gheorghiu – Alter(ed) ego – continuă metafora metamorfozei pe care
se bazează ciclul din care face parte (Dragonfly). Ea farmecă întâi de
toate prin transa sonoră rezultată în urma unei metode de compoziție personale
pe care compozitoarea o explicitează astfel: „intitulată «tehnica umbrelor
captive», [această metodă] implică, pentru fiecare sunet atacat în timp real, o
proiecție/umbră sonoră ce rămâne captivă într-un plan auditiv secundar, pe tot
parcursul piesei”. Este foarte dificil de concretizat și de cele mai multe ori
trezește suspiciuni intenția compozitorului de a-i face pe spectatori să
plonjeze într-o stare de levitație imperturbabilă care să împietrească orice
ecou exterior neavenit. Prin ingenioasa metodă componistică descrisă mai sus,
Diana Gheorghiu mi-a spulberat însă din prima clipă orice reticență postmodernă
de a mă lăsa pradă unei ataraxii care se pare că încă mai este posibilă. Iar
invariabila meditație muzicală era în mod fericit echilibrată prin modelul
evolutiv propus de proiecția video (realizată de Mihai Benea): ni se înfățișau
multiplele ipostaze ale unei „nimfe” care, printr-un tot mai extins body
painting imaginat de Silvia Trăistaru, căpăta aripile și duhul înflăcărat al
unui dragon (această mică „poveste” salva de altfel aspectul de ședință foto
sentimentală și narcisiacă în care risca să pice proiecția video). După
dizolvarea ultimelor zvonuri ale piesei, am rămas cu impresia unei răcoroase
neteziri a asperităților interioare. Tocmai datorită acestei influențe afective
pe care reușește să o aibă, nu ezit să consider Dragonfly III . Alter(ed) ego de Diana Gheorghiu o capodoperă în miniatură.
Ansamblul ICon Arts
Cel de-al doilea concert dedicat tinerilor compozitori
români s-a desfășurat în 28 mai, când ansamblul IConArts (dirijat de Gabriel
Bebeșelea) a prezentat lucrările camerale ale unor tineri care au urmat de-a
lungul timpului deja consacratele cursuri de vară organizate de Academia
IConArts. S-au perindat astfel personalități creatoare dintre cele mai diverse:
Mihai Măniceanu și-a etalat din nou, în Rame
și cioburi, apetența pentru gesturile miniaturale și combinațiile timbrale
savuroase care acoperă o paletă foarte largă de nuanțe și stări, lăsând în
final un gust rezumativ asemănător oarecum amalgamului de paradoxuri sugerat de
acea „țară tristă plină de umor” invocată de Bacovia; Letters de Adina Sibianu mi-a părut că,
după un început promițător, nu a reușit să iasă din starea placidă a unui ritm
vag șugubăț ce nu se preta unei perpetuări invariabile (deși probabil era menit
să evoce dansul diafan al literelor din titlu); despre Braid de Mihai Murariu voi spune (chiar
dacă scenarii „programatice” de acest gen sunt discutabile, profund subiective
și poate nu în concordanță cu voința compozitorului) că mi-a sugerat – prin
efecte timbrale „economice”, dar asamblate cu grija pentru un rezultat liric –
crearea unui ungher intim din care să poată fi admirate în toată splendoarea
lor – mică, fragmentară și retractilă – cosițele împletite ale unei ploi; în Stihiile, Sebastian Androne a
continuat într-un fel cadrul bucolic pe care eu unul l-am intuit în piesa
precedentă, deoarece a reușit să alcătuiască o abordare foarte personală a
clasicului scenariu ce înfățișează căldura înăbușitoare, adunarea norilor,
ploaia torențială și, în cele din urmă, prospețimea strălucitoare a aerului de
după învolburarea stihiilor; el a pus în joc un tip de sensibilitate ce îmi
pare destul de rar întâlnit între tinerii compozitori, anume o internalizare a ecourilor
fruste ale naturii, lipsa clișeelor dintr-o piesă ce abordează o „poveste”
răs-povestită arătându-mi o autenticitate a inspirației, deci probabil o
fundamentare pe experiența trăită; Simfonietta lui Dominic Maican era oarecum
ruptă din context, deoarece ea nu mi s-a părut altceva decât un exercițiu de
stil foarte ingenios și plăcut de altfel, dar care răspândea un vag iz de
academism romantic; abundența ideilor din Matsya de Diana Simon a făcut ca firescul
și organicitatea înlănțuirii lor să fie resimțită ca o izbândă, însă unele
retorisme au lăsat în cele din urmă impresia de dezlânare; apoi, într-o piesă
ce poartă titlul Narcis, a fost oarecum previzibil
faptul că Șerban Marcu nu putea proceda altfel decât prin a-și aminti puțin de
Debussy; în sfârșit, Vlad Maistorovici ne-a împărtășit un Vis cu vampiri destul de captivant, plin de
leitmotive melodice și timbrale care erau supte de sânge tocmai prin faptul că
erau vânturate de colo-colo cu o obsesivitate apropiată de sonoritățile genului
disco.
Gabriel Bebeselea
Profil & Gabriel Bebeșelea (și viceversa)
Dacă tinerilor compozitori li s-au consacrat, după cum am
văzut, două seri, ansamblul „Profil” a abordat, în 26 mai, în sala „George
Enescu”, compoziții provenite exclusiv din generația celor mai vârstnici,
confruntându-ne rând pe rând cu nervul fin prin care s-au înlănțuit
metamorfozele austere și dezvoltătoare ale unei formule cromatice lapidare,
pregnante pe care Cornel Țăranu a conceput-o ca pe un Epitaphe pour Jorge; zbuciumul
liric (aproape dezintegrat în miezul piesei, dar sublimat în final într-o
puritate diatonică de sorginte folcorică) din Pentru
voi de Ulpiu Vlad;
sensibilitatea epigrafică și foarte plastică prin care György Kurtág a
înlănțuit cioburile diamantine din suita Hommage
à R. Sch.; laconismul
brumat al poetului „mut ca o lebădă” surprins în Nebănuitele trepte de Viorel Munteanu; angrenarea
șoaptelor misterioase, șuierăturilor amenințătoare, tunetelor nediferențiate
ale instrumentelor de suflat și de percuție în căutarea unor Unseen Codes imaginate de Vladimir Scolnic; cam
stridenta și prea îndelungata aglomerare a unor Color Games de Hana Ajiashvili; meditația
foarte sugestivă și convingătoare a lui Cristian Lolea asupra dezintegrării
implacabile pe care fenomenul Entropiei o poate imprima și materiei
muzicale. S-a alcătuit astfel un concert menit să ipostazieze acea manifestă
dorință a organizatorilor festivalului de a realiza o ediție „mai
«echilibrată»”, în care să se regăsească „nume parțial uitate sau neglijate
alături de cele ale unor tineri creatori (20-30 ani)”, precum și „o echilibrare
a prezențelor autohtone cu cele din planul muzicii europene și mondiale” (Dan
Buciu, directorul artistic al SIMN 2013).
Ansamblul Profil
Concertul ansamblului Profil s-a înscris între culminațiile
festivalului datorită în bună măsură scrupulozității pasionate pe care a
dovedit-o dirijorul Gabriel Bebeșelea în tălmăcirea lucrărilor enumerate mai
sus, lucrări care în majoritatea lor au fost – lucru obișnuit în sfera muzicii
noi – dificil de abordat din punctul de vedere al scenariului creator inspirat
adesea din concepte abstracte și întotdeauna minuțios nuanțat de către
compozitor atât în partitură, cât și în explicațiile programatice. Această
clarviziune, alăturată atenției neobosite pentru acele subtilități ce au un rol
esențial în construcția ansamblului, neprimejduind omogenitatea sonorității
generale, ci dimpotrivă, amplificând-o; precizia stabilirii unor nuanțe
adecvate – toate sunt roade ale muncii lui Gabriel Bebeșelea cu ansamblul Profil. Cred că tânărul dirijor stârnește
încrederea creatorilor și își merită laudele deja
aduse.
Mario. Mario Caroli.
În 26 mai, am revenit în Studioul de Operă și Multimedia,
unde s-ar fi cuvenit ca prezenței flautistului Mario Caroli în cadrul
festivalului să i se răspundă cu prezențe mult mai abundente în rândurile
publicului. Din păcate, m-am simțit în unele momente oarecum jenat să contribui
la niște aplauze prea palide (deși toate entuziaste) în raport cu strălucitorul
bun-gust și profesionalism al protagonistului recitalului. Căci m-aș încumeta
să spun că artistul Mario Caroli aproape că nu are cusur. Dacă în fața
aplauzelor și, în genere, în fața a tot ceea ce nu ține de arta sa, pare că se
înfășoară în mantaua protectoare a unei timidități cvasi-aristocratice, în schimb,
atunci când muzica începe, el aruncă deoparte orice rețineri nejustificate,
plonjând în țesătura intimă a muzicii, intuind și interiorizând cu o
desăvârșită pasiune traseul afectiv care irigă subteranele fiecărei piese
abordate. Toate numeroasele efecte și jonglerii tehnice pe care muzica nouă,
avidă fiind de suculență timbrală, le cere, sunt stăpânite într-un mod
desăvârșit – aproape „demonic” – de către Mario Caroli, ele nefiind însă
etalate doar de dragul unor trufii găunoase, ci fiind înscrise în logica
fundamentului afectiv care de bună seamă că există în cazul oricărei piese
viabile. Tocmai acest fin dozaj între tehnică și expresivitate, între partitură
și personalitate, pe scurt, tocmai această inteligență a sentimentelor
reprezintă vraja prin care farmecă orice interpret profesionist, deci și Mario
Caroli. În plus, am amețit de-a dreptul având impresia că de sub luciditatea
premeditată a flautistului nu scăpa nici cel mai infim rest de sunet; până și
inerentele spontaneități păreau supuse unui examen critic dintre cele mai
scrupuloase. Pasiunea conducea impetuoasă caleașca solid făurită a tehnicii,
însă bunul-gust era elegantul și autoritarul vizitiu. Iar în privința
repertoriului prezentat, voi preciza doar că toate piesele – indiferent de orice
clasamente valorice – au purtat pecetea magistrală a virtuozului virtuos,
fiindu-ne cu siguranță prezentate într-una dintre cele mai bune forme posibile
(consider totuși că o culminație a fost atinsă prin Morte tamburo de Salvatore Sciarrino; iar repertoriul
românesc nu putea lipsi din program – Sonata de Tiberiu Olah și, mai ales,
Doina Rotaru cu a sa binecunoscută Japanese
garden).
Mario Caroli
Foto: Virgil Oprina
Nu ar avea rost să mai continui acest encomion (la
lectura căruia cel „vizat” s-ar simți fără îndoială un pic stânjenit), întrucât
nu aș face altceva decât să descriu atributele unei tipologii – aceea a
artistului autentic – care și-a găsit una din multiplele încarnări în persoana
lui Mario Caroli. Oricum, nu era nevoie să consolidez eu prin aceste câteva
fraze sunătoare reputația unuia dintre cei mai remarcabili flautiști ai
prezentului. Însă sper ca următoarea lui apariție pe scenele UNMB să se bucure
de o primire nu mai explozivă, ci pur și simplu mai larg interesată. Pentru că
merită.
Andrei Tănăsescu&Mihai Măniceanu
dansând Ciuleandra
În a treia zi a festivalului (27 mai), sala „George
Enescu” a găzduit un recital de pian al cărui final a constituit pur și simplu
un spectacol memorabil. Nu voi detalia aici fiecare piesă prezentată, deoarece,
cu excepția „consacratelor” Sonata
I pentru pian de Henryk
Gorecki și Klavierstück nr. IX de Karlheinz Stockhausen (ambele
interpretate de Mihai Măniceanu cu forța granitică cuvenită), trebuie să
recunosc că de la un moment dat nu prea am mai avut dispoziția necesară să „diger”
așa cum se cuvenea – adică cu sânge rece – majoritatea celorlalte piese. S-ar
putea ca, deocamdată, pianul să rămână pentru mine instrumentul iremediabil
mumificat în hățișurile melodico-armonice ale epocii clasico-romantice, fapt ce
nu mă împiedică să savurez exploatarea celorlalte uriașe laturi ale sale –
percusivă, pointilistă, clustere etc. –, dar mă împiedică să „mă emoționez” în
fața tot mai rarei – din fericire – tendințe a acestei exploatări de a deveni
exclusivă în detrimentul „sufletului” melodico-armonic prin care cred că
timbrul acestui instrument se face remarcat în cel mai mare grad. Oricum, s-a
simțit că cei doi interpreți au depus multă muncă și chiar patos în aceste
piese obositoare, făcându-le astfel mai atractive, în special în cazul
lucrărilor Essay in sound de Gheorghe Costinescu
(interpretată de Mihai Măniceanu) și Ondulation de Makoto Shinohara (interpretată
de Andrei Tănăsescu). Însă, după cum începusem să spun, în finalul recitalului,
personalitățile vulcanice, chiar pasionale aș zice, ale celor doi pianiști au
fost impulsionate spre izbucniri nezăgăzuite de nicio inhibiție, s-au
contaminat de și au contaminat cu voluptatea burlescului flamboaiant pe care
Andrei Tănăsescu l-a investit în suita de variațiuni Ciuleandra. Cred că o asemenea
îngemănare – stihinică și empatică – între doi pianiști „înghesuiți” în fața
unei singure claviaturi rar mai poate fi auzită (și văzută, căci cei doi își
împleteau, își încălecau mâinile, până când ajungeau să se „încâlcească” ei
înșiși, alcătuind un singur organism ce scotea din cutia pianului ca dintr-un
joben jerbe vulcanice de sonorități când placate, când picurate, însă
întotdeauna caricate). Toate neoromantismele mugitoare, lirismele sentimentale,
clișeele specifice muzicii de film, citatele (la un moment dat a scânteiat
fugitiv o savuroasă înrudire între linia melodică a Ciuleandrei și cea a
faimosului capriciu paganinian în la minor), toate au fost îngropate sub un
suveran râs homeric, au mers cu pași deciși spre orizontul paroxismului,
lăsându-i pe spectatori pur și simplu „paf”. Am regăsit cu entuziasm pe
internet un videoclip
foarte sugestiv pe care îl recomand tocmai
pentru ca aprecierile mele să nu fie suspectate de subiectivism extravagant,
dar mai ales pentru bucuria împărtășirii unei lucrări ce cu siguranță că îi va
ispiti pe mulți alții. Acești doi pianiști sunt extrem de pitorești, și de
aceea ei trebuie priviți în aceeași măsură în care trebuie ascultați. Am
impresia că s-au regăsit consunând și cred că nu mă înșel dacă afirm că multă
lume îi așteaptă la fel de „îngemănați” și pe viitor.
