TIMSONIA #1

Reputatul compozitor Remus Georgescu ne povestea, în conferinţa de deschidere a festivalului TIMSONIA, care i-a fost dedicată, că deşi a avut tot ce îi trebuie unui om pentru ca acesta să fie fericit, sanătate, carieră spectaculoasă (de dirijor şi compozitor formator de şcoală în Banat) şi o familie frumoasă, cel mai mult îl bucură că a avut privilegiul – respectiv harul – de a scrie muzică. Îi zâmbeau ochii. Părea un copil, nu un bărbat de 82 de ani, când spunea asta, unul care tocmai asistase la un miracol sau ajunsese la climaxul unei poveşti. Şi l-am înţeles cu toţii, sau cel puţin toţi cei din sală prinşi în acest joc magic, câteodată frustrant dar întotdeauna terapeutic prin care, aşa cum spunea Remus Georgescu, “te dăruieşti pe tine” altora. Îmi pare că acest moment, aparent anecdotic, reprezintă esenţa efortului susţinut al mai noilor sau mai vechilor generaţii de a păstra vie această lume a muzicii “noi” / “contemporane” / “de artă”. O lume care se trudeşte cu obstinaţie să supravieţuiască în ciuda faptului că nu s-a bucurat niciodată nici de o susţinere financiară măcar decentă, nici de bunăvoinţa publicului – de multe ori prea grăbit să judece prin prisma propriilor sau împrumutatelor convenţii şi prejudecăţi. De multe ori asociind-o în mod eronat cu impostura - inevitabilă, de altfel, în orice domeniu, artistic sau non-artistic. Pentru că asta spuneau ochii lui Remus Georgescu, mai mult decât cuvintele sale: a fi compozitor înseamnă a fi un privilegiat (ca orice creator), a te autoreleva prin sunete (voit sau nu) în cele mai intime trăsături ale tale – deci, a fi profund curajos şi profund sincer, un organizator al harului, al gândului spontan în meticuloase şi fascinante structuri care nu ascund mesajul emoţional ci, dimpotrivă, îl potenţează. 

Remus Georgescu

Ce am vrut să spun cu această mult prea lungă introducere este că îi felicit din toată inima pe organizatorii festivalului de muzică contemporană TIMSONIA, şi mă refer aici în primul rând la cei doi nedeclaraţi “directori artistici” & “oameni-buni-la-toate” – compozitorii Gabriel Almaşi şi Gabriel Mălăncioiu. Şi îi rog din suflet să tragă un pui de somn lung după atâta oboseală şi să nu abandoneze, căci TIMSONIA are şansa de a săpa o falie extrem de profundă în falsul zid ostil şi de a face mai mulţi ochi să zâmbească.

Prima ediţie TIMSONIA, organizată de de Facultatea de Muzică şi Teatru a Universităţii de Vest din Timişoara în parteneriat cu Asociaţia Pro Philharmonia şi Filarmonica Banatul, s-a desfăşurat între 25 şi 28 octombrie sub auspicii extrem de favorabile. Programul a constat în 5 concerte (cuprinzând 9 prime audiţii absolute) desfăşurate în Sala Capitol a Filarmonicii sau în Sala Orpheum a Universităţii şi 4 conferinţe. Invitaţii au fost atât români, cât şi musafiri din Austria, Italia, Suedia, Ungaria şi Germania. 

În ciuda câtorva inevitabile hopuri – fireşte că, mai ales la o primă ediţie, este extrem de greu pentru organizator să controleze atât etalonul dorit, de muzică cu adevărat “tânără” din punct de vedere estetic, cât şi programul inegal impus de interpreţii invitaţi – şi a faptului că primele două zile au demonstrat că studentul este cel mai greu de vânat animal, mai ales în weekend, ţinuta generală a fost la un nivel extrem de înalt. Şi, poate cel mai important, Timişoara, cu aerului ei uşor interbelic şi de un calm profund tămăduitor (cariată aşa cum era de şantiere), a răspândit în aceste câteva zile un aer de bucurie, de “gaşcă” în cel mai bun sens al cuvântului, un sentiment că tânăra generaţie este din ce în ce mai unită de un ţel şi respect reciproc. 

