joi, 24 februarie 2011

Cantec, Arhitectura.

Ce inseamna "mare compozitor"? Sa fie oare o sintagma lipsita de orice valoare, plina de falsa si fada importanta? Cateodata da, de ce sa nu recunoastem. Insa nu trebuie generalizat. Contrar opiniei foarte populare, ca muzica a murit,ca Dumnezeul lui Nietzsche,o data cu ultimele acorduri romantice, "ce-i aia domne', acuma toti sunt mari maestri", realitatea este ca s-au scris capodopere in secolul XX, s-au scris capopopere si in secolul XXI. Ca nu sunt cunoscute, asta e altceva. Ca nu sunt apreciate la justa lor valoare, asta e altceva. Subiectul altei discutii. Interminabile...

Stefan Niculescu este ceea ce se numeste un "mare compozitor". "Este", nu "a fost", desi ne-a parasit in 2008, nedrept - si egoist - de devreme. Si asta nu dintr-un nationalism aiurea in tramvai, ci pentru ca si-a sapat semnatura cu atata forta si originalitate, incat nu este posibil de ignorat, nici macar pentru cei mai rauvoitori carcotasi. Iar muzica lui EXISTA in continuare, se impune in continuare a fi unul dintre cele mai frumoase roduri ale culturii noastre.

Traseul sau a fost "solar", aidoma prezentei fizice, care impunea respect si admiratie chiar si un ultimii ani de viata. Un Leu frumos, elegant, artistocratic. A inceput prin a construi, impreuna cu colegii sai de generatie - Vieru, Olah, Marbe, Stroe - avangarda muzicala romaneasca. Lucru deloc usor si deloc lipsit de importanta! Intr-o epoca in care totul era redus la un derizoriu penibil si sertarele se umpleau de ode aduse raposatului, oamenii astia faceau rost de muzica occidentala, "muzica diavolului", "muzica decadenta", o copiau de mana (Niculescu avea biblioteca plina de Messiaen scris in creion in nopti nedormite) si o analizau la sange, cu o pretuire si o curiozitate poate chiar mai mare decat a admiratorilor occidentali ai avangardei. Pentru ca era "fructul interzis". Niculescu a inceput, bineinteles, sa scrie folosind seria (scriitura seriala era, in acel moment, esenta avangardei muzicale) - insa pe ascuns, pentru a nu fi depistata de controlorii din diversele comisii de creatie. A depasit acest stadiu destul de repede, incepand a fi preocupat de straturi mai profunde ale muzicii decat "jocul cu margele de sticla", structuralism intelectual fascinant, insa gol de emotie.


A inceput sa fie procupat, pe de o parte, de esenta muzicala romaneasca, muzica traditionala. A observat ca exista un impuls improvizatoric extrem de puternic care face ca un grup de oameni care canta o melodie sa nu o cante la fel. Si a devenit fascinat de acest tip de discurs muzical, ETEROFONIA. Nu a fost primul care a inceput sa o teoretizeze: cam in paralel, Pierre Boulez (caci eterofonia a tentat foarte tare muzicienii avangardei) o definea ca "suprapunerea unei structuri sonore cu variabile ale sale". Insa Niculescu a descoperit o trasatura mai importanta a eterofoniei in starea sa "naturala", negandita, spontana: alternanta intre starea de contopire (unisonul) si starea de ramnificare (multivocalitate). Arhetipul UNU-MULTIPLU al lui Heraclit, reprezentabil vizual aidoma vibratiei primordiale (alternanta nod-ventru).

Nu numai atat. Celelalte tipuri de sintaxe muzicale, ca, de exemplu, omofonia sau polifonia, au creat, de-a lugul istoriei, forme specifice. De exemplu, omofonia - un tip de discurs care favorizeaza gandirea armonica, pe verticala - a condus la crearea liedului, a sonatei, a rondo-ului; polifonia - care favorizeaza gandirea pe orizontala, linii melodice independente care se suprapun si intrepatrund - ne daruise motetul, fuga, inventiunea. Niculescu a propus, pentru prima data in istoria muzicii, forme eterofone: sincronia (alternanta intre momente de univocalitate si plurivocalitate) si eteromorfia (forma deschisa, sugerata de impulsul improvizatoric care a determinat aparitia eterofoniei in muzica orala, forma ce contine mai multe desfasurari posibile ale unei lucrari, un aleatorism controlat insa de compozitor).

Pe de alta parte, muzica bizantina a fost o alta inspiratie majora in creatia niculesciana, si nu intamplator, pentru ca muzicanul a fost un crestin exemplar, un om obsedat de sacralitate, de sugestia Divinului prin muzica. "Muzica este sacra chiar atunci cand este profana", spunea Niculescu, iar respectul pentru actul creatiei, o replica la scara mai mica a Marii Creatii, l-a transmis si studentilor sai. (Caci Niculescu a fost si un formidabil profesor, nu de "compozitie" sau "analiza", ci de "Muzica".) Influenta Sacrului este evidenta inca din alegera titlurilor - "Deisis", "Psalmus", "Litanii la plinirea vremii" - , cea a muzicii bizantine, din folosirea unor moduri non-octaviante (ce depasesc ambitusul unei octave) care sugereaza secunda marita, a unui "diatonism microtonal", cum il definea Gyorgy Ligeti (un alt "maestru" al muzicii noi) si a ISONULUI (sunet pedala sau structura pedala).

Sacrul l-a bantuit pana in ultimii ani, iar creatia sa s-a "luminat" treptat (climaxul diatonic fiind lucrarea pentru orchestra "Ison II", din 1978), urmand ca modurile predominant majore, solare, sa fie ornate, distorsionate de sonoritati microtonale in ultima perioada de creatie.


Muzicoloaga Despina Petecel-Teodoroiu l-a comparat pe Niculescu cu un alt mare artist roman, pictorul Marin Gherasim. Mi se pare o paralela extrem de inspirata: cei doi au in comun niste trasaturi majore ale creatiei fiecaruia. "Austeritatea geometrica", cum o numeste doamna Petecel, ar fi prima trasatura. Amandoi in slujba Sacrului, amandoi evita ornamentul. Linii clare, simple. Curate. Apoi, influenta bizantina - aurul la Gherasim, sau simbolurile Scutului, Mesei, Absidei. Geometria in muzica lui Niculescu este atat de sugestiva incat este "vizibila" si la auditie - o muzica "desenabila": compozitorul lucreaza cu suprafete, cu blocuri care se succed, suprapun sau topesc unul intr-altul.Blocuri sonore, monumentale, clare. Muzica lui Niculescu are o masivitate arhitectonica, compozitorul nu compune ci cladeste , cladeste temple, biserici, catedrale...cladeste Sacrul prin sunet. Din sunet.

Ascultati AICI "Cantos", a treia simfonie concertanta, pentru saxofon solist si orchestra, o lucrare scrisa in 1984 care este o oda inchinata MELODIEI. Nici cei mai reticenti dintre voi, cei care considera muzica noua urata, isterica, inutila, nu cred ca pot ignora forta fabuloasa a acestui "joc" cu blocuri muzicale. Una dintre cele mai reprezentative pentru estetica SOLARA care il caracterizeaza pe Niculescu, lucrarea alterneaza doua tipuri de melodica in partitura solistului: cea de influenta bizantina, sinuoasa, microtonala, cu glissandi, o serpuire aproape senzuala a saxofonului, si cea spatializata, diatonica, o muzica a salturilor, incantatorie, jubilatorie. Lentoarea transformarilor (de la un centru sonor la altul, de la o sonoritate la alta, de la o sectiune la alta) este caracteristica muzicilor de transa, RUGACIUNII. Intrepretarea magnifica a lui Daniel Kientzy (despre care am vorbit si vom mai vorbi) este un mijloc excelent de a face cunostina cu arhitectura sacra sonora a lui Stefan Niculescu.

Atat.

Ce mai pot sa spun in rest este ca mi-e tare dor de dumneaoastra, "Maitre"...

3 comentarii:

muzicadevest spunea...

foarte bun articolul, multumesc frumos!

Diana spunea...

Si eu multumesc, ca acuma v-am descoperit.

Degetica spunea...

frumos de tot.