Stop-Cadru: Irina Ungureanu

Sanzienele sunt niste fapturi extrem de frumoase, zane eterice, luminoase, a caror puritate ascunde o forta de seductie ce aproape le asemuie surorilor lor malefice, ielele. Daca le vezi dansand in hora sau le auzi cantand, iti pierzi mintile sau graiul. Creaturi ale padurii si ale campiei, Sanzienele iubesc natura, dar cateodata si oamenii. Dau rod holdelor si femeilor casatorite, alunga boala si grindina si, din cand in cand, trimit pe una din ele pe pamant, sub infatisare de muritor. Adevarata ei infatisare nu poate insa sa si-o ascunda, frumusetea transparenta si aerul “de pe alta lume”. Nici vocea, care isi pastreaza puterile de a vindeca sau a inebuni, modulandu-se si transfigurandu-se de la puritate de copil la seductie feminina, de la delicatete la forta, de la sunet cristalin la harsaiala viscerala, de la incorporalitate la carnal dramatic, de la veselie exuberanta la durere mocnita. O recunosti dupa felul in care isi transpune intreaga sa faptura in cant si cantul in gest si mimica, contopire organica a fiintei cu non-fiinta, a realului cu irealul, a materiei cu muzica. Si dupa nume: Irina Ungureanu.



O recunosti si dupa dorul pe care il mai are dupa padurile unde s-a intrupat si dupa horele in care s-a dezlantuit. Daca activitatea Irinei Ungureanu este extrem de extinsa si diversa, incluzand participari la festivaluri de muzica contemporana sau experimentala, participari in productii de teatru, cantari in ansambluri vocale sau alaturi de muzicieni precum Karel Boeschoten, Eicher Stephan, Girod Roger, Harder Rato, Fritz Hauser, Lucas Niggli sau Marius Ungureanu, firul rosu conducator este ancorarea in radacinile muzicii traditionale romanesti.

Fac o paranteza ca sa explic de ce evit termenul de „folclor muzical”: este un termen asociat de-a lungul vremii cu vulgarizarea si banalizarea intensa si dureroasa de care a avut parte in timpul regimului comunist si care a avut doua reactii, la fel de nefaste, foarte perceptibile in prezent. Pe de o parte, inmultirea manifestarilor „etno”, cu tot cu canale de televiziune care sa le promoveze, imbalate de kitch; pe de alta parte, respingerea automata a oricarui produs muzical cu eticheta de „folclor” sau „traditional” din partea chiar si a publicului cult sau a muzicienilor profesionisti. Muzica traditionala pastrata cu greu din vremuri arhaice, care incepe deja treptat sa se dezintegreze, sa se transforme sub presiunea „modernitatii”, este inclusa, din pacate, in aceeasi categorie. Ca sa evit truisme de genul „valoare incontestabila”, nu doresc sa subliniez decat ca esenta noastra muzicala aici s-a nascut, in ornamentele doinei, in eterofonie, in vocile ragusite, neslefuite, in exploziile de virtuozitate ale viorii lautarului.

Enescu a fost primul compozitor care a deslusit apropierea cea mai eficienta de esenta acestei muzici in limbajul cult, nu prin inserarea de citate sau armonizari tonale sau modale, ci prin stilizare, prin evitarea formei, a aparentei in favoarea continutului, al ethos-ului. L-au continuat Stroe, Marbe, Niculescu, Olah, Ioachimescu, Balint, poticnindu-se putin in randurile celor mai noi generatii, tentate de mirajul occidental al globalizarii. Tendintele fusion ale prezentului, stimulate pe de o parte prin expansiunea enorma, in ultimii 20 de ani, a „World Music”, dar si a recuperarii trecutului muzical, se impart, fireste, in experimente reusite sau nu. Cautarile Irinei se incadreaza apasat in prima categorie, fiind vorba de explorarea expresivitatii genurilor arhaice prin prisma unui muzician scolit in muzica occidentala culta si avand experienta atat a improvizatiei si a experimentului vocal, cat si a muzicii „scrise”, vechi sau noi.



Nascuta in 1984, la Bucuresti, intr-o familie de muzicieni – Marius Ungureanu (viola, vioara) si Cristina Ungureanu (vioara, prima profesoara) – Irinei i s-a dezvoltat extrem de devreme microbul muzical si, mai ales, cel pentru muzica traditionala romaneasca. La 10 si 12 ani inregistra doua CD-uri, impreuna cu ansamblul fondat de tatal ei, Taraf Transilvania. Apoi, CD-ul “Linu-i lin, Irina & DRUM”, in 2005, impreuna cu duo-ul Marius Ungureanu (viola) si Karel Boeschoten (vioara). Va fonda, la randul ei, doua ansambluri, axate pe aceeasi idee, a fusion-ului experimental intre muzica traditionala romaneasca, fie in starea ei “pura”, a doinirii arhaice, fie trecuta prin filtrul urbanizarii (de exemplul, repertoriul Mariei Tanase) si muzica noua.

Primul dintre acestea, Tafeal (fondat in 2007) este un trio care a vizitat si Romania (ultima data, in cadrul festivalului de muzica noua de la Bucuresti, SIMN). Ta – tantalum, Fe – fier, Al- aluminium, trei elemente metalice a caror fuziune creeaza un compus “stralucitor” si “bun conducator de caldura”. Trei fete (Irina, impreuna cu blockflotista Teresa Hackel si pianista Simone Keller, ambele extrem de active in lumea muzicii noi) si trei lumi sonore, aparent atat de diferite (improvizatie, lucrari de muzica noua si extrase din muzica traditionala) care sunt suprapuse si dizolvate intr-un amestec fascinant si extrem de proaspat.



Un tip similar de fusion, de data aceasta orientat catre lumea free jazz-ului si a folk-ului, este creat de Grünes Blatt (Frunza Verde), la inceput un trio (initiat in 2009 impreuna cu contrabasistul si compozitorul Dominique Girod si chitaristul Urs Vögeli) care s-a transformat treptat intr-un sextet (Mats Spillmann - trompeta, Nina Eleta - vioara, Vera Kappeler – pian). Licaririle transparente, rafinate ale Tafeal-ului capata, in Grünes Blatt, o consistenta incandescenta, senzuala, doua tipuri de catharsis atat pentru faptuitorul de muzica, cat si pentru receptorul/receptacul al acesteia.

Sanzienele sunt niste fapturi extrem de frumoase, zane eterice, luminoase. Daca le vezi dansand sau le auzi cantand, iti pierzi mintile sau graiul.

Dar de ce sa iti fie frica?