Pianul sonor

Daca nu stiti de Sambata Sonora, va invit sa intrati repejor pe net sa aflati. Este un proiect de suflet apartinand Anamariei Pravicencu si lui Octav Avramescu (asociatia “Jumatatea Plina”) care promoveaza muzica experimentala, muzica proaspata, muzica “altfel”, de fiecare data intr-o sambata seara. Un proiect nomad, care isi creeaza evenimentele in cluburi, sali de teatru si, mai nou, intr-un cadru mai “academic”: la Studioul de Opera al Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, asa cum s-a intamplat in seara aceasta de 31 martie 2012. Un proiect care, in cei 3 ani de existenta, si-a creat un public fidel, pasionat si o anumita fascinatie pentru actul muzical purificat de snobisme, de prejudecati stilistice (sau de orice fel), de inhibitii si de pasivitatea caracteristica manifestarilor de tip “clasic”: la Sambata Sonora publicul participa la muzica oferita, se hraneste din ea, e curios, interesat si activ. Este vorba, asa cum declara si organizatorii, de un alt tip de ascultare si de un alt tip de atitudine.

“Ne place thrash, ne place cult. Numai asa putem exista, muzical. Suntem ascultatori. Orice fel de a face publica utopia unui concert in care ambitiile depasesc mijloacele e metafizica noastra. Va multumim. Mai avem inca multe de invatat. Fiecare SAMBATA SONORA apare si dispare ca un concurs aleatoriu de imprejurari prin care ne testam pasiunea. Increderea in muzicienii cu care colaboram e ceea ce ne salveaza de fiecare data. Le multumim. Vom fi acum impreuna cu cineva care ne poate arata cum e sa fii din nou in acelasi timp la inceput si prea departe.”

In seara aceasta am avut parte de un recital de pian inedit: este vorba despre pianista Liliana Burcea-Catuneanu care, in cadrul programului de studii post-doctorale MIDAS, a creat un concert-eveniment in care a prezentat, pe de o parte, ipostaze ale STUDIULUI modern si contemporan si, pe de alta parte, nume de referinta in creatia pentru pian in acelasi spatiu european si american. Marturisesc ca m-ar fi interesat chiar un recital dedicat in intregime studiului pentru pian – un gen muzical care s-a nascut din necesitati didactice, de a “lucra” o anumita problema tehnica. Din punct de vedere structural, studiul este un mecanism – o forma repetitiva bazata pe un anumit automatism si care porneste, in general, de la figuratia armonica. In mainile unor compozitori geniali, studiul a devenit, treptat, opera de arta, fapt muzical extrem de interesant. Frederic Chopin, Franz Liszt si, mai apoi, Claude Debussy sau Gyorgy Ligeti au realizat nu studii aride, ci bijuterii muzicale complexe si fascinante.

Din pacate, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre primele doua studii prezentate in cadrul acestui concert. “Etude II – Mesto (delirando)” (1986) de Jacques Lenot (n. 1945) s-a desfasurat intr-un limbaj post-bergian, intens cromatic dar structurat pe o gestica de tip romantic. Lucrarea coreencei Unsuk Chin (n. 1961), “Etude no.6 – Grains” (2000) a fost un colaj de gesturi pulverizate pe intreaga claviatura a pianului, unificate de o pulsatie obsedanta in registrul mediu. Din pacate, prospetimea si gratia initiala a acestor gesturi a fost treptat inghitita de o ariditate expresiva si de o redundanta a formei. In schimb, studiul lui Gyorgi Ligeti (1923-2006), “Touches bloquees” (“Taste blocate”, 1985) il consider a fi, alaturi de celelalte studii de Ligeti, printre cele mai fabuloase creatii pentru pian din secolul trecut. Un mecanism de pornire extrem de simplu – o mana blocheaza niste clape in timp ce cealalata mana canta game cromatice ascendente si descendente, rezultatul fiind siruri asimetrice, “schioape”, de sunete – genereaza o atmosfera ludica si extrem de expresiva. Din pacate, interpretarea acestui studiu a fost destul de imprecisa – este adevarat, insa, ca Ligeti cere o virtuozitate aproape inumana pianistilor care se incumeta sa ii abordeze operele (fiind si un admirator impatimit al lui Conlon Nancarrow, compozitor cunoscut mai ales pentru creatia sa incredibil de complexa pentru pianina mecanica). Prima parte s-a incheiat cu “Etude no. 12 – Hymne a l’amour” de americanul William Bolcom (n. 1938), o lucrare care a combinat gestualitatea contemporana cu influente din muzica de jazz si elemente de politonalism/polimodalism. O lucrare de o frumusete aparte, ghirlande armonice tesute peste un ostinato obsedant de patru sunete care a strabatut aproape intreaga piesa.

