Poveste cu tahioni

Motto:
Barmanul: Ne pare rau, nu servim tahioni.
Un tahion intra intr-un bar.*

Particula ipotetica, despre tahion se zice ca ar putea calatori mai repede decat viteza luminii. Calatorind astfel si in timp. Intr-o calatorie in timp am fost atrasi si sambata aceasta (19 martie) de catre trei vajnici tahioni – Cornelia Zambila (vioara, viola), Ana Chifu (flaut, flaut alto) si Verona Maier (pian) -, despre care mai c-ai zice ca sunt fiinte fabuloase, ireale la cat de pasionate sunt de muzica noua (si nu numai). Concertul “Nocturne-Treziri” s-a desfasurat, sub steaua postmodernismului, in mica sala a Muzeului Enescu din Bucuresti, sala pe cat de frumoasa si primitoare, pe atat de goala. Trist, pentru ca evenimentul a fost unul dintre cele mai reusite la care am asistat in ultima perioada: un flux continuu prin muzici din diverse timpuri si spatii, lucrarile moderne si noi fiind legate printr-un liant mozartian, superba Sonata in mi minor pentru vioara si pian. Forma aceasta continua de concert este foarte fericita, daca este facuta cu cap, cum a fost cazul in situatia de fata: piesele s-au completat de minune una pe cealalta, iar cele trei muziciene au creat punti naturale, nefortate intre ethos-uri sau structuri similare. Fragilitatea trista a lui Mozart am regasit-o si la Sciarrino sau Webern; doina sinuoasa, la granita dintre divin si senzual, am gasit-o si la Harvey, Murail, Doina Rotaru sau Cornelia Zambila; colajul – si la Danceanu, si la Crumb.

Cornelia Zambila



Concertul, caracterizat de delicatete si rafinament sonor, a debutat cu doi puristi stilistic si a continuat cu doi calatori prin lumi muzicale. Prima lucrare, Salvatore Sciarrino, “Notturno brillante 1” (viola solo), fuior obsedant, halucinant, pictat pe corzile violei in stilul atat de personal al compozitorului italian. Apoi unui din greii inceputului de secol XX, Anton Webern, 4 piese op.7 pentru vioara si pian, miniaturi atonale care preced laconismul diamantin care il va caracteriza pe Webern in lucrarile sale seriale. Liviu Danceanu a trasat un parcurs eterogen in dramatica “Cette lancinante douleur de la liberte”, pentru viola solo, fiind poate singurul compozitor roman cu adevarat “postmodern” (in acceptiunea larga a cuvantului). O lectie de compozitie, ultima lucrare a unui mare muzician, Dmitri Sostakovici, partea I din Sonata op.147 pentru viola si pian, de unde am invatat ce se poate face cu o (aparent banala) cvinta.

Verona Maier


Partea a doua a concertului a fost sub auspiciul cantecului lung: auditia unei scurte doine a facut o trecere lina spre minunatul duo pentru vioara si pian “Flight Elegy”, a compozitorului englez Jonathan Harvey, lucrare pe care am descoperit-o cu ocazia acestui concert. Din doiniri in acut ale violei pe un fosnet pe corzile pianului izbucnesc flash-uri dramatice. Din nou o micro-suita, “Night Music II: Four Nocturnes” pentru vioara si pian, a americanului George Crumb, un explorator al tehnicilor extinse, transformand pianul intr-o orchestra de percutii (la fel ca si Cage, “inventatorul” pianului preparat). Doina Rotaru a doinit in tristul “Mesto” (prima auditie romaneasca), impletind flautul alto cu vioara in eterofonii senzuale, vioara realizand in general un fundal pentru melodiile flautului.

Si am ajuns si la tahionul nostru de baza – si instigatorul concertului. Ma refer la renascentista Cornelia Zambila, a carei specializari le-am pierdut sirul – compozitoare, dirijoare, violonista, violista, percutionista, filozoafa, pasionata de arte arhaice la fel de mult ca de cele mai noi si de prospetimea improvizatiei la fel de mult ca de structurarea cerebrala a lucrarii pe hartie. Pe scurt, unul dintre cei mai activi dintre tinerii muzicieni romani, precum si inventatoarea unui tahion adevarat: “Tachyon I”, pentru flaut si vioara, o lucrare “de tinerete”, scrisa cand compozitoarea se afla pe/la/sub bancile facultatii in de abia anul II, fapt ce face performanta Corneliei cu atat mai remarcabila: lucrarea are unul dintre cele mai frumoase debuturi auzite in ultimul timp, o pedala octavizata la limita audibilului care se sparge treptat in franturi de melodie, cioburi dintr-o oglinda care se “lipeste” treptat intr-u discurs mai narativ, pentru a se topi din nou, in final, in sonoritati delicate. O manipulare excelenta a instrumentelor care ii tradeaza preferinta catre compozitorii cu o predispozitie accentuata pentru cautarile si rafinamentele timbrale.

Ana Chifu



Tot un explorator al sunetului este si Tristan Murail, care ne-a plimbat printr-o gradina imaginara de sunete, de la un suierat delicat la un cant dramatic si inapoi, cu a sa lucrare pentru viola solo, “C’est un jardin secret, ma soeur, ma fiancee, une source scellee, une fontaine close...”. Macar daca ar fi fost cate un om in sala pentru fiecare cuvant din titlu.

Interpretarile a fost la inaltime. Numai cuvinte de bine pentru minunatele Ana Chifu si Verona Maier si pentru Cornelia Zambila, a carei experienta de compozitor i-a influentat in mod vadit si fericit si stilul interpretativ.

La mai multe – si poate data viitoare tahionul, in loc sa se intoarca in barul unde este, in mod evident, persona non grata, mai bine s-ar repezi si spre urechile melomanilor si ale studentilor de la compozitie si interpretare, sa le spuna ca e de venit.


*multumiri lui Raul Mitran pentru perla tahionica