Irina Niţu: SIMN 2012

A fost prima ediţie a festivalului SIMN la care m-am aflat în sală ca simplu spectator. Mi-am propus de la început să îmi placă ce aud sau vice-versa, fără să disec firul în patru. Să mă transform într-un personaj care aude muzica nouă aşa cum i se prezintă, şi nu cum mi-aş imagina că ar fi trebuit să sune. Am luat evenimentul muzical de-a gata, nefiind interesată de numărul repetiţiilor, orele de studiu alocate pieselor şi alte detalii care deobicei spun câte ceva despre calitatea actului muzical respectiv. De aceea nu voi scrie în continuare o cronică, ci voi împărtăşi mai degrabă nişte impresii a căror sinceritate sper să îmi fie iertată.

Deci, dornică de muzică nouă, m-am îndreptat către sălile de concert (când şi cum am putut).

În ziua a doua a festivalului am ascultat opera MAIISM de George Balint, în Aula Palatului Cantacuzino. A fost o surpriză plăcută pentru mine, căci majoritatea situaţiilor muzicale mi-au transmis stări puternice, mi-au plăcut, m-au impresionat sau chiar şocat, dar într-un mod acceptabil. Am apreciat în cadrul operei inventivitatea şi spiritul organizatoric al compozitorului, umorul, profunzimea şi sarcasmul acestuia. La fel, m-am bucurat să asist la momente muzical-teatrale extrem de reuşite datorate inclusiv talentului şi profesionalismului muzicienilor (Cristian Petrescu) şi actorilor interpreţi (Armine Vosganian, Lucian Rus şi Marian Olteanu). Şuşotelile unor suflători din orchestră, un violoncelist mai distrat sau unii solişti pătrunşi mai mult de dificultatea ştimelor decât de sensul lor nu m-au împiedicat să acord virtual câte o bilă albă membrilor Ansamblului Sinfonietta, spectacolului în sine şi nu în ultimul rând compozitorului.

(inregistrare: Veronica Anghelescu)

Răsfoind programul festivalului, mi-a atras atenţia prezenţa în număr mare a evenimentelor ce au adus în prim-plan artişti (încă) tineri, din generaţia mea. Mi-am zis că e un lucru grozav pentru care am mulţumit în gând organizatoarelor festivalului, şi m-am mobilizat să ascult câteva dintre concertele respective. Întâmplarea face că două dintre acestea s-au desfăşurat tot duminică, 20 mai, la Clubul Ţăranului Român. Primul, Requiem pentru convenţii pierdute s-a dorit a fi un fel de creaţie colectivă cu prezentare dada. Seriozitatea Modelinei Modeluţa Modelescu (Maria Chifu), prezentatoarea atrăgătoare, serioasă, cu ochelarii pe vârful nasului care a stabilit prin tragere la sorţi ordinea pieselor din concert a insuflat o atmosferă deosebită evenimentului (nu tocmai dadaistă), anunţând ceva special. Dar ceea ce se dorea a fi o creaţie colectivă n-a fost decât o succesiune de piese individuale interpretate de Ansamblul SonoMania aparţinând lui Victor Colţea, Sebastian Androne şi Darie Nemeş-Bota. Ideea celui din urmă, de a sugera degradarea discursului muzical până la un nimic absolut a constituit momentul cel mai îndrăzneţ al concertului, de altfel singurul aflat în legătură cu titulatura sub care s-a desfăşurat.

 (foto: Diana Rotaru)

Urmând direcţia suprarealistă a acestei ediţii SIMN, Dreamland, spectacolul multimedia gândit de Mihai Cucu a încheiat cea de-a a doua zi a festivalului printr-o multitudine de nuanţe, viziuni, senzaţii, elemente disparate. Având coerenţa unor secvenţe din vis, imaginile (atât idilice, cât şi de coşmar) proiectate pe ecranul alb au avut ca fundal sonor colaje din muzicile unor compozitori români contemporani, iar în alcătuirea spectacolului unele personaje au prins viaţă, fiind aduse pe scenă în persoana sopranei Ada Mihai şi a dansatorilor Alina Iorgulescu, Alexandra Poenaru şi Lucian Martin. Ca într-un vis, Dreamland a avut părţi memorabile, ce s-au întipărit fie pe retină, fie în memoria auditivă a spectatorului. Muzica Adinei Sibianu, special scrisă pentru soprană, şi cea din finalul proiecţiei încă nu-mi ies din minte, iar imaginea calului, a vopselei scurse pe trupul unei femei şi a dansatorilor ce se apropiau unul de altul din direcţii opuse mă fac încă să mă gândesc la Dreamland. Probabil acesta i-a fost şi scopul.

Pe o alt fel de traiectorie s-a înscris concertul Ah... Celan al ansamblului devotioModerna desfăşurat marţi, 22 mai, la Aula Palatului Cantacuzino. Inspirat de versurile poetului Paul Celan, repertoriul prezentat a dorit să acopere o plajă expresivă variată, asemeni poemelor care l-au generat. Din păcate, majoritatea compozitorilor au tradus ermetismul versurilor printr-un discurs muzical similar, uneori chiar eludându-le poeticitatea. Creatorii prezentaţi au fost Aribert Reimann, Adrian Enescu, Wolfgang Rihm, Gabriel Iranyi, Carmen Maria Cârneci, Mihai Măniceanu, şi Violeta Dinescu. Despre ultimele trei compoziţii aş putea spune că s-au distins prin coeziunea şi ethosul mai bine conturat. Felicitând curajul interpreţilor de a se aventura într-o asemenea lume ideatică, nu mă pot abţine să remarc faptul că atitudinea lor corectă ar fi fost mai mult apreciată dacă era coroborată şi cu una expresivă. Iar la capitolul expresivitate... trebuie remarcată prezenţa scenică a actriţei Adina Popescu. Ea a excelat în acest domeniu, investind versurile lui Paul Celan cu o cantitate uriaşă de afect. Interpretarea artistică a versurilor şi cea muzicală, a compoziţiilor s-au aflat astfel la antipod. Oare adevărul nu se află undeva, la mijloc?

În aceeaşi zi de marţi, la Clubul Ţăranului Român a mai fost prezentat un eveniment din cadrul SIMN intitulat Concert alb-negru. N-a fost chiar aşa, cu toate că ţinuta invitaţilor a respectat într-o oarecare măsură codul vestimentar impus. În program au figurat piese aparţinând unor compozitori clujeni (Răzvan Metea, Şerban Marcu, Ciprian Gabriel Pop, Cristian Bence-Muk) şi Sabinei Ulubeanu. Aceasta din urmă a fost şi autoarea fotografiilor alb-negru (şi color) expuse pe durata concertului. Creaţiile muzicale au încercat să fructifice idei clare – o trăsătură generală observată la toţi compozitorii, iar măsura în care au fost combinate cu doza de inspiraţie, măiestria scriiturii şi o interpretare inteligentă a condus la gradul de succes în rândul publicului. Atât Composer’s Spleen, Vers le ciel de Sabina Ulubeanu, Cinci studii pentru clarinet solo de Şerban Marcu, Klarinetix de Gabriel Pop cât şi Schizo Folk de Răzvan Metea au încercat să convingă auditoriul prin mesajele lor, dar cei care au reuşit să mixeze cele mai multe ingrediente de succes au fost Cristian Bence-Muk şi interpretul Laurenţiu Darie (îi situez unul lângă altul, căci au alcătuit o echipă potrivită) cu Meditaţiile unui fagot singuratic. Au meritat aplauzele sincere ale publicului.

(foto: Sabina Ulubeanu)

Închei cu părerile despre unul dintre ultimele concerte ale acestei ediţii SIMN: spectacolul ansamblului Seducânt. M-a cucerit din start abordarea primelor lui concerte, şi am continuat să îl urmăresc, pe cât posibil. Din păcate, sâmbătă, 26 mai la TNB, locul de desfăşurare al noului lor spectacol, SerpenS (muzica - Diana Rotaru, coregrafia - Lucian Martin şi video - Mihai Cucu), am ajuns destul de târziu, deci nu pot spune că am reuşit să am o viziune de ansamblu asupra întregului eveniment. Mea culpa. Am dedus însă profunzimea ideii care a stat la baza lui şi dificultatea de a o reda. Faptul că ponderea coregrafiei şi a proiecţiilor video primeşte o valoare din ce în ce mai mare în cadrul spectacolelor poate fi o consecinţă a complexităţii subiectelor alese de Diana Rotaru. Mi s-a părut puţin forţată multitudinea de stimuli vizuali care au contrapunctat des muzica prezentată, dar poate că finalul a coincis cu un punct culminant, justificându-şi astfel pregnanţa. Personal, apreciez sincretismul artelor atâta timp cât nu umbreşte muzica însăşi. Conchid prin a adresa felicitări binemeritate compozitoarei şi interpreţilor (Irina Ungureanu – voce, Ana Chifu şi Zacharias Tarpagkos – flaut, Maria Chifu – fagot, Sorin Rotaru – percuţie, Lucian Martin – dans), urându-le o viziune cât mai echilibrată a elementelor ce le alcătuiesc spectacolele!

(foto: Sabina Ulubeanu)

Irina Niţu