A doua parte a recitalului a continut trei piese – insa ce piese! “Eine kleine Miternachtmusik” (“A Little Midnight Music”, 2002) de George Crumb este o suita de 9 miniaturi care exploreaza, ca intreaga opera a lui Crumb, foarte multe dintre posibilitatile instrumentului si ale instrumentistului: pianistul scandeaza, loveste cu bagheta in interiorul pianului, ciupeste si mangaie corzile in glissando-uri stranii si se “joaca” cu obiecte sonore pe intreaga claviatura. O muzica superba si halucinanta, care a incorporat si elemente de blues sau citate celebre (“Till Eulenspiegel” al lui Richard Strauss, motivul wagnerian al lui Tristan, Debussy – “Children’s Corner” etc) . Au urmat doua pietre de incercare pentru virtuozitatea oricarui pianist: “Catenaires” (2006) de Elliot Carter (alt compozitor american, nascut in 1908 – care a scris aceasta lucrare la 98 de ani!): un perpetuum mobile foarte rapid, o expansiune frenetica a principiului figurativ care, dupa spusele pianistei, a reinnoit principiul de toccata. Ultima lucrare i-a apartinut lui Dan Dediu, “Rafale, Heathering Winds” (1997) si, recunosc, m-a impresionat poate cel mai tare din concert. Titlul, un joc de cuvinte pornind de la romanul lui Bronte, “Wuthering Heights”, sugereaza arhitectura insasi a piesei,  o vibratie a pianului intre doua extreme expresive – virtuozitatea frenetica, aproape violenta si tremurul delicat (note repetate asimetric, fulguratii figurative).

Pianista Liliana Burcea-Catuneanu a dat dovada de inteligenta muzicala, de talent, de versatilitate si sensibitate expresiva – toate sustinute si de o prezenta scenica extrem de placuta (militez, recunosc, pentru o campanie de promovare a muzicii secolelor XX si XXI realizata in exclusivitate de femei frumoase, ce forta incredibila ar avea...). Formatul concertului mi s-a parut inspirat – artista a prezentat, in cateva cuvinte, lucrarile interpretate, insistand asupra unor detalii sau efecte tehnice sau de structura muzicala. Din pacate trebuie sa mentionez si cele cateva neajunsuri ale acestei seri – altfel, remarcabile -, neajunsuri pe care, de altfel, nu le imput nimanu: acustica deficitara a studioului de opera, mai ales in partea din spate a salii, a facut ca vorbele si nuantele mai delicate ale Lilianei sa fie aproape inaudibile, fapt la care au contribuit accesele foarte frecvente de tuse, scaparile de diverse obiecte si, mai ales, grupul de copii sub 7 ani care fusese adus, in mod inexplicabil, la concert de niste parinti inconstienti, grup care a realizat un contrapunct permanent, nedorit si extrem de enervant intregului eveniment.

Nu vreau sa inchei intr-o nota negativa. Concertul a fost o adevarata bucurie si le multumesc inca o data organizatorilor Sambetei Sonore si Lilianei Burcea-Catuneanu pentru efortul depus si pentru calitatea muzicii daruite.

Gyorgy Ligeti: Touches bloquees

George Crumb - A Little Midnight Music

Elliot Carter - Catenaires

Haendel, Harnoncourt, despre cum se naste un compozitor si despre fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.
Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului.)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .
Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau veneam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana. Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste  "Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si suflteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:)  )