Ascuns, dintr-o regretabilă eroare organizatorică, printre alte două concerte, nemenţionat în programul de sală a festivalului Meridian - ediţia 2015, recitalul de flaut susţinut de polonezul Rafal Zolkos în data de 18 noiembrie în Sala “George Enescu” a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti se numără, fără îndoială, printre cele mai remarcabile şi suculente manifestări de “muzică contemporană” din ultimul an. (Ghilimelele se datorează terminologiei total nefericite care nu şi-a găsit încă un înlocuitor potrivit – englezeasca sintagmă “art music” având, şi ea, problematica ei…). Un muzician încă foarte tânăr (născut în 1987), de o feroce versatilitate a culorilor şi stărilor expresive şi o rafinată virtuozitate, nebănuite poate sub aparenţa botticeliană, Rafal Zolkos s-a impus deja ca un nume care garantează profesionalism, talent autentic şi inteligenţă a interpretării – calităţi pentru care a şi fost recompensat în ultimii ani cu importante premii internaţionale, printre care râvnitul Prix de la Fondation Fritz Gerber (2015). Flautistul a studiat la Paris, Strasbourg (cu Mario Caroli), Berlin şi Zürich (cu Philippe Racine), iar faptul că s-a afirmat atât de devreme, în contextul unei concurenţe acerbe între rândurile flautiştilor europeni, spune multe. La Bucureşti a avut şi un showcase formidabil, unul dintre puţinele programe care, recunosc cu tristeţe, au meritat într-adevăr numele de “muzică nouă” din festival. Un program nu numai ofertant din punct de vedere al demonstrării unei tehnici impecabile, dar şi foarte inspirat ales, un şuvoi energetic întrerupt de momente de o extremă delicateţe.
Lucrarea “Ektra” a lui Christophe Bertrand – un compozitor francez foarte talentat care şi-a pierdut viaţa la numai 29 de ani – a propus, foarte eficient, trei mecanisme repetitive de gesturi care se amplifică treptat, trei mici structuri incisive, bulgări cinetici foarte coloraţi. A urmat delicioasa “Irreversible” a lui Adrian Enescu, o lucrare în care adevăratul “star” este mediul electroacustic preîregistrat, un potpourri fascinant de influenţe şi citate din muzici tradiţionale (voci, şoapte, păsări electrice, didjeridoo-uri. tobe) peste care flautistul brodează din când în când comentarii acustice. Cele “Patru Melodii Armeneşti” ale lui Bruno Mantovani au adus un prim moment de “răgaz” liric în care flautistul ţese incantaţii nostalgice, luându-şi apoi zborul în jerbe luminoase. “Anamorphosen” de Gabriel Irany a adus-o pe scenă şi pe sensibila pianistă Mădălina-Claudia Dănilă, care a prezentat, împreună cu Zolkos, o suită de mişcări care au modelat spaţiul sonor în diverse alcătuiri formale, profitând şi de foarte expresiva voce a flautului bas. Cu următoarele două lucrări din program recunosc că am rezonat în mod deosebit de puternic, poate şi pentru că proprile-mi încercări componistice se desfăşoară în zone similare de expresie. Superba, pentru că nu pot spune altfel, “Canzona din Ringraziamento” a lui Salvatore Sciarrino este, pur şi simplu, lumină lichidă în stare sonoră, un tremur pur ce şerpuieşte la limita auzului şi a conştiinţei. Minimalismul foarte personal al lui Sciarrino cere o interpretare extrem de rafinată pentru a pune în valoare un asemenea tip de muzică, iar Rafal Zolkos a reuşit să facă din “Canzona” exact ce trebuia, adică magie fluidă în mişcare. “Figurile veneţiene” ale lui Dariusz Przybylski, un tânăr compozitor polonez de care, mărturisesc, am auzit prima dată cu prilejul acestui concert şi îmi propun să mai aud multe, a oferit un discurs la antipodul celui sciarrinean, un discurs aproape schizofrenic dar foarte simpatic în care s-au războit amical personaje muzicale din cele mai diferite: melisme virtuozistice alternate cu un bizar cântec tradiţional, melodii înjungheate de tongue-ram-uri percusive, sunete aproape demente care fie sar în salturi impresionante, fie rulează pe scari de pizzicato-uri sau game. Recitalul s-a încheiat cu o piesă de rezistenţă / piatră de încercare pentru orice flautist, “Carceri d’Invenzione IIb” de Brian Ferneyhough, compozitor care, ca şi în cazul lui Sciarrino într-o anumită măsură, se află “la mâna interpretului” care are puterea să îi creeze sau să îi distrugă o piesă prin modul de abordare al textului: evident, în cazul de faţă, a fost vorba despre o desăvârşită abordare interpretativă care a reuşit să transmită o surprinzătoare emoţie (dibace dosită în partitura hipercomplexă şi hipereterogenă) mai ales în ţipetele sfâsietoare din finalul lucrării.
De cronici (de multe ori, fals-) elogioase este plină critica românească muzicală. Sper că a mea va convinge măcar o fracţiune din public să-l descopere pe Rafal Zolkos şi să aibă grijă la perlele ascunse în manifestările de muzică nouă, sunt poate (prea) rare dar există - şi sunt cu atât mai preţioase.
