luni, 11 aprilie 2011

Balada micului producator de avioane 2.0

Receptarea muzicii noi, “contemporane” (termen in general adoptat dar nu si adaptat la specificul acestui tip de muzica) este de ceva vreme o problema care starneste discutii interminabile si mai putin solutii practice. Si daca acceptam, fireste, ca in tipul de societate in care traim in prezent, in care sistemul de valori s-a modificat atat de mult - traumatic pentru o anumita categorie sociala si benefic pentru altele – muzica asa-zis “culta” nu-si mai gaseste importanta de alta data, nefiind un mod de a crea un profit rapid si sigur, se pune o problema. O problema de supravietuire a unui grup de muzicieni, fie ei compozitori, fie ei interpreti, fie ei muzicologi, care au, cel putin teoretic, dreptul de a-si urma pasiunea.

Fara prea multa gargara: nu conteaza ca nu este vorba de un tip de muzica “popular”, pentru ca nici nu trebuie asa ceva, nu cere nimeni imposibilul. Este un tip de muzica ce ARE publicul ei, numai ca acesta este, din varii motive, foarte redus, si acest lucru ameninta disparitia treptata atat a promovarii muzicii, cat si a bucuriei muzicienilor de a o face, blazarea accelerata fiind un simptom vizibil si “audibil”, din pacate, chiar in putinele concerte de acest gen. Daca am cazut de acord ca exista amatori de muzica noua, putem cadea de acord si ca exista un public ipotetic, destul de solid, iar energia supravietuitorilor ne-blazati ar trebuie sa se focalizeze pe creearea si atragerea ACESTUI public.

In urma unui brainstorming in mediu virtual, la care au participat atat compozitori cat si interpreti, unii mai mult, altii mai putin, unii cu care am cazut de acord, altii a caror parere le-am apreciat-o oricum, am ajuns la niste concluzii pe care o sa imi permit sa le insirui aici, adaugandu-mi si modesta contributie. Si v-as ruga, pe toti cei care ati fost miscati de macar o lucrare scrisa dupa 1950 (sau p-acolo), ba chiar si pe cei care ati fost frustrati rau de o lucrare din aceeasi categorie, sa va adaugati opiniile in comentarii.



Acestea fiind zise, “burta supta, mars la lupta” (ca sa citez dintr-o carte a copilariei) – iata la ce concluzii am ajuns (ma voi referi, deocamdata, strict la spatiul romanesc):

1. IMAGINE

In cazul muzicii noi, cea mai perceptibila problema este lipsa unei imagini atractive. Culorile sunt sterse, aspectul - decrepit, anacronic. Si situatia se extinde de la general la detaliu, de la afisul care promoveaza un concert de muzica contemporana, un text trist si antipatic, cu acelasi font si fundal pentru orice eveniment, la lipsa unoi sali adecvate unui tip modern de spectacol, la frigiditatea concertului in sine, de la interpretii apretati la publicul plictisit de cand se aseaza pe scaune. Muzica asta e o muzica vie, care ne reprezinta, proaspata, abia scoasa de pe plita – la propriu, de multe ori, daca ne gandim la rapiditatea cu care se incropesc niste evenimente. De ce nu ar fi si imaginea ei la fel de dinamica?

a. Publicitate

Majoritatea participantilor la discutie au cazut de acord ca o publicitate agresiva, incitanta, moderna, inedita este ceea ce lipseste cel mai mult. Design adecvat la eveniment, afise peste tot, fluturasi peste tot – nu numai unde cresc muzicieni, public poate rasari de oriunde. Specialisti in publicitate si design, nu incropeala, daca nu sunt fonduri (si nu sunt...), exista prieteni, exista relatii, se pot gasi solutii. Internetul este cea mai vizibila vitrina, cea mai rapida si eficienta metoda de publicitate. In plus, mai exista o forma foarte simpla de promovare: trasul de maneca. Studentule la compozitie, cand te paste dorul de un concert de muzici stranii, ia-ti si amicul, promite-i o bere dupa si promite-i ca, daca nu o sa ii placa, macar o sa aiba o experienta inedita. Sau: ai un compozitor preferat? vorbeste de el pe net, posteaza-i niste muzici, in mod sigur se va gasi cineva compatibil cu gustul tau care probabil ca nu a auzit de acel compozitor.

Aici am ajuns la o trauma acuta a culturii romanesti: compozitorii nostri cei mai buni, cei mai inovatori, de care ne mandrim cel mai mult, nu sunt cunoscuti in afara din cauza lipsei de publicitate, lipsei de inregistrari, lipsei de partituri editate promovate in strainatate!

b. Concertul in sine

Structura de tip scena-public si atitudinea pe care o au, atat muzicienii, cat si publicul fata de ideea de concert este perimata, anacronica, un mit care s-a demonetizat de mult si care, in mod clar, nu mai functioneaza. Simpla punere in scena a unui eveniment muzical intr-o sala in care se mai fac “n” asemenea evenimente, toate pe acelasi tipic, creeaza prejudecati: stim deja, ca public, la ce sa ne asteptam, stim ca trebuie sa fim cuminti, sa avem grija sa nu tusim, sa nu aplaudam intre piese si, cel mai mult si mai mult, stim la ce fel de muzica sa ne asteptam. Propunerea:

-spatii non-conventionale de concert: pentru multe muzici, un club ar fi mult mai adecvat ca loc decat Ateneul; un muzeu, o expozitie, un parc, un lift (am participat personal la asa ceva), o...fabrica dezactivata, un camp, etc etc. (evident, mediul sa nu dauneze, pe cat posibil, calitatii auditive...). In plus, de ce sa nu recunoastem, mersul la concert este un ritual de socializare, un cadru inedit ar plusa interesul.

-moduri non-conventionare de prezentare (adaptata la tipul de public); daca unii simt nevoia prezentarii verbale a unor muzici, fapt necesar unui public “neofit”, sa incercam sa facem aceasta prezentare sa transmita punctele forte ale muzicii, incadrarea ei intr-un anumit context, mesajul pe care vrea sa-l transmita; nu laude excesive aduse “marilor maestri”, nu explicatii savante asupra structurii, lucruri care pe un non-muzician nici nu il intereseaza (cu exceptii). Cine sa faca prezentarea? aici nu am cazut de acord, insa as miza pe cel mai carismatic dintre participanti, ca e compozitorul sau interpretul sau muzicologul, nu conteaza.

-structurarea inteligenta a concertului, care nu ar trebui sa reprezinte o adunatura de piese, ci sa aiba un fir rosu, conducator: o idee comuna sau chiar lipsa unei idei comune – si colajul poate fi un tip de organizare, insa trebuie facut inspirat.

-interdisciplinaritatea - sau sincretismul - nu este numai un truc (“daca nu va place muzica, va place poezeaua sau balerinul, na”), ci, de multe ori, o necesitate in tipul de perceptie de tip “surfing” caracteristica omului de azi. Diversitatea atrage atentia si diferitele arte se pot completa reciproc in mod foarte fericit. In aceeasi categorie intra spectacolele multimedia sau de muzici electronice.

-integrarea muzicii noi in "muzica": intotdeauna, muzica noua a fost Cenusareasa, izolata intr-un colt, fie el festival, fie serie de concerte. Lucrarile de muzica noua trebuie inserate in mod firesc SI in concerte si festivaluri “normale” (ha!), ar beneficia ambele tipuri de muzica pe seama acestei alaturari. Cu cat mai pur suna un Mozart pus langa un Xenakis, si cu cat mai frenetic, mai carnal un Xenakis pus langa un Mozart cu atat mai energizat ar fi publicul dupa o asemenea alaturare.

c. Banul

Nu ma refer numai la sponsori. Cand va duceti la magazin, nu cumparati cele mai ieftine produse, decat daca sunteti in criza financiara acuta. Pentru ca stiti, si v-ati ars de multe ori, cu vorba “cat dai, atata face”. Asa si cu muzica. De multe ori, organizatorii fac greseala gratuitatii, doar-doar o veni cineva. Fals: puneti publicul sa dea o suma, cat de mica, pe bilet, pentru ca perceptia asociaza iremediabil gratuitul cu gratuitatea.



2. CONTINUT

Poate cel mai important aspect. Asa cum a precizat foarte bine Sabina in cronica la Kagel: “ce oferim, aia se recepteaza”.

a.Muzica

Unii spun ca muzica ar trebui sa se schimbe, sa se adapteze la public. N-as fi de acord intru totul, desi inteleg motivul acestei cereri. Exista, intr-adevar, compozitori neinteresati de receptare, pretentiosi, hiperconceptualisti, dar isi au si ei publicul lor (!) si au, deci, dreptul la existenta. Pot fi evitati, de catre non-fani. In plus, exista o asemenea avalansa de stiluri, personalitati, curente, incat a mai spune la ora actuala ca nu iti place muzica noua e ca si cum ai spune ca nu iti place branza. “Pai care branza nu-ti place, dom’le, telemeaua? casul? Roquefort? swaitzer-ul? cu gauri? fara? cu mucegai? alb, albastru, verde? fara?” “Nu stiu, dom’le...branza”.

