Daca nu stiti de Sambata Sonora, va invit sa intrati
repejor pe net sa aflati. Este un proiect de suflet apartinand Anamariei
Pravicencu si lui Octav Avramescu (asociatia “Jumatatea Plina”) care promoveaza
muzica experimentala, muzica proaspata, muzica “altfel”, de fiecare data intr-o
sambata seara. Un proiect nomad, care isi creeaza evenimentele in cluburi, sali
de teatru si, mai nou, intr-un cadru mai “academic”: la Studioul de Opera al
Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, asa cum s-a intamplat in seara
aceasta de 31 martie 2012. Un proiect care, in cei 3 ani de existenta, si-a
creat un public fidel, pasionat si o anumita fascinatie pentru actul muzical
purificat de snobisme, de prejudecati stilistice (sau de orice fel), de
inhibitii si de pasivitatea caracteristica manifestarilor de tip “clasic”: la
Sambata Sonora publicul participa la muzica oferita, se hraneste din ea, e
curios, interesat si activ. Este vorba, asa cum declara si organizatorii, de un
alt tip de ascultare si de un alt tip de atitudine.
“Ne place thrash, ne place cult. Numai asa putem
exista, muzical. Suntem ascultatori. Orice fel de a face publica utopia unui
concert in care ambitiile depasesc mijloacele e metafizica noastra. Va
multumim. Mai avem inca multe de invatat. Fiecare SAMBATA SONORA
apare si dispare ca un concurs aleatoriu de imprejurari prin care ne testam
pasiunea. Increderea in muzicienii cu care colaboram e ceea ce ne salveaza de
fiecare data. Le multumim. Vom fi acum impreuna cu cineva care ne poate arata
cum e sa fii din nou in acelasi timp la inceput si prea departe.”
In seara aceasta am avut parte de
un recital de pian inedit: este vorba despre pianista Liliana Burcea-Catuneanu
care, in cadrul programului de studii post-doctorale MIDAS, a creat un
concert-eveniment in care a prezentat, pe de o parte, ipostaze ale STUDIULUI
modern si contemporan si, pe de alta parte, nume de referinta in creatia pentru
pian in acelasi spatiu european si american. Marturisesc ca m-ar fi interesat
chiar un recital dedicat in intregime studiului pentru pian – un gen muzical
care s-a nascut din necesitati didactice, de a “lucra” o anumita problema
tehnica. Din punct de vedere structural, studiul este un mecanism – o forma
repetitiva bazata pe un anumit automatism si care porneste, in general, de la
figuratia armonica. In mainile unor compozitori geniali, studiul a devenit,
treptat, opera de arta, fapt muzical extrem de interesant. Frederic Chopin,
Franz Liszt si, mai apoi, Claude Debussy sau Gyorgy Ligeti au realizat nu
studii aride, ci bijuterii muzicale complexe si fascinante.
Din pacate, nu acelasi lucru s-ar
putea spune despre primele doua studii prezentate in cadrul acestui concert.
“Etude II – Mesto (delirando)” (1986) de Jacques Lenot (n. 1945) s-a desfasurat
intr-un limbaj post-bergian, intens cromatic dar structurat pe o gestica de tip
romantic. Lucrarea coreencei Unsuk Chin (n. 1961), “Etude no.6 – Grains” (2000)
a fost un colaj de gesturi pulverizate pe intreaga claviatura a pianului,
unificate de o pulsatie obsedanta in registrul mediu. Din pacate, prospetimea
si gratia initiala a acestor gesturi a fost treptat inghitita de o ariditate
expresiva si de o redundanta a formei. In schimb, studiul lui Gyorgi Ligeti
(1923-2006), “Touches bloquees” (“Taste blocate”, 1985) il consider a fi,
alaturi de celelalte studii de Ligeti, printre cele mai fabuloase creatii
pentru pian din secolul trecut. Un mecanism de pornire extrem de simplu – o
mana blocheaza niste clape in timp ce cealalata mana canta game cromatice
ascendente si descendente, rezultatul fiind siruri asimetrice, “schioape”, de
sunete – genereaza o atmosfera ludica si extrem de expresiva. Din pacate,
interpretarea acestui studiu a fost destul de imprecisa – este adevarat, insa,
ca Ligeti cere o virtuozitate aproape inumana pianistilor care se incumeta sa
ii abordeze operele (fiind si un admirator impatimit al lui Conlon Nancarrow,
compozitor cunoscut mai ales pentru creatia sa incredibil de complexa pentru
pianina mecanica). Prima parte s-a incheiat cu “Etude no. 12 – Hymne a l’amour”
de americanul William Bolcom (n. 1938), o lucrare care a combinat gestualitatea
contemporana cu influente din muzica de jazz si elemente de
politonalism/polimodalism. O lucrare de o frumusete aparte, ghirlande armonice
tesute peste un ostinato obsedant de patru sunete care a strabatut aproape
intreaga piesa.
A doua parte a recitalului a
continut trei piese – insa ce piese! “Eine kleine Miternachtmusik” (“A Little
Midnight Music”, 2002) de George Crumb este o suita de 9 miniaturi care
exploreaza, ca intreaga opera a lui Crumb, foarte multe dintre posibilitatile
instrumentului si ale instrumentistului: pianistul scandeaza, loveste cu
bagheta in interiorul pianului, ciupeste si mangaie corzile in glissando-uri
stranii si se “joaca” cu obiecte sonore pe intreaga claviatura. O muzica
superba si halucinanta, care a incorporat si elemente de blues sau citate
celebre (“Till Eulenspiegel” al lui Richard Strauss, motivul wagnerian al lui
Tristan, Debussy – “Children’s Corner” etc) . Au urmat doua pietre de incercare
pentru virtuozitatea oricarui pianist: “Catenaires” (2006) de Elliot Carter
(alt compozitor american, nascut in 1908 – care a scris aceasta lucrare la 98
de ani!): un perpetuum mobile foarte rapid, o expansiune frenetica a
principiului figurativ care, dupa spusele pianistei, a reinnoit principiul de
toccata. Ultima lucrare i-a apartinut lui Dan Dediu, “Rafale, Heathering Winds”
(1997) si, recunosc, m-a impresionat poate cel mai tare din concert. Titlul, un
joc de cuvinte pornind de la romanul lui Bronte, “Wuthering Heights”, sugereaza
arhitectura insasi a piesei, o vibratie
a pianului intre doua extreme expresive – virtuozitatea frenetica, aproape
violenta si tremurul delicat (note repetate asimetric, fulguratii figurative).
Pianista Liliana Burcea-Catuneanu
a dat dovada de inteligenta muzicala, de talent, de versatilitate si
sensibitate expresiva – toate sustinute si de o prezenta scenica extrem de
placuta (militez, recunosc, pentru o campanie de promovare a muzicii secolelor
XX si XXI realizata in exclusivitate de femei frumoase, ce forta incredibila ar
avea...). Formatul concertului mi s-a parut inspirat – artista a prezentat, in
cateva cuvinte, lucrarile interpretate, insistand asupra unor detalii sau
efecte tehnice sau de structura muzicala. Din pacate trebuie sa mentionez si
cele cateva neajunsuri ale acestei seri – altfel, remarcabile -, neajunsuri pe
care, de altfel, nu le imput nimanu: acustica deficitara a studioului de opera,
mai ales in partea din spate a salii, a facut ca vorbele si nuantele mai
delicate ale Lilianei sa fie aproape inaudibile, fapt la care au contribuit
accesele foarte frecvente de tuse, scaparile de diverse obiecte si, mai ales,
grupul de copii sub 7 ani care fusese adus, in mod inexplicabil, la concert de
niste parinti inconstienti, grup care a realizat un contrapunct permanent,
nedorit si extrem de enervant intregului eveniment.
Nu vreau sa inchei intr-o nota
negativa. Concertul a fost o adevarata bucurie si le multumesc inca o data
organizatorilor Sambetei Sonore si Lilianei Burcea-Catuneanu pentru efortul
depus si pentru calitatea muzicii daruite.
Gyorgy Ligeti: Touches bloquees
George Crumb - A Little Midnight Music
Elliot Carter - Catenaires
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu