Frumosii Ingeri Negri

41 de ani au trecut de cand George Crumb a pus pe hartie ultima nota din celebrul sau cvartet “Black Angels” si sfredelitorul sau inceput inca mai face pielea gaina ascultatorilor. Socanta dar si miraculos de frumoasa, lucrarea a fost scrisa in timp ce se desfasura razboiul din Vietnam. Crumb a incercat, poate intuitiv, poate voit, sa reprezinte sonor pe de o parte, polaritatea Bine-Rau, tradusa in simbolistica cea mai clara si accesibila, Dumnezeu-Diavol si, pe de alta parte, ideea de anarhie, de revolta, de distrugere asociata cu imaginea lui Lucifer, “ingerul negru”.



Aceasta polaritate este transferata, din punct de vedere structural, intr-un experiment: jocul cu doua numere, 7 si 13, pe aceleasi conotatii simbolice (7 – echilibru, calm, pozitiv, 13 – rebeliune, corupere a perfectiunii, negativ), aceste doua numere fiind utilizate obsesiv atat in macrostructura (13 sectiuni grupate in 3 parti mari), cat si in detaliu (numarul de repetitii a unei figuri, numarul de sunete dintr-o melodie sau dintr-o melisma, intervalica etc.). Printr-o coincidenta stranie, lucrarea a fost terminata in data de vineri 13, anul 1970. O data care i-a fost norocoasa lui Crumb, avand in vedere ca “Black Angels” a devenit una din cele mai cunoscute si cantate lucrari ale secolului trecut.



Voi lua pe rand, extrem de schematic, fiecare pol in parte. Raul, asociat cu simbolistica demonica, este simbolizat prin ideea de distorsiune, mai ales timbrala. La inceput, bunaoara, toate coardele canta in registrul lor supraacut, foarte aproape de calus (tehnica se numeste “sul ponticello” si creeaza un sunet metalic), in tremolo foarte rapid si glissando. Crumb isi numeste acest personal sonor “insectele electrice”, o sonoritate “de masa” foarte apropiata timbral de muzica electronica, iar efectul de roi dement de insecte care se apropie si se departeaza este creat prin socurile dinamice – de la fff (violenta maxima) la ppp (delicatete maxima). Un alt exemplu: tema celebrului imn latin “Dies Irae” (folosita pana la refuz in toate mega-productiile hollywoodiene) apare in doua situatii, de ambele dati distorsionata timbral (o data prin presiunea foarte mare de arcus, care duce sunetul pana la granitele zgomotului si a doua oara prin pizzicato-uri). In afara de distorsiune, remarcam folosirea obsesiva a intervalului de triton sau cvarta marita, un interval care era evitat in perioada medievala si renascentista pentru sonoritatea sa “prea disonanta” si instabila, fiind poreclit “Diabolus in musica”.



Binele, in schimb, este asociat muzicii religioase pe filiera catolica – imnul gregorian, calm, hieratic. Aici avem din nou de a face cu distorsionarea unui citat celebru: este vorba despre inceputul din liedul lui Schubert, “Fata si Moartea” (iata si simbolistica thanatica) care este transformat intr-un fel de coral gregorian in sectiunea intitulata “Pavana Lachrymae”. Tot in sfera Binelui intra si muzicile “primitive”, de fapt sugestia lor, prin segmente extrem de aerisite si bizare timbral, pe o melodica aproape “naiva”, cu fragmente de incantatii, de scandari soptite in care cei patru cordari intoneaza numere in diferite limbi (de la germana la japoneza si pana la Swahili).