Da, trebuie facut un pas catre public, dar unii il fac deja de mult, daca ne gandim numai la muzica fusion, care combina genuri, la sincretism, la noua consonanta, la postmodernism.

Ce este insa ingrijorator este ca, din cauza diversitatii muzicale si a variatelor tipuri de relatii, nu mai exista o filtrare a muzicii daruite unei audiente ci se aplica principiul Lapusneanu: prost da’ mult. Nu de CANTITATE, ci de CALITATE avem nevoie. Aceasta este una din cele mai mari probleme ale situatiei muzicii noi actuale, si nu numai la noi. Un festival nu inseamna o celebrare a muzicii vii si a contactului cu publicul (contact muzical fireste ), ci o ingramadeala paranoica si psihotica de diverse lucari dintre care 80% sunt maculatura. Mentalitatea “nu trebuie nimeni suparat, trebuie toti implicati in eveniment” este pur si simplu comunista in sensul cel mai rau si peiorativ. Toti isi au locul, evident, dar nu toti deodata! Nu este concurs de popularitate, nu este comparare a punctajului. Se organizeaza concerte maraton, bunaoara, inaintea Festivalului Enescu, toti compozitorii ingramaditi laolalta. Ce poate percepe un auditor, chiar si unul inarmat cu Red Bull si cu pasiune pentru “avioane”? Cantitatea in exces nu numai ca anuleaza componentele, dar provoaca si numar redus de repetitii, precum si atacul de cord al interpretului, caruia i se pun 20 de lucrari in brate si i se dau 3 zile sa le studieze.

Pe scurt: lipsa unei selectii in prealabil, selectie bazata in primul rand pe valoarea si in al doilea rand pe compatibilitatea lucrarilor intre ele (daca sunt prezentate in acelasi concert), si cu interpretii respectivi, va anula si lucarile foarte bune strecurate printre multele mediocre sau de-a dreptul proaste.

b.Interpretarea

Truism clasic: o simfonie de Beethoven am ascultat-o, macar fragmentar, in viata, ca muzica de fundal la reclama pentru deodorant. Stim, in consecinta, “cam cum” ar trebui sa sune. Limbajul tonal ne este inoculat in minte din frageda copilarie, fiind cel mai intalnit la ora actuala (o alta problema...), se canta cel mai mult lucrari clasice si romantice, ca sa nu mai vorbim de enorma masa a muzicii “de divertisment”, integral tonala si cu forme foarte simple si repetitive. Deci: daca ascultam o simfonie de Beethoven cantata exceptional, poate nu ne dam seama.

Dar daca auzim o simfonie de Beethoven cantata prost, fals, cu decalaje, cu alte note, in doru’ lelii, eventual citita la prima vedere de jumatate de orchestra, dintre care unii mai si rad in barba de un banc auzit acum 3 ore, ne dam seama. Ne dam seama ca e ceva in neregula, ca muzica asta nu trebuie sa sune asa, ca am dat un ban sau o ora din timpul nostru degeaba, si ne revoltam.

O lucrare de muzica noua, mai ales in prima auditie, nu are aceleasi sanse. Mai e nevoie sa detaliez?

Dragi interpreti, nu putem exista fara voi. Ramanem cu muzicile in sertar, fara bani de bere si cu sufletele rupte ca nu ne auzim sunetele pictate cu atata migala si, de multe ori, dragoste. Incercati sa acordati si unei lucrari de muzica “contemporana” acelasi respect pe care il acordati unei sonate clasice. Incercati sa intrati in universul muzicii respective, incercati sa intelegeti ce a vrut omul ala sa spuna, sa va spuna, cum ati putea sa o puneti in valoare, chiar daca nu o iubiti foarte mult. Cum ati putea sa va puneti pe VOI in valoare cand o cantati. Iar daca simtiti un sentiment de repulsie, sau nu intelegeti, va rog, nu cantati muzica respectiva. Nu faceti nimanui un bine, ba din contra. Iar daca sunteti un “veteran al muzicii noi”, o cantati de ani de zile si ati ajuns sa inganati, plictisit si blazat, niste note, ca “merge si asa”: aduceti-va aminte CE v-a facut sa iubiti aceasta muzica la inceput, si daca nu va aduceti aminte, sau nu mai vreti sa va aduceti aminte, va rog. Lasati-l pe altul.