Din păcate nu am putut asista la ultima zi de festival, aşa că voi încerca să schiţez un portret al primelor trei zile. Prima zi (sâmbătă, 25.10), s-a deschis, după cum spuneam, cu o conferinţă, de fapt o prezentare poate puţin prea “tehnică” dar realizată în mod evident cu mult drag de către doamna Maria Gyuris despre creaţia corală pe voci egale a lui Remus Georgescu. Eminentă dirijoare de cor, doamna Gyuris este un colaborator vechi al compozitorului, din a cărui creaţie ne-am putut bucura de lucrări nu numai excelente, dar excelent interpretate (precum oratoriul Ecouri pentru bas, cor de femei, bandă magnetică şi orchestră mare, 1983). Un amalgam de surse arhaice romăneşti şi influenţe occidentale (precum desele “curgeri” cromatice lutoslawskiene), limbajul lui Georgescu, solid şi cu har realizat, este mult prea puţin cunoscut, nu numai pe plan internaţional dar şi la noi în ţară. 

Maria Gyuris

Seara am avut plăcerea să îi audiem pe membrii ansamblului Percutissimo, condus de Doru Roman, concert care l-a avut invitat pe flautistul Ion Bogdan Ştefănescu pentru o singură piesă (aparţinând compozitoarei Eun Hye Park şi care, din păcate, nu a putut fi salvată nici măcar de sunetul “de aur” al lui Ionuţ). Ansamblul este format, ca şi ansamblul GAME al Universităţii de Muzică din Bucureşti, din studenţi ai clasei de percuţie, având deci o componenţă mereu variabilă şi, probabil, imprevizibilă ca egalitate. Componenţa actuală mi se pare excelentă, nu am reţinut din păcate numele tinerilor percuţionişti însă îi felicit din toată inima pentru talentul şi seriozitatea de care au dat dovadă. Doru Roman este un nume cu mare greutate în şcoala de percuţie românească. Aş remarca trei piese din program, în primul rând All Day I Hear the Noise of Waters pentru percuţie solo de Yair Klartag (n. 1985, israelian care trăieşte în S.U.A.), un compozitor pe care m-am bucurat să îl descopăr cu ocazia acestui concert. Doru Roman a cântat la te miri ce – pahare (lovite cu bagheta şi umplute progresiv cu apă pentru a se crea efecte de glissando), radio (cu nuanţe, încâ!) şi ceva despre care credeam că este un pieptene şi am descoperit ulterior că era o răzătoare metalică. Unul dintre cele mai bune momente din festival, dozare excelentă a umorului, absurdului, sensibilităţii muzicale şi a timpului. Şi care m-a convins să intru mai des în bucătărie, pentru că multe minuni se ascund acolo. Apoi, Noesis a Doinei Rotaru, lucrare românească de referinţă pentru cvartet de percuţii care modulează treptat de la “clepsidre” sonore, zumzet delicat lemnos, către transă pulsatorie şi înapoi. Quaterno de Miklos Maros a ondulat marimbafoanele în canoane hipnotice intersectate de semnale obsedante care păreau că iau de câteva ori lucrarea de la început, însă mereu altfel. Două lucrări ireproşabile şi foarte bine cântate. 

Percutissimo

Doru Roman cantand piesa lui Yair Klartag

Ziua a doua (duminică, 26.10) ni l-a adus în atenţie pe Matthias Kranebitter (n. 1980), care a susţinut o conferinţă despre propria sa muzică şi tânăra generaţie de compozitori vienezi. Un alt compozitor pe care m-am bucurat mult să îl descopăr. Imaginaţie, talent, un grad extrem de potrivit, zic eu, de “demenţă” creativă, de joacă cu o libertate absolută pe care îţi rămâne doar să o modulezi pentru a-i da o necesară coerenţă. Şi ce minunat trebuie să fie să ai la îndemână, precum Matthias, interpreţi la fel de deschişi ca tine (în afară de profesionalismul impecabil). Am vizionat două lucrări de-ale sale, căci componenta de teatru instrumental este extrem de importantă; ambele explorau în mod parodic acele ready-made sounds, samplele midi odioase cu care ne omoară urechile programe de scris note precum Sibelius sau Finale şi cu care compozitorul a reuşit să facă… muzică! 2.streichquartett este un cvartet de coarde în care viola este singurul instrumentist de pe scenă, ceilalţi trei fiind înlocuiţi de boxe aşezate, fireşte, pe scaune. A doua lucrare, Nihilistic Study No. 7, a fost concepută ca o serie de samples, de “exemple muzicale” care, în acest caz, erau întregi structuri, poate unele prea similare – cele construite pe ideea de colaj eterogen de gesturi. Finalul (“Asfixiere”) a fost excelent, ansamblul căntând extrem de pasional şi virtuoz pe nişte instrumente ale căror emisie era blocată în diferite moduri. 

Matthias Kranebitter si Gabriel Almasi, pregatind conferinta

Am vizionat apoi fragmente din lucrarea lui Peter Mayer, Naherung, pentru cvartet de coarde şi…tractoare, un performance pe un câmp care părea a fi extrem de interesant şi o lucrare pe care am considerat-o un alt vârf al experienţei mele timişorene, Orgy of References de Mirela Ivičević, o piesă pentru voce solo cu elemente puternice de performance în care textul folosit era CV-ul compozitoarei, iar discursul muzical, surprinzător de coerent, amesteca nu numai diferite tipuri de emisie (de la Sprechgesang la belcanto operistic) dar şi o multitudine de citate (din nou, sample!) din filme, emisiuni TV sau opere hiper-cunoscute. 

După conferinţa lui Matthias Kranebitter, a urmat o serie de (încă) tineri compozitori români care şi-au prezentat câte o lucrare şi printre care am avut onoarea să mă aflu. Mihai Măniceanu (Bucureşti), Şerban Marcu şi Cristian Bence-Muk (Cluj) sunt trei reprezentanţi de vârf a tinerei generaţii, trei limbaje diferite (ferocitate pe o structură de esenţă modală hiper-controlată / sensibilitate, construcţie impecabilă şi umor fin / umor acid şi colaj gestual şugubăţ), trei creatori apartenenţi, ca şi subsemnata, unui modernism mai moderat (ca să preiau terminologia Valentinei Sandu-Dediu) comparativ cu anteriorii vienezi, însă caracterizat de o evidentă “prospeţime”, toţi trei extrem de talentaţi. 

Concertul ansamblului Impact XXI care avut loc în Sala Orpheum l-am găsit destul de ieşit din context, deşi impecabil interpretat de Mircea Neamţ (trombon), Vera Negrescu (pian) şi Daniela Păcurar (soprană). Am remarcat extrem de ludicul şi inspiratul lied J’ai un cheval dans ma tete aparţinând clujeanului Adrian Pop, pe versuri de Tristan Tzara, un compozitor pe care mă bucur mereu să îl ascult. Spontaneitate ludică dublată de logică muzicală şi, bineînteles, o mare doză de talent. 

Impact XXI

Seara ne-a purtat paşii din nou în Sala Capitol, unde a avut loc un “dublu concert” al ansamblurilor Duo Carillon (Germania, orgă şi percuţie) şi Trio Contraste (Timişoara, flaut, pian şi percuţie). Cinci muzicieni minunaţi: Armin Sommer (percuţie), Andreas Hoffmann (orgă), Ion Bogdan “Gură de Aur” Ştefănescu (flaut), Doru Roman (percuţie) şi Sorin Petrescu (pian). Din păcate programul ales mi-a relevat din nou inegalitate şi mi-a confirmat o nepotrivire pe palier estetic care apare căteodată între sensibilitatea noastră contemporană şi cea de factură germană. Italianul Roberto Reale şi românul Darie Nemeş-Bota ne-au oferit două lucrări (Keinschatten, respectiv Io) cu multe momente extrem de reuşite şi puternice, iar Gabriel Mălăncioiu s-a distins cu lucrarea sa, The Wheel of Time, în primă audiţie absolută, care a reunit cele două ansambluri într-o structură care explora cele două faţete ale timpului, aşa cum îl putem noi percepe – cea măsurată, lineară, teleologică şi cea contemplativă, circulară, de influenţă orientală. O sensibilitate cu totul aparte în filigranarea prin orchestraţie a momentelor de stază hipnotică peste care pulsaţia măsurată se năştea progresiv, precum şi în dozarea aşteptatului şi a neaşteptatului, atât de necesare în muzică. 

