Strania lume sonoră a lui George Crumb a exercitat o fascinaţie extrem de mare asupra mea încă de la primele contacte cu muzica “contemporană”, fascinaţie dublată şi de întrebările pe care estetica acestui compozitor (pe nedrept minimalizat de către unii ca fiind “colorist” şi lipsit de profunzime) m-a facut să mi le pun. Poate crea muzica nouă, acest monstruleţ evitat pana şi de majoritatea docţilor şi semi-docţilor de astăzi, să creeze emoţie, să creeze bucurie estetica în cea mai pură formă a sa, aşa cum ar crea, de exemplu, o lucrare de Bach sau de Mozart? Răspunsul pe care mi l-am dat singură a fost, evident, un DA apăsat, altfel nu aş fi continuat, poate, drumul compoziţiei. Şi Crumb (n. 1929, Charleston, West Virginia) este unul din exemplele cele mai la îndemână. Un exemplu de redimensionare a categoriei estetice a Frumosului, fără a da senzaţia de “perimat”, “compromis” sau “hedonism muzical”. Asta nu înseamnă ca zbuciumul lumii moderne nu se găseşte şi în muzica sa, însă este ascuns sub o mască a serenităţii, a calmului oniric, a misterului şi a "naturalismului". De altfel, Crumb este considerat un compozitor “neo-romantic”, din cauza relaţiei speciale şi profunde care există între muzica sa şi Natură.
“Am considerat întotdeauna muzica a fi o foarte stranie substanţă, o substanţă înzestrată cu proprietăţi magice. Muzica este tangibilă, aproape palpabilă şi, totuşi, ireala, iluzorie”, spune compozitorul (în articolul “Music: Does it have a future?”). Într-adevăr, muzica sa are o proprietate magică (ce îl apropie pe Crumb, de exemplu, de Sciarrino, prin forţa sa aproape hipnotică). Limbajul său este unul mai mult expozitiv, nu dezvoltător. Ce înseamnă asta: tradiţia muzicii aşa-zis “clasice” – termen incorect de care însă se pare că nu putem scăpa –a fost (şi încă este, parţial) bazată pe dezvoltare: compozitorul scorneşte un motiv muzical pe care îl prelucreaza, îl dezvoltă, îl augmentează sau îl fragmentează şi din micul ou se naşte o întreagă piesă. Crumb, ca şi alţi compozitori ai secolului XX (Debussy, Messiaen), foloseşte cu predilecţie o tehnică extrem de comună în muzicile tradiţionale, orale: colajul de “obiecte”, de “personaje sonore”, momente ce revin, în mod obsedant, cu variaţii la un nivel relativ superficial, care nu modifică niciodată esenţa sau carcasa exterioară a gestului. Juxtapunerea, mozaicul, obsesiile, tehnica ecourilor, creatoare de spaţiu în muzică şi tăcerile suspendate, toate acestea sunt modalităţi de manipulare a percepţiei temporale a auditorului, scos din timpul vectorial, istoric şi iniţiat în spirala temporalităţii contemplative. În creaţia sa remarcăm cu uşurinţă preferinţa pentru suite sau forme variaţionale, pentru substructuri relativ scurte ce compun forme mai de amploare, tot o consecinţă a gândirii sale expozitive.
Însă ceea ce este cu adevarat o amprentă stilistică personală în creaţia lui Crumb este lumea sa timbrală, sonorităţile stranii, utilizarea non-convenţională a instrumentelor. Nu înţeleg atitudinea ignorantă a unor muzicieni profesionişti (“profesionişti”?) în legătură cu extinderea posibilităţilor instrumentelor. Nu este făcută pentru a “şoca” de dragul şocului sau a “inova” un material care ar avea, altfel, o substanţă uşurică – bineînţeles că mai există şi asemenea cazuri, însă ele nu trebuie să afecteze părerea generală. “Efectele”, cum sunt numite, sunt introduse în secolul XX deja cu un statut la fel de important ca sunetele propriu-zise sau ca ritmul; culoarea timbrala este un parametru muzical ce conţine posibilităţi infinite de EXPRESIE. O melodie, un acord cu un timbru schimbat îşi poate modifica total ethos-ul. Şi dacă asemenea posibilităţi există în corpul unui singur instrument (oricare ar fi el), de ce să nu fie exploatate?
Revenind, estetica straniului căutată de Crumb ţine de o regăsire a transei în cadrul muzicii “noi”. Ar trebui pusă mai mult problema recuperării consonanţei, într-un cadru nou, original, modern, fireşte; ar trebui pusă mai mult problema creării de timbruri în scopul “vrăjirii” publicului, a ascunderii sursei sonore; ar trebui pusă mai mult problema unei muzici participative, care să stimuleze emoţional publicul, nu numai intelectual; ar trebui pusă mai mult problema realizării unei transe recente, cu mijloacele ciuntite ale modernismului şi ale spectacularului, mijloace ce pot impresiona, câteodata, la fel de mult ca o incantaţie străveche.
Site oficial aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu