Lemn, metal, esente.

Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept,
Şi totuşi aştept.
(fragment din "Descantec de ploaie", de Ana Blandiana)

Cand vorbeste, Viorica Vatamanu-Matei este cea mai frumoasa femeie din lume. Am spus "cand vorbeste" si nu "cand joaca", pentru ca Viorica Vatamanu-Matei nu se joaca printre cuvinte, cu false infiorituri actoricesti, ci le traieste si le povesteste unui prieten vechi si drag - publicul. Viorica Vatamanu-Matei are harul unui "povestas" care farmeca si captiveaza.

Nu este o exagerare, este mai degraba o observatie aproape clinica pe care am avut ocazia sa o fac la Concertul de Muzica si Poezie Romaneasca, organizat pe 26 octombrie de catre Muzeul National "George Enescu". Un micro-spectacol faurit de percutionistul Alexandru Matei si sotia sa, actrita Viorica Vatamanu-Matei. Alaturarea muzicii cu poezia pe mine una ma sperie de obicei, amintindu-mi de falsitatea spectacolelor unui regim care bine ca a trecut. Artificialitate si babe date pe spate. Manifestarea din aceasta seara nu a putut insa fi mai departe de acele tare, indepartandu-se de fapt chiar de ideea de "spectacol". Am asistat mai degraba la un ritual. Ni s-au oferit, aproape "pe tava", niste esente. Caci ambii protagonisti sunt niste oameni ai esentelor: daca Viorica Matei recita incredibil de proaspat, de natural, de expresiv niste texte pe care le stim prea bine, pictandu-le intr-o cu totul alta culoare, Alexandru Matei opereaza cu o eficienta de chirurg in carnea muzicii, cioplind-o exact asa cum trebuie si cat trebuie. Isi aranjeaza baghetele pe suport ca pe niste bisturie, instrumentele pe scena ca pe niste obiecte de cult si apoi patrunde in muzica. Si ne duce si pe noi.

Concertul a inceput, cum nu se poate mai nimerit, cu o purificare: piesa lui Dan Voiculescu, "Flori", pentru doua toace, un perpetuum mobile obsedant rupt din loc in loc. Simplitatii sacre a lemnului, de o forta deosebita - mai ales in mana lui Alexandru Matei - i-a urmat o luxurianta baroca de culori: "Geyser"-ul Doinei Rotaru. O piesa pentru percutie si banda electronica, ce foloseste exclusiv instrumente de metal: un metal viu, fierbinte, ce explodeaza in jerbe dintr-o mocnire viscerala, stranie. Luxurianta de culori este obtinuta cu o simplitate admirabila de mijloace, pe un fond ce amesteca elemente traditionale ale diverselor culturi, nascand un "folclor imaginar", intr-un peisaj imaginar, selenar.

A urmat o serie de lucrari dedicate vibrafonului - instrumentul de percutie "solistic" - si geamanului sau mai discret, marimbafonul. Din nou, metal si lemn, dialog de elemente, competitie a culorilor in lucrarile lui Adrian Ratiu ("Ecouri"), Tiberiu Olah ("Incontri spaziali") si Stefan Niculescu ("Solo pentru vibrafon si marimba"). Dintre aceste trei lucrari s-au detasat net ultimele doua. Tiberiu Olah a reusit performanta de a reda impresia de spatiu infinit, de vraja cosmica intr-o muzica de o intimitate halucinanta. Obsesiile repetitive, melismatice s-au reflectat in ecouri pe banda electronica, cioburi ale unei oglinzi sparte, franturi dintr-o lume de fantasme. Lucrarea lui Stefan Niculescu a fost sub semnul timpului, al ceasurilor implacabile, al pulsatiei ce a contaminat incercarile de eliberare ale fluxului muzical. Stranii orologii la finalul concertului, ce inca mai reverbereaza.

Vibrafonul-solist s-a ratacit pe trasee intortocheate in lucrarea lui Peter Szego ("Solo vibrafon"); a fost, pe rand, mangaiat, lovit, pipait cu reverenta, intrebat, contemplat in lucrarea lui Liviu Danceanu, "L'abime de Pascal": o mostra de inventivitate componistica si a culorilor, paleta intinzandu-se de la tipatul spart, electrizant pe care vibrafonul il are provocat de baghete dure, la dulceata de catifea, cand este cercetat cu varful degetelor. Scheletul lucrarii a fost armonic, o insiruire de acorduri care a inflorit la un moment dat intr-un dans energic.

Printre muzici, Seherezada si-a rasucit fuiorul povestilor: Eminescu, Nichita, Blandiana, Blaga, Daniela Crasnaru, Magda Isanos, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu i-au pus povestea in cuvinte.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se,
doua culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.
(fragment din "Cantec", de Nichita Stanescu)