Mihai Maniceanu si Andrei Tanasescu
Game
Din festival nu putea lipsi ansamblul de percuție Game care a concertat în ultima zi a
săptămânii dedicate muzicii noi (31 mai), în sala „George Enescu”. Seara a avut
niște porți de intrare fermecate prin prezentarea în primă audiție a unei noi
lucrări de Doina Rotaru, Salcia.
Magia delicată a sonorităților, fluiditatea evolutivă aproape insesizabilă a
stărilor, panteista prezență a flautului (Ana Chifu) sunt tot atâtea amprente
creatoare ce fac imediat recognoscibil universul sonor al Doinei Rotaru, un
univers ce se aseamănă cu ținuturile oculte – mustind de culori, simboluri și
făpturi băsmuitoare – ale unei noi Dumbrăvi
minunate. Cred că a fascinat îndeosebi avansarea întregii piese înspre
incantația finală a unui cântec de leagăn cules din Maramureș ce emoționa prin
simplitatea sa arhetipală și prin timbrurile cristaline măiestrit împletite de
către compozitoare.
În Luxuria (concert pentru vibrafon și patru
grupe de percuții) de Liviu Dănceanu s-a remarcat studentul în anul I Daniel
Iliescu, care a avut de tălmăcit și de interiorizat un discurs solistic puțin
cam dezlânat prin insistența pe o expresie foarte flexibilă, aproape
recitativică ce antrena celelalte instrumente în urmarea parcursului încolăcit
al unor liane sonore „luxuriante”.
În partea a doua a concertului, Alexandru Matei a atins
punctul culminant, stârnind cu siguranță în spectatori stihii dintre cele mai
„păgâne” prin redarea pasională a unei lucrări foarte convingătoare atât prin
tehnica superioară cerută, cât și prin răscolirile viscerale, brute pe care le
creează – e vorba de Rebonds de Yannis Xenakis –, pentru ca mai
apoi maestrului să i se alăture din nou studenții în interpretarea lucrărilor Hexagon de Adrian Pop și Misterioso de Sofia Gubaidulina.
Ca de obicei, Alexandru Matei împreună cu discipolii săi
conving prin consecvența neobosită cu care abordează – într-un ritm foarte
susținut – prime audiții, stimulând astfel imboldul creatorilor spre
perfecționarea și îmbogățirea tot mai luxuriantă a lumii percuției. De
asemenea, piesele deja înscrise în repertoriul ansamblului sunt mereu reluate
și trecute prin filtrul personalităților tuturor studenților care „rulează” în
jurul lui Alexandru Matei (și, în ultima vreme, al lui Sorin Rotaru), ceea ce
face din Game cea mai importantă pepinieră
românească de viitori percuționiști.
Muzică electronică I.
Compozitorul-calculator / Calculatorul-compozitor.
Catalin Cretu si Adriana Toacsen
Foto: Stefan Firca
În 26 mai 2013, Centrul de Muzică electroacustică și
Multimedia al UNMB a reunit, sub genericul „Different Kinds of Electric”, cele
mai recente lucrări ale unor tineri compozitori care au fost numiți
„hamburghezi” întrucât tustrei, după absolvirea studiilor muzicale în București,
s-au specializat în domeniile inițiatice ale compoziției multimedia și ale
utilizării noilor tehnologii în muzică la Hochschule
für Musik und Theater Hamburg. Este
vorba despre Cătălin Crețu, Constantin Basica și Victor Alexandru Colțea. Toate
piesele lor – ca, de altfel, muzica electronică în general – au lăsat să se
întrevadă faptul că izvorăsc din toiul unor căutări și experimentări
efervescente, cu adevărat pasionate, conștientizându-i în același timp pe
spectatori de realitatea palpabilă a duetului creator care poate exista între
mediul electronic și cel uman. Am fost martorul fascinat al „însuflețirii”
reacțiilor muzicale pe care calculatorul, în funcție de context și de partitura
concepută, le avea în timp real: răspunzând la stimulii pe care, prin
intermediul unor mijloace tehnologice avansate precum senzori, Kinect sau Ipad,
îi primea de la mișcările și gesturile artiștilor, mediul electronic intra în
interacțiune directă cu „părinții” lui. Era creat astfel un acompaniament
electronic instantaneu al partiturilor soliștilor și, de fapt, cu toții –
artiști, spectatori și calculatoare – deveneam protagoniștii unei aventuri
muzicale irepetabile, întrucât aceeași piesă putea fi mult modificată, de la o
interpretare la alta, în funcție de tălmăcirea compozitorului.
Lucrarea care a oferit cea mai completă și mai
reușită imagine a acestei „umanizări” a mediului electronic a fost în mod
programatic plasată în finalul concertului, deoarece ea și-a propus să
reunească cele mai multe forțe multimedia (Kinect, live electronics și live
video) și să le pună să conlucreze în mod creator cu interpreții (clarinetistul
Alexandru Avramovici care, alături de calculator, era „dirijat” de către însuși
compozitorul piesei, Constantin Basica). Lapidaritatea ironică a prezentării
din programul de sală ne încunoștința din timp despre zona de interes a
lucrării: „Această piesă se interpretează fără prescripție medicală. Se
recomandă urmărirea cu atenție a informațiilor audiovizuale. Dacă apar
manifestări plăcute sau neplăcute, adresați-vă compozitorului sau
interpreților”. A urmat, așadar, o meditație audiovizuală tot mai neliniștită
și mai fragmentată asupra resturilor neperisabile pe care mesajele publicitare
le lasă în psihicul uman, înfățișându-ni-se din mai multe unghiuri un fel de
arbore-neuron care, „contaminat” fiind, a ajuns să rodească tot felul de
reclame, frânturi luminoase și gesturi sonore tot mai detașate unele de altele.
Totul părea să fi izvorât dintr-o îngrijorare a autorului referitoare la
întreruperile relaxante și interesate, la faliile tot mai dese (în fapt, niște
neanturi umplute cu obiecte și prețuri) pe care reclamele le instituie în
viețile noastre, făcându-ne să egalizăm și să coborâm în derizoriu – fie și în
mod involuntar – orice poveste, peisaj sau mesaj, oricât de nobile ar fi ele.
În acest sens, titlul piesei nu putea fi altceva decât o dorință a creatorului
de a crea un dialog căutător de soluții cu fiecare dintre noi: Spune-mi ce să fac.
Cealaltă piesă prezentată de Constantin Basica – Deadline pentru orchestră de cameră, live
electronics și video – a reprezentat rezultatul încordării creatoare de pe
parcursul celor două săptămâni pe care compozitorul le-a avut la dispoziție
pentru a satisface un deadline. Dată fiind inițiala lipsă de inspirație
mărturisită de compozitor, lucrarea pe care trebuia să o dea la iveală într-un
timp atât de scurt nu putea găsi o soluție mai ingenioasă decât axarea pe
însăși condiția deloc confortabilă a termenului-limită, a lucrului la comandă.
Căci, ca întotdeauna, presiunea timpului încearcă în zadar să răpună inspirația
acelui creator inteligent care știe să treacă peste efectul ei inhibant și care
realizează că, de fapt, ea însăși se poate transforma în subiectul creației.
Astfel, deadline-ul devine adeseori o neprevăzută stimulare a propriului sine
înspre o răbufnire creatoare cât se poate de inspirată. Lucrarea lui Constantin
Basica reușește cu ingeniozitate să transforme subiectul termenului-limită în
obiect artistic și, în plus, pare să își cunoască foarte bine limitele,
întrucât partitura muzicală și povestea video se susțin și se potențează
reciproc în permanență, ele nerămânând la fel de puternice dacă ar fi percepute
separat.