3. PREJUDECATA

Siii, aici ne impotmolim nitel. Caci, daca am reusit sa construim, ipotetic, un concert ideal, alcatuit din piese diverse si extrem de bine facute, interpretate cu daruire si entuziasm de muzicieni profesionisti, ne lovim de zidul impenetrabil al prejudecatii.

a.Educatia

“Daca nici muzienii nu inteleg muzica asta, cum s-o inteleaga publicul?” se spune in mod frecvent. Da. Just. Dar de ce nu o inteleg muzicienii? sa fie oare numai vina muzicii? sau si vina lor? Majoritatea participantilor la discutie a cazut de acord ca educatia muzicala, cel putin la noi, este cel mai important factor de DISTRUGERE al mediului muzical cult (nu numai “contemporan”!). Lasand la o parte multele probleme care afecteaza si muzica “clasica”, sa fim foarte constienti de faptul ca muzicienii, si aici ma refer in special la interpreti, dar nu numai la ei, sunt dresati in liceele de muzica sa urasca muzica noua, si aici putem sa multumim selectiei bizare care se face in alegerea cadrelor didactice. Nu este vorba, de fapt, numai de muzica noua, ci de orice muzica este altfel. Intoleranta fata de Celalalt, vorba lui Boia. Da, sistemul tonal este exceptional, si a dat nastere la extrem de multe capodopere, si poate va mai da, si da, trebuie studiat in amanunt pentru a ne putea bucura de toate subtilitatile pe care le ofera. Dar asta nu inseamna sa ne inchistam in el, si, din pacate, asta se intampla in momentul de fata. Cum sa pretinzi unui tanar muzician sa asculte muzica noua cand el rade la muzici tibetane, sau africane, sau non-temperate? Sa nu mai vorbim de programa educatiei muzicale in scolile si liceele de alt profil, unde se insista in mod inutil pe exact ce nu le trebuie unor non-muzicieni si deloc pe ceea ce le trebuie: cum sa asculte o muzica, cum sa se bucure de ea deplin. Si astfel ajungem la urmatoarea problema:

b.Ascultarea

Un factor determinant, si unul pe care se insista mult prea putin, este diversitatea modurilor de ascultare a muzicii. Muzica gregoriana te transpune, te transfigureaza, o asculti hipnotic. O fuga de Bach o asculti focalizandu-te pe tema care fuge necontenit de la o voce la alta, de la o tonalitate la alta, se ascunde in fundal sau iese in fata. O sonata de Mozart o asculti potrivit formei atat de celebrate, tema intai face loc temei a doua, se ciondanesc in dezvoltare pentru a fi reimpacate de repriza. Un Wagner il asculti apreciind uluitoarea complexitate ritmica, cum se topeste un acord intr-altul, si in altul, si in altul. Jazz-ul se asculta altfel. Funk-ul se asculta altfel.

Ei bine, si muzicile noi – la plural, ca prea sunt diverse – se asculta ALTFEL. Focalizat pe detaliu sau pe suprafete, apreciind juxtapunearea de blocuri sau intersectarea de texturi, jocul de timbruri sau cel al disonantelor. Nu vreau sa insist aici, acum, insa promitem sa detaliem diferitele tipuri de ascultare in post-urile urmatoare. Insa acesta este un detaliu esential al receptarii muzicilor noi.

c.Eticheta


Unul dintre aspectele care m-a izbit si continua sa ma contrarieze foarte mult este importanta pe care publicul pare sa o dea etichetei lipite pe o anumita categorie muzicala. De multe ori m-am intrebat de ce nu apreciaza mai mult un amator de death metal o muzica de, bunaoara, Iancu Dumitreascu, o descatusare similara de energii. Multa vreme am pus aceasta discriminare pe baza absentei PULSATIEI. “La inceput a fost ritmul”, ne invata toate manualele, si se pare ca asa e....pulsatia ritmica, caracteristica de altfel muzicilor de transa, pare a atrage mult mai mult decat lipsa ei. Pare a fi indispensabila, hipnotica, carnala, impregnata in esenta noastra. Dar, pe langa faptul ca exista si numeroase muzici noi bazate pe pulsatie, am avut recent revelatia similaritatii unor anumite tipuri de muzica, populare in randul unui auditoriu destul de larg, cu muzici noi, lipsindu-le insa eticheta. Asta sa fie, oare, problema? Eticheta? Stampila de “muzica savanta”, “pretentioasa”, pe care ne-au lipit-o de frunte? Si ne intoarcem la punctul 1....


1. IMAGINEA....


Multumim tuturor celor care au participat la brainstorming!
In ordine alfabetica:
Sebastian Androne
Mario Caroli
Ana Chifu
Adriana Dumitrache
Adrian Mihai Hasna Preda
George Kentros
Serban Marcu
Octavian Moldovean
Diana Rotaru
Ana Cristina Silvestru
Sabina Ulubeanu
Cornelia Zambila

2 comentarii:

Diana Gheorghiu spunea...

Am comentat pe facebook :D

Diana spunea...

Da' de ce nu pe blog? :P