Reintoarcerea la muzica asa-zis primitiva este un crez artistic extrem de puternic al lui Crumb. Cam incepand cu perioada Barocului, muzica e condusa de acumulari de tensiune care duc spre un final implacabil, cadenta finala: este vorba despre o forma narativa a muzicii, subscrisa timpului linear, occidental, unidirectional (A-->B) si a unei ascultari eminamente teleologice, a asteptarii unui final, a unei rezolvari (a unei Apocalipse, la scara mai mare, filozofica). Crumb afirma ca acest tip de forma narativa a inceput de mult sa se erodeze si ca trebuie sa ii ia locul formele simple, clare, non-evolutive, motiv pentru care toata opera sa este conceputa in suite, “snopuri” de miniaturi. Complexitatea la Crumb se intalneste in microstructura, in analiza detaliului, lucrat, mai ales din punct de vedere timbral, cu o precizie de bijutier. Macrostructurile sunt, in general, insa, extrem de accesibile si unui prim nivel de perceptie a ascultatorului, un fapt extrem de benefic avand in vedere ca ne aflat in epoca vitezei, a scanarii in graba a informatiei de pe internet, o epoca in care claritatea si pregnanta sunt vitale. Tot in legatura cu muzica “primitiva”, sunt evidente influentele timbrale; “Black Angels” include, de exemplu, o sectiune numita “Sounds of Bones and Flutes”, in care interpretii simuleaza sonoritati de flaute traditionale (se canta pe coarde cu partea de lemn a arcusului) si de percutii delicate (coardele sunt lovite cu partea de lemn a arcusului, interpretii emit si zgomote percutante cu limba, tongue clicks). La un mod mai general, Crumb are o afinitate clara pentru temporalitatea de tip oriental, pentru timpul circular, non-evolutiv, ceea ce se reflecta si in structurarea muzicii sale. Precum am mai spus, muzica lui Crumb nu intra in marea categorie a muzicii narative, evolutive, ci in cea a muzicii expozitive (in care sunt prezentate personaje sonore si lasate sa “fiinteze” intr-un mod extrem de natural). In schimb, compozitorul foloseste, pe filiera initiata de Debussy si continuata de Stravinski si Messiaen, juxtapunerea si suprapunerea de obiecte sonore pregnante si foarte diverse din punct de vedere timbral – pe scurt, o constructie de tip mozaic. Aceste obiecte-personaje nu creeaza intre ele neaparat tensiuni asa cum o face muzica clasica sau romantica, ci pur si simplu coexista, ceea ce da un feeling de static structurilor lui Crumb. Tipul asta de forma e foarte vizibil pe partitura chiar si pentru ochiul unui nespecialist.



Revenind la opozitia Bine-Rau, aceasta poate fi de fapt cel mai bine rezumata de cele doua momente solistice din cvartet. Primul dintre acestea, sectiunea a 4-a, este numit “Devil Music”, subintitulat “Cadenza accompagnata”. In orice concert, momentul cadential este o explozie de virtuozitate a interpretului solist, o explozie de multe ori improvizata, deci construita cu ajutorul intuitiei si a posibilitatilor tehnice – pe scurt, nu neaparat foarte coerenta. Si aici, tema viorii, “Vox Diabolo”, este eterogena, distorsionata (presiune foarte mare de arcus), un mozaic de mici obiecte sonore (gesturi muzicale), exploatandu-se registrul grav al viorii. Zigzagarea tumultoasa a viorii este acompaniata de scurte insertii ale unui “Dies Irae” foarte distorsionat. In contrast perfect, sectiunea a 10-a se numeste “God-music” – muzica Divinului. Solo-ul apare de aceasta data, foarte omogen si calm, la violoncel in registrul acut (!), pe sunete armonice – care sunt un efect extrem de “pur” ca sonoritate, tema (“Vox Dei”) fiind acompaniata de un coral de pahare de cristal (ceilalti trei interpreti). Nu intamplator, subtitlul acestei sectiuni este “Aria” – moment de “respiro” intr-o opera, in care actiunea ingheata si unul dintre personaje isi demonstreaza tot virtuozitatea, dar intr-un mod mult mai...cantabil (sic), mai fluent. Momentul din cvartet este, daca mi se permite un mega-cliseu (dar nu-mi vine in minte ceva mai adecvat), dumnezeiesc de frumos.



Se mai poate vorbi pana la infinit despre “Black Angels”, se pot scrie tomuri intregi (s-au si scris). Eu sper numai ca v-am starnit putin curiozitatea si ca veti asculta aceasta – cu adevarat – capodopera a secolului trecut. Si ca un detaliu amuzant: atasez si un filmulet in care solistul celebrului cvartet Kronos povesteste ca motivul pentru care acest ansamblu s-a format a fost...faptul ca el s-a indragostit de “Black Angels” si vroia neaparat sa cante aceasta piesa si nu avea cu cine. Inca un detaliu amuzant: debutul cvartetului, “Noaptea insectelor electrice” (“Night of the Electric Insects”) apare pe coloana sonora a filmului “Exorcistul”.