Victor Alexandru Coltea
Foto: Stefan Firca
Mi-a mai reținut atenția cu deosebire piesa pe care
Victor Alexandru Colțea a scris-o pentru chitară preparată și live-electronics:
intitulată într-un mod cabalistic RinmoDeZer-Freq după numele efectelor timbrale
utilizate (Rinmo = ring modulation, De = delay, Zer = harmonizer, Freq =
frequency shifter), lucrarea ne pune în fața unei veritabile simfonizări a
chitării, nemulțumindu-se doar cu – așa cum s-ar crede – însăilarea pastelată a
unor efecte speciale, ci reușind chiar o coerență dramaturgică pigmentată din
loc în loc cu fascinația pentru pitorescul sonorităților aflate.
Cât despre lucrarea prezentată de Cătălin Crețu – cel
de-al doilea ciclu de Piano
Interactions, intitulat „Clopote
și mecanisme” –, mi s-a părut
că, din dorința de a transmite spectatorilor fascinația pentru revelațiile
sonore ale tehnologiei cu senzori controlată de computer (care unifica „pianul
clonat digital, preparat după rețeta lui John Cage” cu pianul preparat),
materialul muzical în sine a picat (mai ales pe parcursul interminabilelor
interludii numite Bells)
în ispita simplismului retoric. Efortul și dedicarea pianistei Adriana Toacsen
au fost cu atât mai admirabile.
Muzică electronică II. O experiență
sufletească.
În seara zilei de 30 mai, mi-am dorit ca intrarea-mi
întârziată în Studioul de Operă să fie cât mai silențioasă, însă pleoscăiturile
pantofilor îmbibați de apă m-au făcut să mă reped spre un scaun singuratic, cel
mai apropiat de ușă, ocolind unele priviri condescendente și vag amuzate.
Alergasem prin ploaie, iar acum bălteam fără prea mare entuziasm cu hainele
lipite de piele, pregătindu-mă să fac față încă unui concert la care datoria de
cronicar mă obliga să asist. După ce Lavinia Coman încheiase prezentarea noului
CD de Ana Szilágyi – Flights –, Călin Ioachimescu i-a invitat pe
toți spectatorii să se concentreze pe locurile din centrul sălii pentru ca
sonorizarea îmbunătățită a lucrărilor de muzică electronică ce urmau (Dan
Alexandru, inginerul de sunet, și Cătălin Crețu, cel care a realizat adaptarea
multicanal a pieselor, merită cu prisosință toate felicitările) să poată fi
percepută omogen și astfel să transforme concertul într-o „experiență
specială”. Chiar așa a și fost. M-am așezat lângă un prieten, în centrul sălii,
unde, o dată cu apariția primului sunet, am dat dintr-odată uitării trupul
jilav și indispoziția.
Am fost luat prin surprindere. Nu numai că m-am lepădat
de orice sfieli reticente și nejustificate pe care le-aș fi putut avea la
adresa muzicii electronice (până atunci, aproape deloc frecventată de mine),
însă, în cele din urmă, acest concert s-a dovedit a fi o experiență cât se
poate de sufletească. M-am convins încă o dată că forța prejudecății este
tiranică; căci se înșeală cine își închipuie că între domeniul plutitor-diafan
al spiritului și cel artificial/anti-natural/anti-uman al computerului există o
schismă care dovedește fără putință de tăgadă alienarea produsă de mediul
electronic. Ca orice act creator, forța de persuasiune a muzicii electronice
depinde de intențiile cu care este mânuită. În cazul concertului de față,
compozitorii nu au ezitat să se aventureze în a medita la lucruri dintre cele
mai „serioase” precum momentul genezei, biruința hristică asupra morții,
sunetul imaginii, zumzetul orașului sau al naturii, atmosfera serenă din Preludiul la după-amiaza unui faun...
Care neofit ca mine s-ar fi așteptat la asemenea preocupări în interiorul unui
gen muzical ce le pare multora atât de „ne-uman” la o primă și superficială
vedere? A trebuit să recunosc că muzica electronică ne ajută să pătrundem mai
adânc în tainițele interiorității omenești tocmai datorită faptului că, până la
urmă, tot de acolo a și izvorât, amintindu-ne că spiritul nu este o eșarfă
diformă spulberată în vântul morții, ci are și el „carnea” lui care se cere
revelată prin orice mijloace. Deci și prin intermediul computerului, această
omnipotentă plăsmuire care împlinește visul de veacuri al omenirii prin
întronarea imaginarului, a ficțiunii, a virtualului deasupra tot mai
iluzoriilor și multiplelor realități.