Trio Contraste

Duo Carillon

Gabriel Malancioiu felicitandu-i pe interpreti

A treia zi de TIMSONIA a debutat şi s-a încheiat cu săli pline-ochi, desfăşurându-se într-o zi de luni (27.10). Studenţii au ratat două zile excelente, însă au recuperat puţin cu două conferinţe despre muzica electronică, în care Cătălin Creţu şi-a prezentat lucrările pentru pian manipulat de senzori (Piano Interactions şi Orologii şi Mecanisme) cu dezinvoltura-i caracteristică. “Trebuie să îmblânzim tehnologia pentru că altfel ne domină”, ne-a spus Cătălin (în timp ce eu mă gândeam că un joc asemănător îl ducem şi cu publicul). De lucrările sale, bucureştenii s-au putut bucura în cadrul concertelor desfăşurate în Studioul de Operă şi Multimedia al UNMB prin Centrul de Muzică Electronică şi Multimedia (unde Cătălin Creţu este cercetător şi coordonator principal) de-a lungul anilor 2011-2013. A urmat o prezentare mai generală despre procesarea în timp real a compozitorului Luigi Pizzaleo, a cărui muzică pentru saxofon şi live electronics ne-a delectat pe toţi. 

Catalin Cretu si senzorii

Luigi Pizzaleo

Sala Orpheum a găzduit două concerte camerale. Trio Act înseamnă trei muzicieni de un profesionalism exemplar, cadre didactice ale Facultăţii de Muzică din Timişoara: Cristian Miclea (clarinet), Ortensia Miclea (vioară şi implicată activ în organizarea TIMSONIA) şi Adriana Dogariu (pian). Am fost pe rând bulversaţi de lucrarea lui Peter Tornyai, A Monument of Preconceptions, o lucrare minimalistă cu componente de teatru instrumental, un gimmick care din păcate expira destul de repede; amuzaţi şi fermecaţi de Sonatina pentru pian şi vioară a lui Cătălin Creţu, o ipostază mai rară a compozitorului, care în ultima vreme îmblânzeşte tot felul de jucării electronice, un discurs care hibridiza într-un mod foarte inspirat ceardaş-ul bartokian cu tango-ul piazzolian; în final, complet destresaţi de cele 9 minute şi jumătate de stres pentru trio aparţinând lui Cristian Bence-Muk, în care compozitorul ne-a purtat prin zilnicul şi frustrantul periplu cotidian: de la ticăitul enervant al ceasului deşteptător care întrerupea nişte delicioase sforăituri, prin traficul urban încarcăt de claxoane şi sirene, la serviciul unde ordinea era de-a dreptul serial-dodecafonică şi treptat înapoi sub plapuma salvatoare. Centrul piesei a fost reprezentat de o surpriză sonoră şi structurală, excelent “găsită” şi interpretată, dar care îşi avea locul poate ca material de pornire al altei piese, cea de faţă rezistând extrem de bine şi fără această inserţie: o suprapunere ludică de ostinato-uri realizate cu vocile, pocnetele din degete şi diverse onomatopee ale instrumentiştilor. 

Trio Act

Seara (şi vizita mea la Timişoara) s-a încheiat cu un eveniment care mi s-a părut unul din punctele forte – dacă nu char vârful acestor trei zile de festival: recitalul de pian al lui Mihai Măniceanu (n. 1976) pe care îndrăznesc să îl consider cel mai bun pianist român specializat pe muzică modernă şi contemporană al momentului. Un personaj construit după modelul “pe-afară-i vopsit gardul, înauntru-i leopardul”, aparenţa extrem de calmă şi paşnică se metamorfozează în concert într-un fel de “demon al claviaturii” – impresie potenţată, fireşte, şi de programul ales. Compozitor în egală măsură de remarcabil, Mihai şi-a început lupta împotriva acordorilor de piane cu propria sa lucrare, Preludio e Toccata numerico, în care câteva gesturi acordice introductive se topesc într-un continuum feroce în care nu se simte construcţia riguroasă din punct de vedere ritmic şi modal, ci, mult mai important, energia. Visceralitatea timbrală este completată de zornăitul unor lanţuri metalice plasate (probabil, spre disperarea conducerii Facultătii de Muzică şi Teatru) pe corzile grave ale pianului. Un alt perpetuum mobile “nevropat”, înjunghiat de accente şi rupturi dramatice, aparţine unui alt minunat de talentat compozitor tânăr, Cristian Lolea, care a lansat o adevărată provocare de virtuozitate pianistică în al său Etude. Lucrarea lui Vlad Maistorovici, transScent, a tradus inspirat ideea de transcedere dinspre un discurs poetic, rafinat, delicat-minimalist, virusat treptat de noise-uri, către o pulsaţie dublată de un joc pe armonicele corzilor grave şi, treptat, către o pulverizare totală a muzicii (ca un parfum – scent) în gesturi-efemeride fărâmiţate atât pe corzile pianului, cât şi pe claviatură. Pianistul s-a dezlănţuit într-o lucrare de referinţă, Interludiu şi Toccata din Suita a II-a de Remus Georgescu care a scos scântei din clape, iar recitalul s-a încheiat cu două mici bijuterii pianistice aparţinând lui Dan Dediu, Betes nostalgiques şi Le vent de Transylvanie din ciclul Levantiques. Un narativism poetic şi minunat de imprevizibil al altui maestru al compoziţiei româneşti (care de altfel i-a fost profesor lui Mihai). Aş menţiona şi faptul că Mihai a scos tot ce se putea scoate mai bun din modesta-mi Debumessquisse, una din puţinele pete lirice ale recitalului, lucru pentru care îi mulţumesc. 

Mihai Maniceanu

Cristian Lolea, Serban Marcu si Cristian Bence-Muk 

(de la stanga la dreapta), discutii intr-o pauza

Extrem de rău îmi pare că din motive obiective a trebuit să ratez a patra zi de TIMSONIA, care se anunţa a fi deosebit de interesantă: o conferinţă despre acordeon şi cum este acesta folosit în muzica contemporană ţinută de Luca Piovesan, care anticipa sfărâmarea unor prejudecăţi în ceea ce priveşte acest instrument; o conferinţă despre muzica de film a unui specialist în domeniu, Cristian Lolea; două concerte-eveniment, recitalul de acordeon susţinut de Luca Piovesan, care cuprindea şi o lucrare în primă audiţie absolută de Matthias Kranebitter (96bit music) şi un concert al unuia dintre cele mai apreciate ansambluri “tinere” de muzică nouă din România, ATEM, sub bagheta lui Cezar Verlan, cu un program care cuprindea lucrări în primă audiţie absolută de Luigi Pizzaleo (Commento), Ciprian Ion (Imn) şi Gabriel Almaşi (Quetzalcoatl), precum şi Trei Madrigale pe versuri de Elena Maria Şorban aparţinând lui Şerban Marcu, un ciclu pe care îl cunosc şi care relevă, din nou, sensibilitatea cu totul aparte a compozitorului. 

Să nu uit să o felicit pe Brigita Onaca pentru grafica rafinată a festivalului (artista fiind, printre altele, soţia unuia dintre cei doi directori artistici, Gabriel Almaşi, precum şi mama unei superbe fetiţe).

Un eveniment inspirat şi inspirant, TIMSONIA – şi mă bucură că a urmat unui alt festival-în-premieră, INTRADA (care a avut loc la sfărşitul lunii septembrie 2014), ceea ce înseamnă că spaţiul bănăţean clocoteşte de energie. Abia aştept a doua ediţie. Un oraş relaxat şi relaxant, Timişoara. Nişte oameni tare dragi, organizatorii şi gaşca de sculptori în sunete de acolo.