...M-am adâncit așadar în întunericul sălii și, pentru
prima oară în viață, am avut „curajul” să ascult cu ochii închiși, așa cum
simțeam că în jurul meu se petrecea într-un mod mult prea unanim pentru ca să
nu ader și eu la această atitudine. Am presimțit atunci ce poate însemna
veșnicia: căldura unor singurătăți personale regăsite unele pe altele, adunate
în căușul unei Singurătăți împărtășite. Simțeam cum fiecare din spectatori este
atât de adâncit în sinele propriu, încât ajungea să palpeze rețeaua
interconectată a rădăcinilor împletite între toți spectatorii, presimțind
țesătura întregii săli. De fapt, închizând ochii, nu mai eram spectatori;
rămăseseră din noi doar conștiința și auzul, complet destrupate. Astfel,
ascultând, ne-am văzut făcând iarăși parte din apele întunericului primordial,
de acolo de unde vocabula hindusă Aum a dat naștere lumii. Prima lucrare
românească de muzică electronică, scrisă de Corneliu Cezar în anii 1965-67,
năzuiește să recreeze tocmai obârșia primă/ultimă prin echivalarea pregenezei
cu un sunet fundamental peste care, la chemarea irezistibilă a oftatului adâncurilor
Aum, prind ființă și se suprapun armonicele și flashback-urile tuturor
evenimentelor, lumilor, posibilităților pentru ca, la începutul sfârșitului, să
răsune însăși Vocea rostind, în limba-i zămislitoare, un sigiliu ocult și apoi
retrăgându-se în somnul veșniciei, în preaplinul adâncurilor primordiale
însămânțate în silaba Aum. Ca mai toate punctele de pornire, această capodoperă
tulbură prin lapidaritatea suficientă și sugestivă cu care developează viața
sonoră a Universului, dându-ne posibilitatea de a pregusta din sentimentul
certitudinii că am făcut cândva parte din miezul pregenezei. La celălalt capăt,
prin mijlocirea următoarei lucrări – Transcendență de Ana Szilágyi – am pregustat din
sentimentul certitudinii că vom face cândva parte din eternitatea
postapocaliptică. Mai întâi, sonoritățile subtile ale unor instrumente și voci
prelucrate cu mijloace electronice se amplifică și își ating inevitabilul punct
terminus în persistența liniară a sunetului si „(ce simbolizează moartea, v.
Wozzeck de Alban Berg)”, pentru ca mai apoi piesa să caute să răsune înspre noi
ca o prefigurare a veșniciei viitoare ce va fi instaurată de „biruința asupra
morții”, bazându-se pe „o cântare ortodoxă, înregistrată la slujba de duminică
în Biserica ortodoxă română din Viena”. Compunând această lucrare „în perioada
dintre Paștele catolic și cel ortodox”, Ana Szilágyi s-a păstrat în mărturisita
zonă de interes pentru „ceea ce se află în spatele realităţii, ceea ce este
înalt sau profund”. Iar eu nu am încetat să mă uimesc de înfrățirea atât de
neașteptată pe care compozitorii o stabilesc între elanul metafizic și mediul
electronic – o înfrățire ce devine atât de convingătoare tocmai pentru că
mediul electronic nu este decât ceea ce este, adică un mediu pentru voința creatoare.
Plasată într-o zonă ambiguă, de graniță, Dusk de Adrian Borza și-a propus –
printr-o tehnică foarte originală numită „morfogeneza sunetului imaginii” (ce
presupune traducerea, prin intermediul calculatorului, a „caracteristicilor
vizuale – formă, strălucire, culoare – în calitățile sunetului – înălțime,
durată, intensitate, imagine stereofonică”) – să reprezinte „dilema misterioasă
dintre zi și noapte, lumina dintre răsăritul și apusul soarelui, starea dintre
vis și realitate, sensul efemer al clarobscurului”. Astfel, dacă prin piesele
de până acum ne obișnuiserăm cu revelarea planurilor cosmice, Dusk ne-a absorbit ca un vortex,
propulsându-ne în însuși pulsul difuzelor interstiții ce urzesc țesutul
subatomic al materiei.
Următoarele două lucrări – Zumzet de Nicolae Teodoreanu și Digital birds de Călin Ioachimescu – au fost
oarecum mai „telurice”. Prima a creat niște „personaje sonore” pitorești prin
profilul lor nu lipsit de umor, personaje ce mișunau de colo-colo, se căutau,
se „înghionteau” unele pe altele, alcătuind astfel un zumzet („când gălăgie,
când liniște”) a cărui acoperire părea fie urbană/naturală, fie omniprezentă.
Iar Digital birds s-a ipostaziat practic într-un
corespondent computerizat al unei ambianțe sonore pline de trepidanta viață
păsărească și de cele adiacente ale ei, făcând trimitere atât la „atmosfera
serenă a Preludiului la după-amiaza unui faun”, cât și la universul
artistic-ornitologic al lui Olivier Messiaen.
Pentru (puținii) cunoscători, Natural-Cultural de Octavian Nemescu nu mai are
nevoie de prezentări elogioase. Însă pe lângă „muzica spectralo-arhetipală” a
acesteia (compusă în 1973, 1983 și distinsă în 1985 cu premiul Confederației
Internaționale a Muzicii Electroacustice), concertul discutat aici i-a pus pe
spectatori față în față cu ineditele proiecții video ale lui Mihai Cucu. A fost
o „resuscitare” binevenită, întrucât văzul, cel mai plin de sine simț, nu
suportă cu plăcere atât de îndelungate stări de repaos precum cele la care îl
supuseseră piesele prezentate până acum. Astfel, am putut observa cum urmărirea
unor modele audiovizuale abstracte poate fi cel puțin la fel de palpitantă
precum urmărirea unui film de acțiune, întrucât ea stimulează conexiuni (fie și
aproape imperceptibile) cu acumulările imaginare specifice fiecărei
subiectivități. A fost de ajutor în acest sens scenariul compozitorului care,
în năzuința sa de a reface, prin intermediul imaginarului creativ, traseul
nașterii Universului, este mult mai „sistematic” decât Corneliu Cezar în Aum, el propunându-și să
sugereze rând pe rând „Big Bang-ul, Nașterea Galaxiilor, a Naturii, Momentele
Creației, în cele 6 zile biblice, ivirea esențelor acustice aparținând celor 4
regnuri existențiale: mineralul, vegetalul, animalul (insecte, păsări, animale)
și umanul.” La nivel sonor, tot acest proces urmează modelul arhetipal al unei
spirale a oului care – prin închegarea, pornită din centru și extinsă evolutiv
spre acut și grav, a acelei trinități a armonicelor nr. 1, 6 și 80 ce
alcătuiesc trisonul major (do-sol-mi) – face posibilă creșterea unui
„arbore al vieții, Arhetip al arhetipurilor”. La nivel vizual, Mihai Cucu a
intuit cu prodigiozitate ilustrarea pur-abstractă a tuturor momentelor Creației
(diferențiind prin culori și modele survenirea fiecăruia din cele patru regnuri
existențiale enumerate mai sus) în sânul Galaxiei-mamă rezultate în urma
exploziei originare. Singura plăsmuire emancipată de modelul abstractului
multicolor va fi, bineînțeles, chipul uman care, adoptând modelul ordonator al
culorilor alb și negru, va coagula și va limpezi forma copacului sonor,
antrenându-l în rodirea unor „fructe” culturale sugerată de un pian ce cântă
melodii ascendente. Cu o desăvârșită clarviziune, proiecția video dă concretețe
binomului inclus în titlu: dezordinea multicoloră a naturii – ordinea monocromă
a culturii. Străfulgerarea finală care propulsează cu repeziciunea rachetei
pianul în registrul acut și lasă, pentru o fracțiune de secundă, să se
întrevadă umbra mâinii divine întinse spre cea a lui Adam, aduce o altă
intuiție extraordinară a lui Mihai Cucu; amintind celebra pictură a lui
Michelangelo, este proclamată astfel consumarea puterii omului de a imagina
crearea naturalului numai în interiorul sferei culturalului.
Nu cred că după un asemenea concert doar eu am fost cel
nins cu polenul ideilor și al sentimentelor. I-am văzut pe toți spectatorii
urnindu-se cu greu din întuneric înspre gestul convențional al aplauzelor
finale. Trezirea a fost treptată, iar aplauzele au devenit încetul cu încetul
tot mai călduroase. Prin mijlocirea sufletului „electronic” al creatorilor,
fusese regăsit în sufletul fiecărui spectator un făgaș ce amenința să fie
năpădit de buruienile uitării. Ieșind în liniște din Studioul de Operă și
Multimedia, părea că fuseserăm cu toții reținuți – timp de nici două ore – în
interiorul unui pântec matern, hrăniți acolo și apoi renăscuți purificați
înapoi înspre lumea din care veniserăm. Eram pe deplin împăcați cu gândul că
întâlnirile de acest gen se opun prin însăși natura lor fenomenului răspândirii
de fluturași promoționali în rândul „maselor”; ele nu suportă popularizarea,
titrarea masivă, distribuirea așa-zis „democratică”. Fără a stârni valuri în
jurul lor, cad în surdină până în structurile cele mai din adânc, acolo unde
accesul este limitat. Acesta a fost sentimentul general pe care l-am resimțit
pe parcursul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi – un sentiment care se
îmbină perfect cu ritmul retragerii cornului de melc într-o cochilie fermecător
șerpuită.
Vlad Văidean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu